Chistocul

Motto: Manifestum non eget probatione (ceea ce e evident nu cere sa fie dovedit)

Exista pe lumea asta oameni frumoşi şi oameni urâţi, dar nu poţi spune despre un om că este frumos sau urât decât după ce-l cunoşti. Mi s-a întâmplat şi mie să cunosc oameni. Pe unii mai devreme, pe alţii mai târziu. În unii am recunoscut valori şi frumuseţi strălucitoare, în alţii am descoperit ură, multă ură, care le transforma chipul aparent plăcut într-o masa diformă de carne. Interacţionând pentru a cunoaşte, am avut interesanta surpriză de a mă cunoaşte şi pe mine. Nu m-a surprins prea mult constatarea, dar m-a nemulţumit. Pentru că eu, cel (re)descoperit, nu mai eram cel imaginat într-o vreme…

Trăiesc în mediul penitenciar de aproape doi ani şi jumătate. M-am lovit aici de o realitate ciudată, care la început mi-a fost de neînţeles. În lumea penitenciară nu există nuanţe de gri, totu-i alb sau negru. Există doar „băieţi buni” sau „băieţi răi”, „şmecheri” sau „fraieri”, profit sau pierdere, prieteni sau duşmani, stăpâni sau sclavi. Aici eşti „cu unii” sau „cu alţii”, iar daca i-ai ales pe „unii”, trebuie-musai sa fii şi împotriva „altora”. Am crezut că în tot acest joc al extremelor eu pot avea forţa de a rămâne poziţionat dincolo de extreme. Că pot fi o stâncă de care să se spargă orice val… şi nu m-am înşelat prea mult. M-am înşelat doar atât cât a fost necesar ca să pot înţelege realitatea asta ciudată...

Când l-am cunoscut pe Horia Chis, acesta era un nimeni. Un tip sfios, tăcut, nici măcar manierat. Se plimba prin puşcărie culegând „informaţii” de doi lei de la indivizi de doi bani. Nu l-am băgat în seamă pentru că… eu eram stâncă, nu val! M-a abordat la un moment dat şi am discutat. Trebuie să fii aici, în pielea mea (dincoace de gratii), să cunoşti şi să „judeci” oamenii prin comparaţie, ca să poţi înţelege apoi de ce i-a fost aşa uşor să mă prostească! Întâlnisem, în sfârşit, un om care ştia lega (în afară de oameni) şi-o frază!

Horia Chis era un om aparent inteligent. În aceste condiţii i-am deschis omului o linie de credit la încrederea mea. Trebuie să recunosc că am avut un mare depozit de încredere în banca sufletului meu, daca i-a trebuit acestui om doi ani ca să consume TOT creditul pe care i l-am dat! Dar nu asta este important…

După doi ani de afaceri pe credit, l-am cunoscut din nou pe Horea Chis. Acum e director general adjunct ANP si titular pe postul de director al Penitenciarului Baia Mare. Pe de altă parte, recunoscându-l, am observat că tot un NIMENI a rămas. Acelaşi tip sfios, limitat, tăcut, nici măcar manierat. Se plimbă prin puşcării culegând „informaţii” de doi bani de la indivizi de doi lei. Are însă ceva în plus la capitalul de imagine: nu mai este nici măcar aparent inteligent! Este doar el, dezbrăcat de fraze şi de contextul care-l făcea odată să pară special. Pus în lumină, mi-a strălucit ca întunericul şi atunci m-am luminat şi eu. Dificil proces, trebuie să recunosc…

În fine, partea nasoală nu e că unii oameni rămân la stadiul de maimuţă, ci că astfel de maimuţe induc regresul unor oameni. M-am speriat de faza asta când au început să-mi placă bananele… Nu cred că m-am dezmeticit prea târziu, totuşi, dar rămâne să-mi demonstrez asta.

Lucrez la câteva „eseuri” despre un trecut pe care vreau să-l recuperez. Niciodată n-am crezut că voi fi atât de bucuros să ştiu că nu voi mai beneficia de permisii, învoiri, alte recompense sau câştiguri penitenciare. De fapt, cred că de astă dată mi-am deschis mie o linie de credit pentru ca „lucrând” cu această valoare să-mi recâştig încrederea în mine. Până la urmă, nu e greu să rămâi stâncă în furtună, căci nu trebuie decât să fii tu însuţi mereu…

Pe curand…

Cornel SABOU