Sâmbătă, 18 iunie 2011, program de seară la TV

recomandarea noastră: Victimă periculoasă(Student Seduction), Diva Universal, ora 21:00, cu Elizabeth Berkley (foto)

TVR 1

0:10
O noapte bună pentru a muri (sua, 2003, acţ. com.) (15)
cu Michael Rapaport
Ronnie, escroc, îşi petrece timpul încercând să salveze viaţa unui alt escroc, August. Cei doi lucrează împreună de trei ani. Dar August este în pericol pentru că este urmărit de unul din şefii săi, dornic să se răzbune pe el.

Antena 1

21:45
Bandiţii (sua, 2001, acţ. com.) (12)
cu Billy Bob Thornton, Bruce Willis, Cate Blanchett
Joe Blake (Bruce Willis) şi Terry Collins (Billy Bob Thornton) sunt spărgători de bănci care speră ca într-o zi să dea lovitura cea mare şi să treacă graniţa de sud a Statelor Unite. Irezistibilul Joe şi partenerul lui Terry devin "bandiţii de peste noapte", cei mai celebri hoţi din ţară, admiraţi de către public şi temuţi de bancherii din Oregon şi până în California.
Modul lor de operare este simplu şi original: hoţii devin oaspeţii directorilor băncilor, şi după ce iau cina, îi iau ostatici pe bancheri şi pe familiile lor cu o noapte înaintea jafului. A doua zi de dimineaţă, înainte de deschidere, intră cu directorul în bancă şi fură banii, fără a fi nevoiţi să dea o spargere, fără să rişte să fie surprinşi. Totul merge de minune, până când o întâlnesc pe Kate Wheeler (Cate Blanchett), o femeie casnică obişnuită, dezamăgită de viaţa ei monotonă de soţie gospodină. Întâmplător, Kate îl loveşte pe Terry cu maşina. Kate se alătură bandiţilor în periplul lor prin ţară, şi, în final, ea le fură celor doi... inimile.
Cel de-al patrulea membru al bandei este vărul lui Joe, tânărul Harvey J. Pollard (Troy Garity), care visează să devină cascador la Hollywood, dar devine omul de legătură al hoţilor. Harvey e un romantic incurabil, un erou care încearcă să iasă din carapace. E loial ca un câine şi curajos, dar lumea lui este zguduită în momentul în care apare Kate, care începe să reprezinte o ameninţare pentru poziţia lui.

0:15
Insula dinozaurilor (sua, 2009, acţiune) (AP)
cu C. Thomas Howell, Timothy Bottoms, Lindsey McKeon
Filmul are loc în prezent, în timp ce un cuplu se bucură de croaziera lor pe o barcă prin Caraibe. Trecând printr-o bizară furtună, ei ajung la ţărmul unei misterioase insule, Caprona. Insula, care pare să existe de ceva timp în interiorul Triunghiului Bermudelor, este plină de locuitori, inclusiv dinozauri, mamifere preistorice şi echipajul abandonat de un submarin german eşuat. Cei doi tineri, împreună cu căpitanul vasului şi nemţii, trebuie să treacă prin numeroase obstacole pentru a scăpa de pe insulă şi pentru a se putea întoarce în propiul lor timp.

Pro TV

20:30
Misiune Imposibilă III (sua, 2006, thrill. acţ.) (12)
cu Tom Cruise, Philip Seymour Hoffman, Ving Rhames
Tom Cruise, unul dintre cei mai apreciaţi şi de succes actori din lume, revine în "Misiune: Imposibilă III"- spre marea mulţumire a spectatorilor - la unul dintre rolurile care l-au făcut celebru: Agentul Secret Ethan Hunt. Filmul, regizat de J.J. Abrams, este o perfectă şi explozivă combinaţie între acţiunile personajelor - tipice genului - şi momentele de comedie şi dramă. Ca să reuşească la superlativ acestă a treia serie a Misiunii Imposibile, Abrams şi Cruise s-au inspirat temeinic din serialul de televiziune original: Au împrumutat echipa unită de agenţi mai mereu concentraţi în jurul unui leader temerar şi eroic, au imaginat situaţii de acţiune aflate la limita imaginabilului, au introdus un ritm infernal alternat, nu o dată, cu momente în care emoţia este lăsată să-şi spună cuvântul. Doar aşa, "Misiune: Imposibilă III"a devenit filmul de acţiune pe care îl aştepta mai tot publicul însetat de adrenalină şi suspans.
Şi asta nu e totul. După încheierea filmărilor, producătoarea Paula Wagner se detăinuie: "Cum poţi să menţii sinceritatea în relaţiile personale atât timp cât lucrezi pentru Forţele pentru Misiune Imposibilă (IMF), una dintre cele mai importante agenţii secrete de protecţie?""
Şi continuă Wagner: "Ethan Hunt şi Luther Stickell lucrează împreună de foarte mulţi ani. Relaţia lor e bazată pe o prietenie solidă, iar acest lucru este exploatat în acest film. Totul pare foarte real. Iar cu Tom şi Vings ca actori şi cu J.J. ca regizor, această relaţie a fost tratată cu ironie, cu umor şi cu o fineţe remarcabilă. ". O altă relaţie cheie în acest film este cea dintre Hunt şi ticălosul Owen Davian, interpretat de Philip Seymour Hoffman. "Confruntarea dintre Ethan şi Davian este terifiantă - pentru că Davian este capabil să facă orice. Ethan nu a avut niciodată de-a face cu un ticălos atât de nemilos şi de înfricoşător ca personajul lui Philip". Aşadar, iată că - dincolo de fapte - agenţii sunt oameni, chiar dacă nu toţi oamenii sunt agenţi. Iar Tom Cruise e unul. Ca nimeni altul. Cel puţin în "Misiune: Imposibilă III".
Agentul special Ethan Hunt trebuie să-şi învingă inamicul de temut şi, bineînţeles, să rămână întreg după urmăriri şi curse ce taie respiraţia, efecte pirotehnice la greu şi cascadorii pe care protagonistul se ambiţionează să le facă singur... Tom Cruise revine cu o super-continuare la mega-succesul care l-a impus ca cel mai mare dintre eroi...

23:15
Vrăjitoarele din Eastwick (sua, 1987, com.) (15)
cu Jack Nicholson, Cher, Susan Sarandon, Michelle Pfeiffer
Ecranizare a unui roman de John Updike, filmul beneficiază de aportul inegalabilului Jack Nicholson, care joacă aici rolul lui Satan, partitură ce-i vine ca o mănuşă. El le seduce pe rând pe trei femei singure: Alex (Cher), Sukie (Michelle Pfeiffer) şi Jane (Susan Sarandon). Dându-şi seama de pericolul pe care îl reprezintă bărbatul apărut în viaţa lor, ele vor să scape de sub vrajă.

Kanal D

0:00
Ticăloşii (rom., 2007, dramă) (12)
Politicienii aflaţi la putere urmăresc prin intermediul Serviciilor Secrete atât pe membrii şi finanţatorii lor, cât şi pe cei din opoziţie. Oamenii Primului Ministru (Horaţiu Mălăele) şi ai Preşedintelui îi înregistrează în ipostaze compromiţătoare cu ajutorul camerelor video ascunse atât pe General (Răzvan Vasilescu), pe Senator (Tomi Cristin) cât şi pe Magnat (Dorel Vişan), un om de afaceri care joacă la două capete, finanţând atât puterea, cât şi opoziţia. Politica nu suportă însă devieri de comportament. Premierul vrea să pună capăt jocului dublu al Magnatului. După încercarea eşuată a fostului erou de la baricada din ?89, ajuns acum Consilierul Preşedintelui (Ştefan Iordache) de a realiza o reconciliere între Magnat şi Putere, Premierul comandă arestarea cu mascaţi şi televiziune a Magnatului. În timpul unei întrevederi cu Preşedintele, Consilierul îi cere acestuia eliberarea Magnatului, deoarece acesta deţinea informaţii compromiţătoare pentru toată lumea. În paralel, Puterea caută un alt Magnat care să producă bani pentru partid. Acesta apare în emisiune la "Naşul" în persoana unui om de afaceri declarat mort şi resuscitat de serviciile secrete. Se organizează o partidă de vânătoare unde sunt invitaţi Premierul, Generalul, cei doi Magnaţi, Consilierul prezidenţial, Consilierul Primului Ministru (Mircea Diaconu), şi oamenii lor. Premierul încearcă să îi propună o colaborare Generalului, însă acesta refuză să coopereze şi îl ameninţă pe Primul Ministru, spunând că îi va demasca jocurile şi că va înfăptui a doua Revoluţie în România. Premierul dă în vileag faptul că Senatorul (până de curând conspirator alături de General) a fost deja cumpărat şi a trecut de partea sa. Magnatul este la a doua avertizare, fiind scos pe tuşă definitiv. Premierul îi pofteşte pe toţi la vânătoare şi dă ordinul de asasinare a Generalului (omor camuflat sub forma unui accident de vânătoare). A doua zi, Consilierul Prezidenţial ("Creatorul" tuturor personajelor post-revoluţionare), "îngroapă Revoluţia Română" la groapa de gunoi Glina, făcând un parastas pentru săraci, transmis în stilul caracteristic de OTV la emisiunea Dan Diaconescu în direct.

Prima TV

20:30
Starsky & Hutch (sua, 2004, acţ. com.) (12)
cu Ben Stiller, Owen Wilson, Snoop Dogg
Doi detectivi, deşi dau impresia unor gogomani, descâlcesc cu ajutorul unui straniu informator cele mai grele cazuri date de căpitanul lor de poliţie.
Cei doi detectivi sunt cei mai neobişnuiţi parteneri şi, deşi dau impresia unor gogomani, descâlcesc cu ajutorul unui straniu informator cele mai grele cazuri date de căpitanul lor de poliţie.
Detectivul David Starsky e un devotat agent sub acoperire, fiu al unei poliţiste care, la vremea ei, pentru că a speriat o mulţime de infractori din Bay City, a devenit o adevărată legendă. Detectivul Ken "Hutch" Hutchinson e un bun poliţist, are fler, dar, pentru că se grăbeşte prea tare, face adeseori multe greşeli. Căpitanul de poliţie Dobey găseşte soluţia perfecta: formează o echipă din Starsky şi Hutch! De acum înainte, răufăcătorii din Bay City au de cine să se teamă!?

22:30
Culoarea nopţii (sua, 1994, thrill. er.) (15)
cu Bruce Willis, Jane March
Psihologul Bill Capa renunţă la profesie, atunci când un pacient se sinucide. Încercând să-şi revină, Bill pleacă în vizită la un fost coleg, care este şi el ucis. Cercetarea cazului duce către un grup de pacienţi ai lui Moore, dereglaţi psihic.

National TV

20:15
Rain Man (sua, 1988, dramă) (12)
cu Dustin Hoffman, Tom Cruise
Sunt oameni pe care-i cunoşti pe neaşteptate şi care-ţi vor schimba viaţa pentru totdeauna. În cazul lui Charlie Babbitt, e vorba de fratele lui, Raymond. Charlie l-a uitat pe Raymond, însă Raymond îşi aminteşte totul. Cei doi sunt gata să se întâlnească şi nici unul dintre ei nu va mai fi acelaşi. Nu s-au văzut de mulţi ani şi deodată sunt blocaţi pe drum împreună. Raymond a stat într-un sanatoriu aproape toată viaţa lui şi acum iese în lumea de afară, cea adevărată. Charlie, care n-a avut niciodată grijă de nimeni, trebuie să facă totul pentru fratele lui. A moştenit 3 milioane de dolari şi nici măcar nu înţelege ce înseamnă cuvântul bani ! E poetic, nu-i aşa? Unul dintre "personajele" cele mai importante din film este maşina, un Buick Roadmaster decapotabil din '49. Maşina este una dintre puţinele legături dintre cei doi fraţi, amândoi îşi aminteau cât de mult o îngrijea tatăl lor. Este o poveste în care trecutul şi viitorul se întâlnesc într-un prezent exasperant şi minunat, şi care prezintă potenţialul nelimitat al spiritului uman.
Premii: Patru Premii Oscar: Dustin Hoffman - "cel mai bun actor în rol principal", "Cel mai bun regizor", "Cel mai bun film" şi "Cel mai bun scenariu original". Patru nominalizari la Oscar.

23:15
Încurcături la Vatican (sua, 1991, com.) (15)
cu Robbie Coltrane, Alex Rocco, Adrian Edmondson, Herbert Lom
Cardinalul Rocco şi Monseniorul Vitchie sunt doi oficiali ai Vatican-ului care se folosesc de afacerile Bisericii şi spală bani pentru Vittorio Corelli, un mafiot implicat în trafic ilegal de arme. După moartea Papei, Rocco şi Vitchie plănuiesc să numească un Papă pe gustul lui Corelli. Dintr-un accident, Giusepppe Albinizi, preotul unui orăşel, este numit noul Pontif.
Albinizi este un lider spiritual căruia îi plac maşinile, femeile şi rock'n'roll-ul dar, când descoperă la ce nivel a ajuns Corelli face tot posibilul şi-l alungă de la Vatican. Pe Rocco şi pe Vitchie nu-i încântă deloc planurile lui Albinizi de a face curat la Vatican şi vor să-I înlăture.
Cei doi fac cercetări şi descoperă un mic secret... Înainte să fie preot, Albinizi a avut o aventură cu Veronica Dante ce a avut urmări: un băiat. Joe Don Dante, fiul Papei, este un star rock ce are o relaţie tocmai cu fiica lui Corelli.

B1 TV

21:00
Enigma (sua-ger.-engl., 2001, dr. romantic.) (12)
cu Dougray Scott, Kate Winslet, Jeremy Northam
În al II-lea Război Mondial, un tănăr luptă cu timpul pentru a sparge un cod inamic şi pentru a dezlega misterul ce o înconjoară pe femeia iubită.

Diva Universal

21:00
Victimă periculoasă (sua-can., 2003, thrill.) (12)
cu Elizabeth Berkley
O tânără profesoară de istorie (Elizabeth Berklei) este acuzată de hărţuire sexuală de unul dintre elevii ei. În încercarea de a rezolva problemele elevilor ei, aceasta îi acordă mai multă atenţie lui Josh Gaines, un elev cu probleme care provine dintr-o familie destrămată. Acesta înţelege greşit intenţiile acesteia şi îşi imaginează că este atrasă de el. Dezamăgit că adevărul este altul, Josh o atacă pe Christine. Reacţia lui însă este sancţionată de Christine care îl dă în judecată. Situaţia însă se agravează şi asta pentru că atunci când ajung la tribunal, Josh o acuză pe profesoară de hărţuire sexuală. Tânăra profesoară va încerca să convingă juriul ca totul este o neînţelegere şi că ea este adevărata victimă.

22:50
Cum să creezi bărbatul perfect (sua, 2008, com.) (AP)
cu Christina Cox, Dean Cain, Jocelyne Loewen
O femeie pretenţioasă, redactor-şef al unei reviste, pune pariu cu cea mai bună prietenă a ei că poate face ca un escroc şleampăt să obţină titlul de "Burlacul Anului", acordat de revista unde ea lucrează. După ce a fost bărbierit şi tuns, el devine un "pungaş" şarmant. Ea îl învaţă bunele maniere, iar el o învaţă să trăiască clipa. Se îndrăgostesc, iar iubirea e mai puternică decât tot ceea pare să îi despartă.

HBO

21:00
Ultimul gentleman (sua-fra., 2010, com.) (15)
cu John Leighton
Un bărbat care îşi câştigă existenţa ca escortă pentru femeile înstărite din partea de est a New York-ului, ia sub aripa lui protectoare o tânără si ambiţioasă dramaturgă.

22:50
The Runaways (sua, 2010, dram. Bio.) (15)
cu Kristen Stewart, Stella Maeve
The Runaways este filmul rock'n'roll al anului. Michael Phillips de la Chicago Tribune spune "Stewart şi Fanning n-au fost niciodată mai bune", iar Jan Wahl, Kron, TV San Francisco, mărturiseşte "Iubesc rock'n'roll-ul şi iubesc acest film!". Kristen Stewart şi Dakota Fanning le interpretează pe Joan Jett şi Cherie Currie, în această poveste despre maturizare, plină de vibe-uri rock, care trasează fulminanta şi fulguranta carieră a revoluţionarei trupe de fete The Runaways. Ele cad sub influenţa puternicului impresar rock Kim Fowley, care le transformă din puştoaicele rebele din sudul Californiei, într-o trupă cu un succes scandalos. Graţie imaginii lor de femei dure şi a talentului brut, trupa se face repede cunoscută, în special prin cele două lidere: Joan, care e inima pură, rock, a grupului, şi Cherie care, cu un look ce pare o combinaţie între David Bowie şi Brigitte Bardot, preia rolul de sex symbol.

HBO Comedy

20:00
Stă să plouă cu chiftele (sua, 2009, f. anim.)
cu Bill Hader
Te-ai săturat să-ţi spună alţii ce trebuie şi ce nu trebuie să mănânci? Eşti dezamăgit că trebuie să mănânci aceleaşi alimente, zi după zi? Abia aştepţi ziua când vei putea comanda ce vrei şi când vrei? Ei bine, aşteptarea ta s-a terminat. În 2009, pregăteşte-te să fii servit cu Stă să plouă cu chiftele - o aventură hilară în porţii gigantice. Inspirată după îndrăgita carte pentru copii, filmul se concentrează pe un oraş în care mâncarea cade din cer ca ploaia torenţială!
Inventatorul în devenire, Flint Lockwood, este un geniu cam asocial care scorneşte cele mai ciudate invenţii văzute vreodată. Şi, cu toate că invenţiile lui (de la pantofii cu auto-spray şi până la translatorul-maimuţă) au fost nişte eşecuri răsunătoare care au creat o mulţime de probleme în micul orăşel al inventatorului, Flint nu se dă bătut. El vrea să descopere ceva care să-i facă pe oameni fericiţi. Când ultima maşinărie inventată de Flint pentru a transforma apa în mâncare distruge din greşeală întreaga piaţă centrală a oraşului, sărind în aer până la nori, el crede că şansa lui de a deveni inventator s-a pierdut definitiv. Dar deodată se întâmplă un lucru neaşteptat - din norii unde zburase maşinăria încep să cadă cheeseburgeri. Deci, maşina lui funcţionează!
Ploaia de mâncare devine un succes instantaneu, iar Flint se împrieteneşte pe dată cu Sam Sparks, o prezentatoare a rubricii meteo care venise în oraş pentru a comenta ceea ce numea ea "cel mai important fenomen meteorologic din istorie." Dar atunci când oamenii lacomi încep să ceară tot mai multă mâncare, maşinăria începe să se comporte haotic, împroşcând lumea cu tornade de spaghete şi chiftele uriaşe. Când oraşul e pe cale să fie îngropat sub munţi de bezele şi cascade de pepeni verzi, Flint şi Sam trebuie să-şi folosească experienţa şi priceperea pentru a opri maşina şi pentru a restaura normalitatea în oraş.
Stă să plouă cu chiftele, realizat de Sony Pictures Animation, a debutat în 1978 sub forma unei cărţi pentru copii, scrisă de Judi Barrett şi ilustrată de Ron Barrett, care s-a vândut în peste un milion de exemplare. Având un stil şarmant şi imagini extrem de inventive, un umor absurd şi o idee fantastică - un orăşel în care mâncarea cade din cer! -părea de la sine înţeles că volumul va fi adaptat pentru marele ecran, devenind un film de desene animate. Dar nimeni nu s-a simţit în stare de asta până când un au apărut scenariştii şi regizorii Phil Lord şi Christopher Miller care s-au inspirat evident de la sursă - din chiar paginile cărţii.
Una dintre schimbările asupra cărora s-au oprit realizatorii a fost chiar look-ul povestirii. Deşi ilustraţiile lui Ron Barrett erau originale şi trăsnite, realizatorii filmului s-au gândit că un film de lung metraj are nevoie de altă abordare. Pentru inspiraţie, ei au luat ca reper ilustraţiile lui Miroslav Sasek, ale cărui numeroase cărţi din anii 1950 (printre care se numără This is Paris, This is London, This is New York, etc.) abordează un stil grafic modern. Realizatorii s-au mai inspirat şi din Muppets, ale căror gesturi exagerate şi stupide le-au arătat cum trebuie să se mişte personajele lor. "Ideea filmului era atât de stupidă încât simţeam nevoia să părem stupizi," spune Miller. "Animaţia reclamă adesea gesturi exagerate pentru a transmite emoţia secvenţelor respective, aşa încât am recurs la figuri cu ochi holbaţi de uimire, guri larg deschise, expresii de surprindere - care au dat filmului un mai puternic sentiment de emoţie."
Cu toate acestea, realizatorii au considerat că e normal să se inspire şi din carte, recreând cele mai memorabile imagini ale sale - un jeleu uriaş, o clătită gigantică care cade peste şcoală acoperind-o, o navetă-sandviş care zboară peste oraş şi alte imagini de genul acesta care au fost preluate de autorii filmului pentru a broda noi poveşti în jurul lor.

21:30
Amor la Roma (sua, 2010, com. rom.) (12)
cu Josh Duhamel, Kristen Bell, Will Arnett, Jon Heder
Beth, o tânără din New York, pleacă la nunta surorii ei, în Roma. Şi acolo îl întâlneşte pe Nick, cavalerul de onoare. iar cei doi gafează la nuntă, într-o serie de gesturi care se spune că aduc ghinion.
O tradiţie italiană spune că un bănuţ într-o fântână îţi aduce dragostea. Să vedeţi ce ciudaţi atrage Beth acum... Eroina principală a filmului este o tânără ambiţioasă din New York, dezamăgită de dragoste. Într-o călătorie la Roma, pentru nunta sorei sale şi după câteva pahare de şampanie în plus, Beth pescuieşte câteva dintre monedele aruncate în "Fântâna Dragostei", activează o vrajă, şi se trezeşte peste noapte că cei care le-au aruncat se îndrăgostesc de ea. Astfel, lista "cuceririlor" numără un magnat al mezelurilor (Danny de Vito), un magician (Jon Heder), un pictor (Will Arnett) şi un model narcisist (Dax Shepard). Totul se schimbă în momentul când în scenă intră un reporter încântător (Josh Duhamel), iar Beth nu este sigură dacă şi el face parte dintre cei căzuţi sub vraja "Fântânii Dragostei".
Pentru mare parte din acţiunea petrecută la New York, producătorii au folosit celebrul muzeu Guggenheim, iar la Roma au construit un nou monument, "Fontana di Amore". Pentru creaţia acestei fântâni s-a apelat la un meşter artizan italian în vârstă de 83 de ani, Gianni Gianese, care a lucrat de-a lungul carierei sale cu regizori legendari precum Federico Fellini, John Huston, Luchino Visconti şi Martin Scorsese. Construcţia fântânii, amplasată în Piazza Borghese, a durat 40 de zile, dar la final turiştii se uitau pe hărţi deoarece nu recunoşteau monumentul.
Pentru această comedie s-a adunat o echipă de şoc, formată din actori clasici de comedie, precum Kristen Bell, Danny de Vito, Will Arnett sau Dax Shepard. Spectacolul este completat de câştigătoarea Oscarului din anul 1985, Anjelica Houston, distribuţia în rolul unei şefe intimidante, dar şi de Don Johnson, în rolul tatălui eroinei principale. Rolul principal masculin a fost încredinţat lui Josh Duhamel (un fost model devenit actor, soţul celebrei cântăreţe Fergie) cunoscut publicului din România în special în urma prestaţiei din "Transformers".

Pro Cinema

20:00
Agenţia (sua, 2007, mini-s.) (AP)
Partea a treia
cu Chris O'Donnell, Alfred Molina, Michael Keaton
Trei absolvenţi ai universităţii Yale se înrolează în serviciile secrete ale ţărilor lor. Timp de 40 de ani, de la începutul Războiului Rece şi până la căderea URSS, filmul îi urmăreşte pe cei trei. Personaje de ficţiune, precum Yalies Jack McCauliffe, Leo Kritzky, sau Yevgeny Tsipin, sunt prezente alături de personaje reale, precum Kim Philby, sau James Angleton, pentru a spune o poveste plină de intrigi, trădări, piste false, execuţii, exiluri. Poate CIA să îşi asume victoria Vestului în Războiul Rece?

22:00
Codul Bibliei (fra.-ger.-a., 2008, dramă) (15)
Prima parte
cu Cosma Shiva Hagen
Omul de ştiinţă Bachmann este ucis sub ochii fiicei sale, Johanna. Împreună cu asistentul acestuia, Simon, tânăra porneşte pe urmele asasinilor tatălui său şi încearcă să descifreze codul Bibliei, despre care se spune că poate prezice viitorul omenirii. Ei sunt urmăriţe de puternicul cardinal Rhades, în timp ce Johanna şi Simon încearcă să avertizeze Vaticanul despre un posibil atentat la viaţa Papei. Dar nu numai viaţa Sfântului Părinte este ameninţată, ci la mijloc este viitorul întregii umanităţi. Pentru a împiedica un nou asasinat, Johanna şi Simon trebuie să găsească cheia cu cares să dezlege Codul Bibliei. Într-o mânăstire, ei descoperă un incidiu care îi duce în deşertul din Israel. Într-o cursă contra cronometru, ei vor încerca să elucideze unul dintre cele mai mari mistere ale Creştinismului.

Discursul care l-a ucis pe J.F.Kennedy

Aveţi mai jos discursul pe care l-a rostit preşedintele SUA, J.F. Kennedy, la data de 27 aprilie 1961, discurs care a generat o reacţie extrem de furioasă din partea "ocultei mondiale" care a culminat cu uciderea sa în 1963. Kennedy vorbeste despre pericolul în care se află toate naţiunile pământului. Pericolul este extrem de real şi prezent, şi vine din partea "societăţilor secrete" care vor să-şi subordoneze lumea. "It is a system which has conscripted vast human and material resources into the building of a tightly knit, highly efficient machine that combines military, diplomatic, intelligence, economic, scientific and political operations" spune el... Dar vă las pe voi să citiţi tot textul, fără să mai dau eu interpretări. Precizez doar că am lăsat textul în varianta sa originală, în limba engleză, pentru că (nu-i aşa?) blogul acesta este pentru oameni inteligenţi! Citiţi şi gândiţi!!!

"This is a time of peace and peril which knows no precedent in history"

JOHN F. KENNEDY APRIL 27, 1961 SPEECH

The President and the Press: American Newspaper Publishers Association

Waldorf-Astoria Hotel, New York


Mr. Chairman, ladies and gentlemen:
I appreciate very much your generous invitation to be here tonight.
You bear heavy responsibilities these days and an article I read some time ago reminded me of how particularly heavily the burdens of present day events bear upon your profession.
You may remember that in 1851 the New York Herald Tribune under the sponsorship and publishing of Horace Greeley, employed as its London correspondent an obscure journalist by the name of Karl Marx.
We are told that foreign correspondent Marx, stone broke, and with a family ill and undernourished, constantly appealed to Greeley and managing editor Charles Dana for an increase in his munificent salary of $5 per installment, a salary which he and Engels ungratefully labeled as the "lousiest petty bourgeois cheating."
But when all his financial appeals were refused, Marx looked around for other means of livelihood and fame, eventually terminating his relationship with the Tribune and devoting his talents full time to the cause that would bequeath to the world the seeds of Leninism, Stalinism, revolution and the cold war.
If only this capitalistic New York newspaper had treated him more kindly; if only Marx had remained a foreign correspondent, history might have been different. And I hope all publishers will bear this lesson in mind the next time they receive a poverty-stricken appeal for a small increase in the expense account from an obscure newspaper man.
I have selected as the title of my remarks tonight "The President and the Press." Some may suggest that this would be more naturally worded "The President Versus the Press." But those are not my sentiments tonight.
It is true, however, that when a well-known diplomat from another country demanded recently that our State Department repudiate certain newspaper attacks on his colleague it was unnecessary for us to reply that this Administration was not responsible for the press, for the press had already made it clear that it was not responsible for this Administration.
Nevertheless, my purpose here tonight is not to deliver the usual assault on the so-called one party press. On the contrary, in recent months I have rarely heard any complaints about political bias in the press except from a few Republicans. Nor is it my purpose tonight to discuss or defend the televising of Presidential press conferences. I think it is highly beneficial to have some 20,000,000 Americans regularly sit in on these conferences to observe, if I may say so, the incisive, the intelligent and the courteous qualities displayed by your Washington correspondents.
Nor, finally, are these remarks intended to examine the proper degree of privacy which the press should allow to any President and his family.
If in the last few months your White House reporters and photographers have been attending church services with regularity, that has surely done them no harm.
On the other hand, I realize that your staff and wire service photographers may be complaining that they do not enjoy the same green privileges at the local golf courses which they once did.
It is true that my predecessor did not object as I do to pictures of one's golfing skill in action. But neither on the other hand did he ever bean a Secret Service man.
My topic tonight is a more sober one of concern to publishers as well as editors.
I want to talk about our common responsibilities in the face of a common danger. The events of recent weeks may have helped to illuminate that challenge for some; but the dimensions of its threat have loomed large on the horizon for many years. Whatever our hopes may be for the future--for reducing this threat or living with it--there is no escaping either the gravity or the totality of its challenge to our survival and to our security--a challenge that confronts us in unaccustomed ways in every sphere of human activity.
This deadly challenge imposes upon our society two requirements of direct concern both to the press and to the President--two requirements that may seem almost contradictory in tone, but which must be reconciled and fulfilled if we are to meet this national peril. I refer, first, to the need for far greater public information; and, second, to the need for far greater official secrecy.
The very word "secrecy" is repugnant in a free and open society; and we are as a people inherently and historically opposed to secret societies, to secret oaths and to secret proceedings. We decided long ago that the dangers of excessive and unwarranted concealment of pertinent facts far outweighed the dangers which are cited to justify it. Even today, there is little value in opposing the threat of a closed society by imitating its arbitrary restrictions. Even today, there is little value in insuring the survival of our nation if our traditions do not survive with it. And there is very grave danger that an announced need for increased security will be seized upon by those anxious to expand its meaning to the very limits of official censorship and concealment. That I do not intend to permit to the extent that it’s in my control. And no official of my Administration, whether his rank is high or low, civilian or military, should interpret my words here tonight as an excuse to censor the news, to stifle dissent, to cover up our mistakes or to withhold from the press and the public the facts they deserve to know.
But I do ask every publisher, every editor, and every newsman in the nation to reexamine his own standards, and to recognize the nature of our country's peril. In time of war, the government and the press have customarily joined in an effort based largely on self-discipline, to prevent unauthorized disclosures to the enemy. In times of "clear and present danger," the courts have held that even the privileged rights of the First Amendment must yield to the public's need for national security.
Today no war has been declared and however fierce the struggle may be, it may never be declared in the traditional fashion. Our way of life is under attack. Those who make themselves our enemy are advancing around the globe. The survival of our friends is in danger. And yet no war has been declared, no borders have been crossed by marching troops, no missiles have been fired.
If the press is awaiting a declaration of war before it imposes the self-discipline of combat conditions, then I can only say that no war ever posed a greater threat to our security. If you are awaiting a finding of "clear and present danger," then I can only say that the danger has never been more clear and its presence has never been more imminent.
It requires a change in outlook, a change in tactics, a change in missions--by the government, by the people, by every businessman or labor leader, and by every newspaper. For we are opposed around the world by a monolithic and ruthless conspiracy that relies primarily on covert means for expanding its sphere of influence--on infiltration instead of invasion, on subversion instead of elections, on intimidation instead of free choice, on guerrillas by night instead of armies by day. It is a system which has conscripted vast human and material resources into the building of a tightly knit, highly efficient machine that combines military, diplomatic, intelligence, economic, scientific and political operations.
Its preparations are concealed, not published. Its mistakes are buried, not headlined. Its dissenters are silenced, not praised. No expenditure is questioned, no rumor is printed, no secret is revealed. It conducts the Cold War, in short, with a war-time discipline no democracy would ever hope or wish to match.
Nevertheless, every democracy recognizes the necessary restraints of national security--and the question remains whether those restraints need to be more strictly observed if we are to oppose this kind of attack as well as outright invasion.
For the facts of the matter are that this nation's foes have openly boasted of acquiring through our newspapers information they would otherwise hire agents to acquire through theft, bribery or espionage; that details of this nation's covert preparations to counter the enemy's covert operations have been available to every newspaper reader, friend and foe alike; that the size, the strength, the location and the nature of our forces and weapons, and our plans and strategy for their use, have all been pinpointed in the press and other news media to a degree sufficient to satisfy any foreign power; and that, in at least in one case, the publication of details concerning a secret mechanism whereby satellites were followed required its alteration at the expense of considerable time and money.
The newspapers which printed these stories were loyal, patriotic, responsible and well-meaning. Had we been engaged in open warfare, they undoubtedly would not have published such items. But in the absence of open warfare, they recognized only the tests of journalism and not the tests of national security. And my question tonight is whether additional tests should not now be adopted.
That question is for you alone to answer. No public official should answer it for you. No governmental plan should impose its restraints against your will. But I would be failing in my duty to the nation, in considering all of the responsibilities that we now bear and all of the means at hand to meet those responsibilities, if I did not commend this problem to your attention, and urge its thoughtful consideration.
On many earlier occasions, I have said--and your newspapers have constantly said--that these are times that appeal to every citizen's sense of sacrifice and self-discipline. They call out to every citizen to weigh his rights and comforts against his obligations to the common good. I cannot now believe that those citizens who serve in the newspaper business consider themselves exempt from that appeal.
I have no intention of establishing a new Office of War Information to govern the flow of news. I am not suggesting any new forms of censorship or new types of security classifications. I have no easy answer to the dilemma that I have posed, and would not seek to impose it if I had one. But I am asking the members of the newspaper profession and the industry in this country to reexamine their own responsibilities, to consider the degree and the nature of the present danger, and to heed the duty of self-restraint which that danger imposes upon us all.
Every newspaper now asks itself, with respect to every story: "Is it news?" All I suggest is that you add the question: "Is it in the interest of the national security?" And I hope that every group in America--unions and businessmen and public officials at every level will ask the same question of their endeavors, and subject their actions to the same exacting tests.
And should the press of America consider and recommend the voluntary assumption of specific new steps or machinery, I can assure you that we will cooperate whole-heartedly with those recommendations.
Perhaps there will be no recommendations. Perhaps there is no answer to the dilemma faced by a free and open society in a cold and secret war. In times of peace, any discussion of this subject, and any action that results, are both painful and without precedent. But this is a time of peace and peril which knows no precedent in history.
It is the unprecedented nature of this challenge that also gives rise to your second obligation--an obligation which I share and that is our obligation to inform and alert the American people to make certain that they possess all the facts that they need, and understand them as well--the perils, the prospects, the purposes of our program and the choices that we face.
No President should fear public scrutiny of his program. For from that scrutiny comes understanding; and from that understanding comes support or opposition and both are necessary. I am not asking your newspapers to support the Administration, but I am asking your help in the tremendous task of informing and alerting the American people. For I have complete confidence in the response and dedication of our citizens whenever they are fully informed.
I not only could not stifle controversy among your readers--I welcome it. This Administration intends to be candid about its errors; for as a wise man once said: "An error does not become a mistake until you refuse to correct it." We intend to accept full responsibility for our errors and we expect you to point them out when we miss them.
Without debate, without criticism, no Administration and no country can succeed and no republic can survive. That is why the Athenian lawmaker Solon decreed it a crime for any citizen to shrink from controversy. And that is why our press was protected by the First Amendment-- the only business in America specifically protected by the Constitution--not primarily to amuse and entertain, not to emphasize the trivial and the sentimental, not to simply "give the public what it wants"--but to inform, to arouse, to reflect, to state our dangers and our opportunities, to indicate our crises and our choices, to lead, mold, educate and sometimes even anger public opinion.
This means greater coverage and analysis of international news--for it is no longer far away and foreign but close at hand and local. It means greater attention to improved understanding of the news as well as improved transmission. And it means, finally, that government at all levels, must meet its obligation to provide you with the fullest possible information outside the narrowest limits of national security--and we intend to do it.
It was early in the Seventeenth Century that Francis Bacon remarked on three recent inventions already transforming the world: the compass, gunpowder and the printing press. Now the links between the nations first forged by the compass have made us all citizens of the world, the hopes and threats of one becoming the hopes and threats of us all. In that one world's efforts to live together, the evolution of gunpowder to its ultimate limit has warned mankind of the terrible consequences of failure.
And so it is to the printing press--to the recorder of man's deeds, the keeper of his conscience, the courier of his news--that we look for strength and assistance, confident that with your help man will be what he was born to be: free and independent.


discursul poate fi gasit pe net în forte multe locuri... vă dau doar o trimitere, cred că e suficient: http://www.cuttingthroughthematrix.com/transcripts/JFK_Video_Speech.html

ADEVĂRUL despre cel de-al doilea război mondial (I)

Desigur, se poate spune că există un caracter de relativitate în orice afirmaţie cu pretenţie de adevăr, dar eu voi încerca să-mi limitez concluziile doar la faptele evidente, uşor de dovedit, din perioada acestui conflict major, fapte pe care le voi înfăţişa într-o structură logică, nepărtinitoare, fără interpretare forţată şi distorsionată.
Prima idee pe care am să v-o supun atenţiei este legată de caracterul acestui conflict mondial. A fost acesta întâmplător sau determinat? Dacă ascultăm varianta oficială a istoriei vom afla că întreaga noastră planetă a fost atrasă în cel mai devastator conflict din istoria sa cu totul întâmplător! S-a plecat, practic, de la o revendicare făcută de liderul Germaniei, Adolf Hitler, care a cerut Poloniei un coridor de trecere către Prusia Orientală, şi s-a ajuns la un măcel mondial care a generat miliarde de victime (morţi, răniţi, dispăruţi şi direct/indirect afectaţi). Personal, nu accept această explicaţie simplă şi naivă! Nu pot să cred că omenirea a avut conducători atât de incompetenţi încât nu ar fi putut să evite escaladarea conflictului la o scară atât de mare, şi pe atât de mult timp, dacă adevăratul motiv al declanşării acestuia ar fi fost doar agresiunea împotriva Poloniei!
În cazul Primului Război Mondial, conflictul a început tot în baza unui pretext minor (un atentat organizat de sârbi la Sarajevo), dar de această dată istoria oficială menţionează clar că motivele reale ale conflictului erau cu totul altele, că puterile implicate aveau alte interese decât lămurirea, într-o formă sau alta, a atentatului respectiv. În ceea ce priveşte, însă, cel de-al doilea război mondial, s-a acreditat până în zilele noastre ideea că faptele generatoare ale conflictului ţin doar de atacarea Poloniei de către Germania! Haideţi să analizăm puţin, cu răbdare, evenimentele din acea perioadă şi să vedem ce ne spun ele cu adevărat…

Războiul profitabil

Aparent, cel de-al doilea război mondial a fost marcat de câteva mari paradoxuri. Iată un exemplu… Cele mai multe şi mai mari bătălii (care au provocat şi cele mai multe victime) s-au dus pentru capturarea sau distrugerea resurselor materiale ale inamicului. Vorbim aici despre întreprinderile angrenate în producţia de război, despre depozitele militare, despre petrol, cărbune etc. Resursele capturate erau folosite apoi pentru servirea propriilor interese armate, pentru producţia de război şi pentru întreţinerea unităţilor aflate în luptă. În concluzie, părţile combatante nu făceau decât să consume resurse pentru a captura alte resurse pe care apoi să le consume iar, în speranţa că la un moment dat inamicul, lipsit de acestea, va înceta lupta. Evident, orice ofiţer poate motiva uşor această strategie de luptă care, de altfel, recunosc şi eu că este justificată. Care au fost însă efectele concrete ale acestei strategii?
Resursele consumate de armată sunt produse atât de unităţi de stat (într-o măsură mai mică însă), cât şi de mari firme private. Plăţile pentru serviciile prestate de aceste firme private sunt suportate de la bugetul de stat. Profitul care, raportat la scară planetară, era foarte mare, intra în conturile marilor industriaşi implicaţi în această maşinărie de război. Este adevărat, aşadar, că pentru aceşti super-patroni războiul a fost o afacere extrem de benefică? Credeţi, oare, că aceşti oameni de afaceri ar dori să renunţe la o asemenea sursă de câştig? Oare, dacă au avut ocazia, au influenţat ei evenimentele de aşa natură încât războiul să se desfăşoare cât mai mult şi să implice consumarea a cât mai multe resurse produse chiar de ei? Sunteţi de acord că în spatele dramelor trăite de miliarde de oameni, pe toate continentele, au fost clădite mari imperii financiare? Este oare nevoie de dovezi pentru a susţine un astfel de punct de vedere???
Am remarcat, de exemplu, un alt lucru „curios”… Deşi a fost cu adevărat un război mondial, deşi Europa a fost implicată în conflict cu toate resursele sale, Elveţia şi-a putut trăi liniştită independenţa, fără ca integritatea sa să-i fie ameninţată de nici una din părţile aflate în stare de război! Da, toţi ştim că Elveţia este ţara marilor depozite în aur, valută şi alte valori. Elveţia a fost (şi poate mai este încă) depozitara celor mai multe şi mai mari averi mondiale, dar oare nu ar fi fost tocmai prin aceasta o ţintă de preferat pentru fascismul italian sau nazismul german, ambele orientări fiind declarate „forţe ale răului”? Oficialii ne spun că al doilea război mondial a fost o înfruntare doctrinară, între nazism-fascism, comunism şi democraţie. Cum se face, atunci, că Elveţia a scăpat? Ce „doctrină” avea Elveţia de s-a împăcat atât de bine şi cu nazismul, şi cu fascismul, şi cu democraţiile occidentale? Cum de-a rămas ca o oază de pace într-un continent sfâşiat de moarte de la un capăt la altul? Ar fi deplasat oare să credem că imensele profituri generate de război erau depozitate, în cea mai mare parte, în această ţară? De ce toate taberele agreau „varianta Elveţia”? Nu există nici un argument tactic, strategic, economic, militar, geografic pentru care Elveţia să fie stat protejat de toate părţile beligerante. Singurul argument care pare valabil în acest context este faptul că fiecare tabără îşi depozita acolo o serie de valori pentru a le proteja de orice posibilă răsturnare a situaţiei militare generale. Dacă mergem mai departe cu logica rece, putem oare să ne întrebăm dacă a existat şi o înţelegere între marii industriaşi provenind din tabere diferite? Pentru că efectul acesta a fost, Elveţia a fost stat protejat, şi nu cred că şi-a dobândit acest statut cu totul întâmplător. Nu cred în „întâmplări” atât de tragice precum au fost cele care au marcat viaţa lumii în perioada 1939-1945. De remarcat este şi faptul că foarte puţini autori s-au „obosit” să studieze misterul elveţian. În general, se trece repede peste statutul special pe care elveţienii şi l-au câştigat în timpul celui de-al doilea război mondial şi se pune accent doar pe activităţile de spionaj derulate în această ţară de marile puteri în timpul conflictului. Nimeni nu este „stresat” să explice, nicidecum să lămurească, această „cauză” elveţiană… În fine, nu este cazul s-o fac eu, acum şi aici… Eu doar costat o realitate care în peisajul de atunci este destul de ciudată ca să nască unele întrebări.
Problema profiturilor generate de război nu este însă cauza principală a declanşării conflagraţiei mondiale. Dacă s-ar fi pus doar problema obţinerii unor profituri financiare, războiul ar fi fost, totuşi, limitat, atât la scară geografică, dar şi ca întindere în timp. Cred că altele sunt explicaţiile majore cu privire la originile conflictului.

Scenariul „SF”

Am să vă prezint în continuare un scenariu. Nu este film SF… Cei şase ani de război mondial au fost reali, la fel ca zecile de milioane de morţi, ca bombele atomice care au ras de pe faţa pământului două mari oraşe! Efectele conflagraţiei au marcat omenirea pentru multe decenii. Războiul rece care a urmat a distrus alte (multe) milioane de vieţi şi destine. Pentru ce toate astea? De ce? Nu vrem răspunsuri? Dacă nu vrem, nu le căutăm, dar dacă vrem să ştim pentru ce trăim ceea ce ne dau alţii să trăim, atunci hai să ne străduim să înţelegem!
Ideea de a controla, de a avea sub putere, întreaga lume cunoscută e veche de când lumea. N-au inventat-o francmasonii, evreii sau alte aşa-zise puteri oculte. Încă din vremuri antice s-au ridicat imperii care s-au extins în toată lumea, într-o încercare de a domina tot, de a avea putere absolută. Credeţi că o astfel de dorinţă este deplasată? Vă pot înţelege nedumerirea. Când aţi avut în mână primul miliard de dolari? Bănuiesc că nu prea aţi experimentat senzaţia asta de bogăţie. Poate tocmai de aceea, noi, oamenii simplii, nu putem înţelege exact modul de gândire pe care îl au marii miliardari şi credem că problemele pe care noi nu ni le punem niciodată, nu şi le mai pune nimeni altcineva. Dar, vă întreb, dacă aţi avea acum mai multe miliarde de dolari, ce aţi face cu ele? Haideţi să ne imaginăm… Aţi cumpăra case, maşini, aţi călătorii? Să vă spun ceva… Pofta de asemenea accesorii ale bogăţiei trece repede. După un an, doi, zece nici nu vă mai interesează casele, maşinile sau călătoriile, vă săturaţi şi de femei frumoase, de mâncăruri sofisticate şi de orice altă extravaganţă. Cât poate consuma până la urmă un singur om? Deci… Ce veţi face când veţi ajunge la această saţietate? Ei bine, veţi începe să vă puneţi problema… puterii! Veţi dori putere! PUTEREA este cel mai mare drog pentru natura umană. Numai cine a avut, măcar o dată în viaţa sa, putere asupra destinului altor oameni poate înţelege acest lucru.

Noul concept de securitate

Problema pe care şi-au pus-o toţi cuceritorii, în toate timpurile, a fost să obţină putere, la o scară cât mai mare, şi apoi să o păstreze. Metodele de cucerire a puterii şi de consolidare a acesteia diferă (în detalii) de la o epocă la alta, dar în linii mari acestea păstrează o anumită orientare. Statele, teritoriile ţintă erau cucerite prin puterea militară, şi apoi erau păstrate sub autoritate tot prin puterea militară. Erau administrate forţat de împuterniciţi extraordinari, erau jefuite sau incluse în tot felul de planuri sofisticate (de apărare, de dezvoltare economică sau ca piaţă de desfacere). În timp, aceste imperii nu au rezistat. Mai devreme sau mai târziu, mişcările de masă ale populaţiei asuprite sau invaziile altor triburi (imperii) au destrămat puterea care dominase până atunci. În funcţie de gradul de civilizaţie pe care l-a avut populaţia băştinaşă, aceasta – odată „eliberată” – s-a putut consolida într-un stat propriu sau a intrat în sfera de dominaţie a unei alte puteri, până când (mult mai târziu în timp) a găsit totuşi resurse pentru a se identifica pe harta lumii. Toate aceste experienţe ale istoriei au servit ca învăţătură pentru „împăraţii” moderni. Întrebarea care s-a născut cu siguranţă în minţile celor care visau în secolul XX să obţină o putere mondială era cam următoarea:
- ok, nu e o problemă să ocupăm un teritoriu. O putem face pe cale militară, dar cum facem să ne păstrăm puterea în teritoriul cucerit? Cum o păstrăm ca să fim cât mai eficienţi? Investim iar în zeci şi sute de mii de soldaţi pe care îi păstrăm acolo ca pe o garanţie a puterii noastre? Dacă facem aşa, cât timp va dura „imperiul” nostru?
Personal, cred că dorinţa de a acapara o putere cu caracter mondial, pentru a implementa un nou concept de „securitate mondială”, a stat la baza motivelor care au dus la declanşarea celui de-al doilea război mondial! Doar că, de data aceasta, metodele folosite pentru a obţine şi a păstra puterea au fost total diferite faţă de ceea ce ne-a arătat până atunci istoria. Eu cred că planul a fost aplicat în mare măsură aşa cum a fost conceput. Erorile apărute pe traseu au fost corectate, planul a fost flexibil şi s-a adaptat cerinţelor de moment. Scopul însă a fost atins! Aflarea acestui plan este cheia descifrării tuturor enigmelor legate de cel de-al doilea război mondial! Împotriva tuturor ideilor care ne-au fost implementate în creier în ultimii 60 de ani, uneori chiar cu forţa, Adolf Hitler nu a fost implicat în acest plan decât ca şi simplu actor cu un final tragic programat, ca şi pion de sacrificiu. Undeva, pe traseul carierei sale, Hitler şi-a înţeles rolul programat de regizori şi nu l-a acceptat. S-a împotrivit, a pierdut şi a suferit soarta celor sacrificaţi: a fost responsabilizat pentru tot ce s-a întâmplat rău, a devenit un simbol al răului, iar cei care de fapt au gestionat de la început toată această tragedie au ieşit din poveste ca eroi, ca mesageri ai binelui. Astăzi suntem (cu propriul nostru acord) sub dictatura acestui „bine” născut din cenuşa celui de-al doilea război mondial! Călcăm, trăindu-ne „binele” servit de scenografii lumii, pe cadavrele celor ucişi pe câmpurile de luptă, pe umbrele proiectate pe ziduri de bombele atomice de la Hiroshima şi Nagasaki, pe destinul tragic al… pionului de sacrificiu, Adolf Hitler! (va urma)

Cornel SABOU