REGĂSIRE...

în poza din dreapta (în ordine, de la stânga spre dreapta): SEBY, Tata, BEBY şi ANDREI



Eu am crescut fără tată... Vremurile de dinainte de 1989 l-au obligat pe EL să plece din ţară, şi să se ”ascundă” prin statele occidentale. O vreme am ţinut legătura prin scrisori şi prin scurtele telefoane pe care EL ni le dădea, dar noi (eu şi ceilalţi trei fraţi ai mei) eram mici şi nu ştiam cum să ”gestionăm” situaţia. I-am simţit lipsa enorm! Mereu mi l-am dorit lângă mine, şi nu l-am avut practic niciodată.
Anii au trecut, iar NOI ne-am obişnuit fără EL. Am crescut, am câştigat în viaţă, şi am mai pierdut. N-a fost lângă noi nici să ne felicite, nici să ne certe. Dispăruse... Din 1990 nu a mai dat nici un semn de viaţă. Ajunsesem să fim convinşi că murise. Noi, fraţii, fii LUI, aveam fiecare familii, copii, neveste, cariere profesionale. Singurul gând care nu-mi dădea pace era legat tot de EL. Dacă murise nu ştiam unde se întâmplase asta, şi nici dacă avea parte de un mormânt, de cineva care să-l plângă. Rămăsesem cu o ultimă dorinţă neîmplinită în această ”problemă”: doream să ştiu cum îşi găsise sfârşitul tatăl meu. Nu a fost cazul să mi-o împlinesc...
După 20 de ani de la dispariţia sa misterioasă (şi după 25 de ani de la plecarea sa din ţară) EL a reapărut! Căutase pe net numele meu, şi mă găsise pe acest blog! Pe atunci, aveam trecut lângă poza mea un număr de telefon. A sunat şi a vorbit cu mama mea! Două voci care s-au regăsit după un sfert de secol reunind o iubire din care ne-am născut NOI!
Am vorbit şi eu cu el. Nu prea mult pentru că vorbeşte greu româneşte. A plâns! E bolnav... Fraţii mei sunt răspândiţi prin Europa. Doi la Paris (Beby şi Andrei), şi unul în Spania (Seby). Au vorbit şi ei cu tata. Toţi am fost şocaţi de apariţia sa. Revenise parcă de dincolo de viaţă, dintr-un mormânt pe care NOI deja îl căutam. Ne-am bucurat. S-a bucurat şi el, chiar prea mult ţinând cont că rezistă greu emoţiilor puternice. Mai rămânea un pas de făcut: să ne vadă, să-şi vadă copiii pe care i-a lăsat la 6 – 12 ani şi îi găseşte la 32-38 ani!
Luna trecută, la Paris, tatăl meu s-a întâlnit cu fraţii mei. Seby a venit de la Madrid şi s-a alăturat lui Beby şi Andrei. Tata a venit şi el de undeva din sudul Fraţei. Au petrecut câteva zile împreună, vorbind unii cu ceilalţi în toate limbile pământului (mai puţin în română). Visul LUI şi al nostru e împlinit. Peste ani, decenii chiar, EI au putut să se privească în ochi şi să regăsească în priviri culoarea aceluiaşi sânge. Într-o zi îl voi revedea şi EU...
Cornel SABOU-fiul pentru Cornel SABOU-tatăl

PĂCAT

N-o să scriu acum despre PĂCAT, ci despre faptul că E PĂCAT... că unii nu-nţeleg! Tot anul acesta am fost ”hărţuit” în fel şi chip pentru a mi se bloca lucrarea ştiinţifică pe care vroiam să o scriu. Deşi legea îmi permite asta, cadrele din penitenciarul Baia Mare s-au folosit de toate chichiţele posibile şi imposibile pentru a-mi interzice scrierea cărţii. De ce? Pentru simplul fapt că la finalizarea lucrării aş fi beneficiat de o importantă reducere de pedeapsă care mi-ar fi permis să fiu liber înainte de sărbătoarea Crăciunului, anul acesta. Dat fiind faptul că de-a lungul ultimilor ani i-am cam ”stresat” pe domnii de la penitenciar cu materialele publicate pe acest blog, acum ei au găsit prilejul cel mai potrivit să se răzbune pe mine punându-mi tot felul de piedici în realizarea acestei lucrări.
Cartea mea trata o perioadă istorică tulbure, mai precis anii 1939-1945 (cel de-al doilea război mondial) cu implicaţii până în zilele noastre. Aveam câteva teorii interesante despre adevăratele origini ale conflagraţiei, despre manipulările evenimentelor care ne-au marcat profund secolul XX, şi fusesem încurajat de câţiva prieteni să adun toate aceste idei într-o carte. Am încercat să fac asta în timpul executării acestei pedepse deoarece beneficiez de mult timp ”liber”, dar iată că sistemul se opune. Nu-i nimic... Pot trece peste asta, dar, cum spuneam la începutul acestui material, e păcat... Pentru că nu era nimic vinovat în demersul meu. Pentru că publicarea acestei cărţi ar fi putut reprezenta chiar un titlu de mândrie pentru unitate (nu se scriu prea multe cărţi în penitenciarele româneşti), şi – în fine – pentru că liberarea mea, chiar mai rapidă, nu ar fi afectat cu nimic interesele statului român.
Sincer să fiu, nici nu mă aşteptam să găsesc prea multă înţelegere la funcţionarii de aici, care sunt obişnuiţi mai mult cu analfabetismul infracţional şi cu afacerile specifice lumii interlope (complet străine de activităţile de tip cultural, documentar sau ştiinţific). Mai nou, mi s-a spus că pentru a fi înregistrat cu cartea trebuie să obţin de afară o recomandare scrisă de la un profesor universitar de istorie. Am adus două recomandări, de la dl Teodor Ardelean (directorul Bibliotecii judeţene din Baia Mare, doctor în filozofie) şi de la dl Ilie Gherheş (doctor în istorie, cercetător ştiinţific şi lector universitar), dar ambele au fost respinse pentru că oamenii nu erau... profesori universitari! Acum, trebuie să caut musai un profesor universitar dacă vreau să scriu cartea. No, şi cum pot eu să-l caut pe profesorul ăsta dacă sunt închis în penitenciar, şi dacă respect legea şi regulamentul de ordine interioară?? E drept, mi s-au aprobat încă trei zile de ieşire la biblioteca judeţeană din Baia Mare, pentru documentare şi tocmai pentru găsirea profesorului, dar în Baia Mare nu sunt profesori de genul ăsta, pentru că nu sunt nici facultăţi de istorie! Am trimis câteva mailuri, şi cu asta cred că am să rămân...
Voi renunţa, aşadar, la scrierea acestei cărţi... De fapt, o voi termina de scris, şi o voi publica după liberare. Nu voi prinde nici Crăciunul în libertate. Voi aştepta, cu răbdare, să liberez prin februarie-martie 2011. Nu o să mă dărâme două luni de puşcărie în plus. Dar e păcat... Oamenii de aici nu simt sănătos, iar eu nu cumpăr omenia, caracterul sau bunăvoinţa lor. Şi nici nu vând aceste calităţi!
Ce să vă mai spun?.. Nu vă mai spun nimic azi. Cu ajutorul lui Dumnezeu o să vă mai las un mesaj pe blog vineri. Să aveţi grijă de voi şi de cei care vă sunt dragi! Dacă munciţi, s-o faceţi cu spor! Dacă sunteţi în concediu... trăiţi clipa! Pe curând...
Cornel SABOU

GÂNDURI...

Ce sentiment vă poate genera vederea unui copil? Desigur, inocenţă, puritate, dragoste, dar cred că la toate astea (şi la multe altele de genul ăsta) putem adăuga şi sentimentul de PACE! Personal, cred că nu există vreun mesager al păcii mai potrivit decât un copil. O privire blândă care poate face să coboare arma, o înaintare îndrăzneaţă în zone interzise pentru adulţi, o mână întinsă pe care nu o poţi strânge decât amical, o întrebare hazliu de naivă care obligă un răspuns matur, o viaţă întruchipată într-o fire plăpândă pe care ar trebui să fii complet nebun ca s-o întrerupi. O ”armată” de copii ar putea învinge în orice război, contra oricărei puteri! Pacea lor este o ”armă” care loveşte în conştiinţă şi anihilează orice gând criminal. Cu copiii nu poţi duce un război, cu pacea din firea lor nu te poţi lupta...
Şi totuşi, copiii mai mor, şi la propriu, şi la figurat. Mor lăsând în urmă, fără răspuns, întrebările strigate de părinţii îndureraţi, mor ducând cu ei, ”dincolo”, pacea şi nevinovăţia pe care le-au întrupat. Dincolo de inimile îngheţate de durere, mai rămâne după ei o luptă ce nu ia sfârşit, o lume în război.
”Dacă” ai fost cândva copil, ai fost şi tu un mesager al păcii. După decenii de experienţă de viaţă, cei mai mulţi dintre noi ne-am ”adaptat” mediului, şi ne-am transformat în ”soldaţi”. Luptăm, pierdem şi/sau câştigăm. Unii au rămas, însă, peste timp, cu puritatea păcii în privire, cu aceiaşi nevinovăţie cerească ce le-a fost pusă în suflet încă de la naştere. Ei sunt ”armata” de copii maturi care fac lumea mai bună. Răniţi de luptele noastre, ”ciuruiţi” de inteligenţa noastră războinică, ei ştiu să se salveze, salvându-ne! Ne lovesc cu aceiaşi privire blândă, de copil, desfiinţează ”zonele interzise” din mentalitatea noastră îngustă, ne întind mâna nu pentru a cere ceva, ci pentru a oferi. Înpofida aerelor noastre de superioritate, ei sunt adevăraţii învingători. Pentru că noi iubim copiii, dar deseori îi ”ucidem” cu faptele noastre războinice!
Voi încerca să scriu, să citesc şi să simt mai mult despre pace decât despre război. Asta-i morala povestirii de mai sus. Şi efectul războiului meu, dus împotriva firii mele. Căci îmi iubesc copiii mai presus de luptele pe care le-am câştigat sau pierdut! Pe curând...
Cornel SABOU

Sondaj - increderea in justitie

Am organizat pe blogul meu un sondaj de opinie printre cititori prin care vroiam să aflu cât de mare (sau de mică) e încrederea lor în justiţie. Rezultatul sondajului îl puteţi vedea mai jos.

Câtă încredere aveţi în justiţia română?

am mare încredere 6 voturi (10%)

am puţină încredere 12 voturi (20%)

nu am încredere 23 voturi (39%)

toţi sunt corupţi 16 voturi (27%)

nu stiu 1 vot (1%)

total: 58 voturi