Gheza Vida (Vida Géza în limba maghiară, n. 28 februarie 1913, Baia Mare - d. 11 mai 1980, Baia Mare) a fost un sculptor modern din Maramureş, membru corespondent al Academiei Române.
S-a născut în 1913 la Baia Mare, într-o familie de mineri. Tatăl, Iosif Vida, era dintr-o familie de ţărani români, iar mama sa, Rozalia, avea după tată origini slovace. Tatăl său moare în 1916 în urma rănilor grave căpătate în razboi.
Încurajat de învăţătorii săi, începe să cioplească încă din şcoala primară animale, păsări şi figuri umane. Avea 10 ani când ciopleşte din briceag o nuntă şi o înmormântare ţărănească. Talentul său deosebit l-a determinat pe patronul mamei sale să ajute copilul, achitându-i taxele şcolare la Liceul „Gheorghe Şincai” din Baia Mare. Aici i-a avut profesori de desen pe sculptorii Eugen Pascu şi Gheorghe Manu.
Spirit revouţionar şi nestăpânit, se implică în activităţi politice de stânga încă din anul 1930, luptând pentru îmbunătăţirea vieţii muncitorilor forestieri şi a minerilor de care s-a simţit legat prin originea sa.
Este repede remarcat ca un talent promiţător de către colecţionari şi presa locală. Dar fiindcă făcea parte din grupul artiştilor desprinşi din Societatea Pictorilor Băimăreni - la acel moment foarte conservatoare, va expune pentru prima data la Baia Mare abia în anul 1937, în cadrul unei expoziţii colective organizată de acest grup.
Cel pe care l-a considerat ca singurul său maestrul este pictorul Alexandru Ziffer, format la Academia Bavareză de la Munchen, la Berlin şi la Paris unde a văzut cum se impun personalităţi ca Picasso, Klimt, Derain, Delaunay. De asemenea Ziffer ducea mai departe esenţa Şcolii Băimărene de pictură întemeiată de Hollósy Simon (numele sub care va deveni cunoscut pictorul sighetean Simion Corbu).
Convingerile sale politice îl fac să plece ca voluntar în Spania, unde - în timpul războiului civil (1936-1939) - luptă de partea guvernului republican, în ultima parte în regimentul român de artilerie comandat de Valter Roman.
În 1939 trece în Franţa împreună cu populaţia refugiată, unde va sta în lagarele de la Saint-Cyprien, Gurs şi Argelès-sur-Mer. În tot acest timp va fi cunoscut ca Grigore, nume cu care îşi semnează şi lucrările. A cunoscut artişti spanioli ca Mentor Blasco şi Mendoza.
Dupa invazia germană în Franţa, este dus la muncă forţată în Germania, lângă Pădurea Neagră, dar evadează şi ajunge la Baia Mare.
Sosirea unui român în teritoriul răpit prin Dictatul de la Viena a fost interpretată ca trecere ilegală din România, şi a fost pus sub supravegerea poliţiei. În cursul ocupaţiei hortyste a fost de trei ori concentrat în detaşamente de muncă forţată pentru români.
În aceste condiţii, la încurajările sculptorului Bèny Ferenczy, fiul pictorului Károly Ferenczy, va da admitere la Academia de belle-arte din Budapesta (1942-1944). Şi de aici, în timpul verii este dus din nou la muncă forţată.
La 8 august 1944 se căsătoreşte cu pianista Elisabeta Kádár, fiica pictorului băimărean Géza Kádár în casa căruia tânărul Vida şi-a petrecut mult timp în compania muzicii de pian şi a discuţiilor pe teme istorice şi artistice. Kádár era rutean din Sighetu Marmaţiei, şi a pictat icoane pentru tâmplele şi zidurile bisericilor din Racşa - Satu Mare|, Şişeşti, Făureşti-Chioar, Cărpiniş-Lăpuş, Sighet şi Muncaci (acum Mukachevo, Ucraina).
În 1944,la o expoziţie organizată la Cluj de autorităţile hortyste vor fi expuse, fără ştirea şi asentimentul artistului, trei lucrări confiscate de la evreii deportaţi.
După eliberarea Budapestei, Vida s-a înrolat ca voluntar în Armata Română pentru eliberarea Cehiei şi Slovaciei de trupele fasciste. Mai târziu şi-a dedicat mai multe opere soldatului român şi luptei antifasciste.
În 1945 participă la prima expoziţie de după eliberarea Transilvaniei, organizată de nou constituita societate artistică. Din 1946 este prezent la numeroase expoziţii din ţară (Baia Mare, Cluj, Bucureşti) şi străinătate (Moscova, Belgrad, Budapesta, Sofia, Cairo, Damasc, Paris, Bologna, Londra, Torino, Roma, Brno, Bruxelles, Haga, Copenhaga, Oslo, Helsinki, etc.) şi participă la "Bienala de la Veneţia", 1958 şi 1976.
În 1946 se naşte Gheorghe, fiul artistului.
În 1953 este distins cu Premiul de Stat pentru altorelieful "Pintea judecând un boier", iar în 1964 primeşte titlul de Artist al Poporului, când se inaugurează la Carei Monumentul Ostaşului Român la împlinirea a 20 de ani de la eliberarea întregului teritoriu al ţării de sub ocupaţia fascistă. Monumentul a fost realizat de Vida în colaborare cu arhitectul Anton Dâmboianu.
În 1968 este ales vicepreşedinte al Uniunii Artiştilor Plastici din România, şi i se decernează Ordinul Meritul cultural cl. I iar în 1971 Premiul Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă.
În anul 1974 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.
În 1976 apare primul film realizat de Mirel Ilieşiu despre Vida şi opera sa „Rădăcinile lui Gheza Vida”.
Se stinge din viaţă în seara zilei de 11 mai 1980 la Baia Mare.
Opera
Opera lui Vida gravitează în jurul a doua viziuni, oarecum divergente, dar neaşteptat de bine îmbinate în creaţia sa.
Cea dintâi, telurică, are rădăcina în energia primară, forţa brută, de început de Lume şi a fost pusă în lumină prin lucrări reprezentând munca omului simplu cum sunt "Butinarul", "Cosaş", "La plevaşcă", "Mineri", "Miner ghemuit cu lămpaş", "În pădure", "Muncitor forestier", Monumentul Minerului din centrul oraşului Baia Mare (1956), etc.
În această sferă a creaţiei sale se încadrează lucrările eroice "Balada lui Pintea"(1957), "Răscoala"(1958), "Horea, Cloşca şi Crişan" (busturile scupltate în lagărul de la Gurs în 1939, dar şi proiectul pentru monumentul de la Alba) şi Monumentul Ostaşului Român de la Carei.
Ce-a de-a doua fascinaţie a lui Vida este mitologică, şi cupinde elementele cele mai arhaice ale folclorului maramureşean, în mijlocul căruia a trăit şi a creat.
Vida întreprinde constant un foarte rodnic efort de cercetare şi aducere la lumină a mitologiei populare, colorând-o cu o ţesătură simbolică în operele "Omul apelor", "Omul nopții", "Omul pădurii", "Priculiciul minei", "Solomonarul", "Odihna", etc.
Pe această linie se înscrie şi grupul statuar de la Moisei, precum şi ansamblul intitulat Sfatul bătrânilor, amplasat în faţa Palatului Administrativ din Baia Mare.
În "Monumentul de la Moisei"(1966), cele 12 coloane dispuse circular, reprezentând figuri de maramureşeni sau măşti din mitologia locală, evocă masacrul comis la 14 octombrie 1944 de trupele horthyste aflate în retragere, în care au fost ucişi 42 de localnici - români şi evrei - pe motiv că ar fi fost partizani.
Marea sa capacitate de a observa şi înregistra faptele şi de a le proiecta într-o mare perspectivă o demonstrează compoziţia "Sfatul bătrânilor"(1971). Artistul alege din viaţa satului un moment grav şi solemn: bătrânii, aşezaţi pe băncile de lemn, se sfătuiesc, dincolo de concretul vieţii de fiecare zi, integrând parcă experienţele tuturor înaintaşilor lor.
Dincolo de această fascinaţie a reprezentărilor fantastice, descoperim însă şi nevoia de a înscrie tot ce aparţine omului, în compoziţii ca "Buciumaşul" (1947), "Dans Oşenesc" (1947), "Ţărancă cu coşul" (1942), "La fân" (1958), "Recolta" (1960) sau "Horitoarea" (1958), pentru că toate aparţin aceleiaşi viziuni, dominate de observarea unor crâmpeie de viaţă.
Materialul său preferat, lemnul, accentuează volumele şi le dă pregnanţă în spaţiul pe care îl propune substanţa operei, în acelaşi timp valorificând sobrietatea stăvechimii.
Admiraţia sa pentru ţăranii simpli - cu care dealtfel a lucrat împreună şi s-a sfătuit la multe din operele sale - şi pentru modul lor de viaţă în forma cea mai arhaică şi mai curată a fost până la urmă izvorul de seve pentru creaţia sa de o forţă copleşitoare.
Premii şi distincţii
Premiul de Stat (1953)
Titlul de Artist al Poporului (1964)
Premiul Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă (1971)
Membru corespondent al Academiei Române, din 1953.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu