De ce ne mor soldaţii în Afganistan?

Ieri a mai murit un soldat român pe frontul din Afganistan... Nu e nici primul, nici ultimul. Ştirile pe care le-am văzut însă pe posturile TV (în legătură cu acest subiect) m-au determinat să scriu acest articol...

NU mă impresionează moartea, ca şi concept. Cred însă că e important să ştii să mori! Poate e chiar mai important decât să ştii să trăieşti! Pentru că desprinderea de viaţă însemnă, pentru cel ce moare, sfârşitul lumii. Este finalul a ceea ce numim VIAŢĂ, este începutul unui alt drum, necunoscut, în faţa căruia suntem toţi oarecum marcaţi de teamă. Soldaţii care mor pe front reprezintă, într-un anume fel, IDEALUL de a muri. Căci ei mor pentru un ideal...

Armata română este, chiar şi în acest început de mileniu III, foarte slab dotată cu echipament militar modern. Noi nu avem încă nici măcare dotarea tehnică pe care o avea armata germană la finalul celui de-al doilea război mondial! Suntem, din acest punct de vedere, ruşinea NATO! În Afganistan, şi pe alte fronturi unde este prezentă, Armata Română se lupta încă în TAB-urile sovietice, are maşini “blindate” ARO şi trage cu AK-47 “modernizat”, fabricat în România... Avioanele MIG-21 “Lancer” nu pot zbura în afara ţării, submarinul “Delfinul” e eşuat la mal, iar fregatele sunt “muzeu pe apă”! Tancurile T-55 din dotarea armatei de uscat nu mai sperie nici şoarecii, iar rachetele încă nu s-au inventat la noi în ţară... Trist... Pentru că din cauza acestei dotări sub orice critică ne mor soldaţii pe front! Nu pentru că am avea acolo un adversar foarte puternic (armata română luptă cu nişte ciobani retraşi prin munţi), nu pentru că soldatul român ar fi fricos şi nici pentru că nu am avea ofiţeri capabili. La testul de curaj sau competenţă am ocupa cu siguranţă primul loc din Europa, dar la cel privind dotarea militară... nici nu figurăm în clasament, pentru că dotarea noastră nu este decât un fel de “muzeu viu”!

Tocmai din aceste motive eu am devenit un partizan al retragerii armatei noastre de pe fronturile unde este răspândită! Nu doar pentru că ne facem de ruşine, ci şi pentru că, din aceste motive, ne mor acolo soldaţii! Dacă până şi un cioban care pune în pământ o jucărie explozivă cu telecomandă poate să arunce în aer o maşină de-a noastră blindată, şi să ne omoare soldatul, atunci ce ne facem domnilor cu conceptul de război, cu lupta adevărată pe front? Cum am putea face faţă unei lupte adevărate, împotriva unei alte armate? Această dotare sub orice critică nu este oare un motiv de îngrijorare? Bine că aţi trecut presa în categoria “pericolelor” la siguranţa statului, şi de soldatul român care luptă din ARO nu ziceţi nimic!

Este onorant pentru noi, ca naţiune, să facem parte din structura militară a NATO, să fim aliaţi cu cele mai puternice forţe militare din lume, dar ce valoare are această “mândrie” când şti că tu, de fapt, eşti vai de capul tău? Nu ar fi fost oare mult mai folositor să trimitem nu 1.000 de soldaţi prost înarmaţi, ci doar 100, dar care să fie dotaţi cu cele mai moderne arme din lume? Ar fi fost imposibil să încropim o armată mică-mică, dar foarte puternică? Oricum, nu stă toată pacea lumii în contribuţia noastră militară...

Sublocotenentul (post-mortem) Catalin-Ionel Marinescu, care a murit marti, 10 mai 2011, în Provincia Zabul, Afganistan este – indirect – victima incompetenţei guvernelor din România! A celor care au tratat super-superficial Armata Română. Nu e nici prima, nici ultima victimă pe front a guvernelor incompetente care au condus România. Este doar una care azi e onorată, iar mâine va fi uitată! Ceremoniile oficiale s-au încheiat, şi miniştri noştri se întorc la comisioanele lor, la jocurile lor politice, la “combinaţiile” care au menirea să le salveze fotoliile “blindate” cu puf. Iar soldaţii noştri continuă să moară... Omorâţi de ciobanii din Afganistan... Care, mai nou, se numesc “terorişti”! Cinste memoriei tale, Catalin-Ionel Marinescu!

Cornel SABOU