“Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l’Orient, où tout est pris à la légère… “. R. Poincaré
Am participat la Conferinta de Dreptul Afacerilor 2011, organizata de Facultatea de Drept a Universitatii Bucuresti, unde s-au discutat si teme de care ma lovesc zilnic in viata profesionala, cum ar fi „Raspunderea pentru insolventa” sustinuta de Simona Al Hajjar – judecator la Curtea de Apel Cluj.
Dupa sustinerea temelor de catre lectori, in cadrul discutiilor ce au urmat am propus si eu o tema de reflectie legata de unele aspecte practice privitoare la actiunea in atragerea raspunderii pentru ajungerea societatii in insolventa, prevazuta de art. 138 din Legea nr. 85/2006.
In primul rind, pentru a asigura reusita unei astfel de actiuni, administratorul judiciar, singur sau cu ajutorului unui auditor, trebuie sa faca o „radiografie” a contabilitatii debitoarei pentru a putea demonstra legatura de cauzalitate dintre fapte (actiunile sau inactiunile de la lit. a-g de la art. 138) si prejudiciu. Fostii administratori ai debitoarei stiu si ei (de cele mai multe ori) acest lucru, si daca se simt cu musca pe caciula pur si simplu evita sa predea documentele prevazute la art. 28 alin. 1 din Legea insolventei.
Ce risca ei in aceasta situatie?
Sa li se faca o plingere penala in baza art. 147 din Legea nr. 85/2006. Riscul este asumabil de catre multi, deoarece si beneficiile sunt pe masura: daca nu dai actele contabile, se respinge in proportie de 99% actiunea in atragerea raspunderii, potrivit principiului de teoria probatiunii eadem est non esse aut non probari.
Aceasta incriminare e de fapt un tigru de hirtie, deoarece, din cite stiu eu, nu exista in Romania nici macar o condamnare pentru acest tip de fapte extrem de frecvente.
Motiv pentru care ar fi, cred eu, doua solutii:
Fie dezincriminarea faptei si sanctionarea acesteia cu o amenda civila de catre judecatorul sindic in baza art. 1081 alin. 2 lit. e si h, coroborat cu un text ce ar trebui sa circumstantieze minimul si maximul special al amenzii si care sa aiba in vedere un efect cominatoriu prin aplicare pe zi intirziere.
O alta solutie ar fi pastrarea incriminarii faptei, dar eliminarea fazei de urmarire penala a acestei infractiuni extrem de simple. Ea ar trebui data in competenta judecatoriei, ca oricare alta infractiune sesizabile la plingere prealabila. Efectul disuasiv ar fi mult mai pregnant daca fosta conducere a debitoarei ar sti ca in urma unei simple plingeri a administratorului judiciar ar urma sa inceapa direct faza de judecata a procesului penal. Aceste solutii legislative nu se exclud reciproc, daca legiuitorul considera ca nu este suficienta contraventia.
O alta chestiune ridicata de mine ar fi aceea a echilibrarii sanselor administratorului judiciar in fata fostei conduceri a debitoarei. Aceasta are doua avantaje de neegalat in fata reprezentantului masei credale:
- a avut timp suficient sa „pregateasca” insolventa si in cazul celor mai abili si bine consiliati „sa-si stearga urmele”.
- poate anticipa si contracara foarte usor initiativele „pisicii cu clopotei” care este administratorul judiciar, obligat sa prezinte raport privind cauzele care au dus la insolventa, sa intruneasca comitete ale creditorilor pentru a cere bani de expertize contabile si/sau cautiune pentru sechestru/poprire asiguratorie.
Singura perioada cind ne-am putut masura fortele de la egal la egal cu fosta conducere a debitoarei a fost a anilor 2003-2006, cind a fost in vigoare urmatoarea redactare a art. 139:
In vederea luarii masurilor prevazute la art. 137, judecatorul-sindic va dispune masuri asiguratorii, din oficiu sau la sesizarea facuta de catre administrator/ lichidator, de catre oricare dintre creditori, membri sau, dupa caz, asociati/ actionari.
Atunci aveam posibilitatea ca, o data cu depunerea raportului privind cauzele ajungerii debitoarei in insolventa, sa cer luarea masurilor asiguratorii asupra averii personale a fostei conduceri a debitoarei, bineinteles fara cautiune. Acum prevederea de la actualul art. 141 alin 2 care impune 10% cautiune face de-a dreptul imposibil un asemenea demers.
Intrebat despre aceste probleme, un mare avocat si profesor din prezidiul conferintei a raspuns ca oricum era „o exagerare” aceasta prevedere si e bine ca s-a modificat, ca oricum el va propune la proxima modificare a legii nr. 85/2006 scoaterea din competenta administratorului/ lichidatorului judiciar formularea unor astfel de actiuni.
Bineinteles, vechea reglementare a art. 39 are si ea pacatele ei. Departe de mine sa sustin o asemenea viziune dickensiana asupra procedurii insolventei, in care judecatorul sindic din oficiu sau te-miri-ce creditor cere luarea masurii sechestrului asigurator asupra averii unui fost director sau administrator al debitoarei.
Cu toate acestea, nu cred ca este excesiv sa se renunte la cautiunea de 10%, iar sechestrul sa il ceara potrivit principiului disponibilitatii cei in drept sa formuleze actiunea in atragerea raspunderii, numai daca raportul privind cauzele intrarii in insolventa indica fapte si persoane carora aceasta le este imputabila.
Cred ca ar fi un pas spre normalitatate, pentru ca trebuie sa ne gindim tot timpul si la reversul medaliei. In momentul de fata procedura insolventei a devenit pentru unii oameni de afaceri „de tranzitie” un fel de mascarada pentru a-si rascumpara bunurile la sfert de pret, aruncind citiva firfirei creditoriilor garantati si doar un zimbet dispretuitor chirografarilor (vezi cazul Leonardo, unde chirografarii nu au luat nimic prin planul de reorganizare).
Este drept ca sunt revolute vremurile din Genova Renasterii, cind negustorului scapatat i se spargea taraba in piata publica, sau ale sinuciderilor de pe Wall Street din timpul marii crize din 1929-1933, cind expresia „pe cuvint de negustor” inca mai valora ceva.
Cu toate astea, nu cred ca putem scapa de eticheta „tara debitorilor” sub care suntem cunoscuti in Europa, daca nu facem cite ceva care sa ne aduca in rindul tarilor normale din acest punct de vedere.
In conditiile in care procentul european de recuperare a creantelor in caz de insolventa este de 20-30%, (cred ca Romania se situeaza mai spre 20) comparati, va rog, cei 24 de ani de inchisoare pe care i-a luat Jeffrey Skilling, ex-Chief Executive Officer la Enron, ca sa nu mai zic de cei 150 de ani luati de ultracelebrul Bernie Madoff, cu pedepsele rechinasilor nostri de Dimbovita (SOV – FNI, 3 ani cu suspendare cand faptele erau prescrise, Ioana Maria Vlas – 20 ani, eliberata dupa 3 ani; Stoica, pentru „afacerea” Caritas, 7 ani; Dinel Staicu si Ion Popescu pentru Banca Internationala a Religiilor – 7 ani fiecare).
Dumitru DOBREV
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu