A murit...

A murit Bartolomeu Anania... Să fiu sincer, mă impresionează vieţile sfinţilor! Cred că e bine să scoatem din anonimat şi din uitare vieţile celor ce au pus mai presus de confortul lor imediat aspecte înălţătoare pentru suflet. Într-un fel, noi trăim şi datorită oamenilor de sacrificiu din istoria neamului şi a lumii! Nu conştientizăm întotdeauna asta, pentru că ne lăsăm furaţi de cotidian, de ”problemele” noastre de zi cu zi. Dar chiar dacă noi nu ”vedem”, oamenii aceştia excepţionali există. Suferind nedrept prin închisori, batjocoriţi uneori, linguşiţi când au putere, cei ce cred în virtute nu se îndoaie în faţa greutăţilor vieţii. Pentru că viaţa lor este eternă, şi ei ştiu asta. Doar viaţa noastră este limitată. Pentru că noi alegem aşa. Noi ne limităm la viaţa de azi pe mâine, la câştigul imediat, la satisfacţia ieftină şi la plăcerea care corupe caracterul. Şi pierdem... Mai mult decât ne puteam imagina atunci când câştigăm. Pentru că nu avem conştiinţa adevăratelor valori. Cele care înalţă sufletul şi întăresc caracterul. De aceea, noi, cei mai mulţi, suferim atunci când ne lovim de greutăţi.
N-am cunoscut multe despre Bartolomeu Anania... M-a impresionat însă povestea vieţii lui, a experienţei dure trăite de el în închisorile comuniste. Mă întreb dacă a putut cu adevărat să-şi ierte temnicierii??? Dincolo de vorbele publice. Şi mă mai întreb dacă gunoaiele alea umane care schingiuiau şi omorau prin puşcării au avut măcar o tresărire atunci când au auzit că Bartolomeu a murit???
Eu sunt mai limitat în puterea de a ierta... Îmi recunosc păcatul ăsta. Am făcut ceva progrese, nu zic, dar mai am de lucru. O să-i iert într-o zi pe toţi cei ce au încercat să-mi distrugă viaţa. Sper! Dacă nu reuşesc, atunci să mă ierte Dumnezeu... şi să-i păzescă pe ei. De mine! Mai vorbim... Pe curând...

Cornel SABOU