Adevărul despre cel de-al doilea război mondial (IV)

Integrarea lumii

Noul plan mondial de securitate era conceput până în cele mai mici detalii. Desigur, varianta sa iniţială a fost modificată pe parcurs, în funcţie de cum au evoluat evenimentele. Eu am găsit câteva elemente concrete care, sunt sigur, au contribuit la modificarea ideii iniţiale şi care au dus uneori la schimbări majore. Le vom analiza pe parcurs şi vom vedea în ce măsură acestea sunt sau nu utile pentru a ne face o imagine cât mai apropiată de realitate în legătură cu planul iniţial.
Personal, cred că scenografii noii ordini nu şi-au imaginat lumea aşa cum a ieşit ea din război. O vroiau oarecum altfel. În 1945, Europa a „sfârşit” împărţită în două. Jumătate îşi păstrase libertatea şi urma să fie administrată după principii de drept democratice, iar cealaltă jumătate intrase sub influenţa comunismului sovietic. În scenariul original, cred că se prevăzuse o altă soartă. Eu am să v-o prezint pe scurt acum, dar pe parcursul acestei cărţi, analizând în detaliu toate elementele care au compus cel de-al doilea război mondial, vom vedea această strategie în toată „splendoarea” sa!
Timp de 50 de ani, după război, Europa de vest a fost „reconstruită” după planuri americane. În timpul acesta s-au construit instituţii europene şi s-a încercat „unirea” intereselor naţionale într-unul general, european. În toată această perioadă, Europa de Est a fost „conservată” de comunism. Când a venit „vremea”, s-a deschis şi lacătul Europei conservate, comunismul a căzut brusc în toate ţările deodată, iar economiile naţionale „eliberate” au fost invadate de „investitori” extrem de binevoitori. Ne-am trezit, peste noapte, chiriaşi în propria noastră ţară! S-a trecut apoi la „integrarea” ţărilor „eliberate” în structurile europene deja consacrate, iar legislaţiile noilor membrii au fost adaptate după cerinţe europene. Într-un cuvânt, am ajuns să fim cu toţii guvernaţi aproximativ după aceleaşi legi şi principii.
În viitorul apropiat vom asista la „integrarea” statelor din teritoriul asiatic. Începutul a fost făcut deja prin „democratizarea” Afganistanului şi Irakului, urmează Iranul, Coreea de Nord etc… În principiu, scenariul de acaparare a statelor din toate continentele va fi asemănător cu cel folosit în al doilea război mondial. Un stat va fi demonizat, pus pe „axa răului”, va fi considerat „agresor” şi „comunitatea internaţională” (reprezentată, evident, de armata SUA) va reacţiona, va înlătura pericolul şi va instaura democraţia. Toate valorile economice ale statului „eliberat” vor fi însuşite de cei care s-au „sacrificat” pe altarul democraţiei şi astfel „caracatiţa” democratică a noii securităţi mondiale se întinde tot mai mult. Diferenţele de atitudine vor fi minore. Pentru America de Sud, de exemplu, sunt convins că se pregăteşte o invazie militară pentru a opri producţia de droguri. În timp, state precum Columbia, Venezuela, Bolivia etc vor fi declarate ca fiind cel mai mare pericol la adresa democraţiilor lumii prin faptul că sunt principale producătoare de droguri. Întrucât guvernele locale nu vor lua măsuri ferme pentru a stopa fenomenul, armata SUA se va simţii obligată să intervină, şi cine va putea să o condamne când „probele” producţiei şi traficului de droguri vor fi covârşitoare? Se va instala şi acolo „democraţia”, iar terenurile ocupate cu plante interzise vor fi reprofilate pe producţia „sănătoasă” de produse agricole.
Africa va fi cea mai uşoară „victimă” a democraţiei. Viaţa sălbatică a acestui continent va justifica intervenţia comunităţii internaţionale pentru a stopa apariţia unor viruşi mortali, pentru implementarea civilizaţiei moderne şi pentru alungarea de la putere a unor dictatori sălbatici. Mai greu va fi cu statele puternice, gen Rusia şi China. Un stat precum e cel chinez nu va putea fi ocupat prin forţă militară, indiferent de pretextul care poate fi invocat. De aceea, cred că această ţară, atunci când îi va veni sorocul, va fi sfâşiată de un război civil. Pe acest fond general de anarhie pot fi aduşi la putere cei câţiva oameni care apoi să focalizeze întreaga politică a Chinei (inclusiv cea economică) pe făgaşul dorit. Rusia va sfârşi cerându-se singură în clanul mondial de putere. Izolată şi cuminte până atunci, Rusia nu va pune nici o piedică planului mondial de securitate. Ea va fi ţinută la respect prin acordarea de anumite facilităţi fiscale, împrumuturi etc. Atunci când va fi integrată structurilor existente, va fi fericire în Rusia, pentru că integrarea va aduce cu sine bunăstare şi creştere economică. Nimeni nu va observa că din nou toate obiectivele economice vor ajunge pe mâna celor aleşi!
Desigur, toate acestea se vor derula pe parcursul mai multor decenii, dar această mişcare nouă îşi are originea în cel de-al doilea război mondial. Atunci şi acolo a început tot!

Promovarea lui Hitler

Să revenim la descifrarea evenimentelor din timpul celui de-al doilea război mondial… Hitler a fost adus la putere de această organizaţia mondială ocultă. Am convingerea că la început el nu şi-a înţeles rolul, nu ştia că va fi un pion de sacrificiu. Nu ştiu cu ce texte a fost amăgit, dar a acceptat sprijinul şi chiar s-a încrezut în ajutorul primit. Vom vedea în anii ce au urmat ajungerii sale la putere multe acţiuni extrem de îndrăzneţe care au fost făcute având la bază extrema credinţă că este susţinut de puterea aceea nevăzută, sau că aceasta nu se va împotrivi. Aşa a reuşit să aducă în graniţele Germaniei teritoriile austriece şi cehoslovace, deşii toţi generalii săi îi prevesteau un război sumbru. Împotriva oricărei logici politice, Hitler a „câştigat” jocul diplomatic şi comunitatea internaţională a recunoscut achiziţiile făcute, şocându-i prin aceasta chiar şi pe generalii de armată germani care aşteptau deja dezastrul. Aceste prime succese diplomatice i-au creat lui Hitler o aură de invincibilitate şi nimeni nu i s-a mai opus pe viitor, atunci când a luat alte asemenea decizii „curajoase”.
Lui Hitler i s-a lăsat impresia că poate lucra liniştit la refacerea Germaniei mari. Chiar şi după începerea războiului cu Polonia, Hitler era amăgit că va încheia rapid o pace cu puterile occidentale. Nu a trecut mult timp însă şi liderul german s-a „prins” că a fost atras într-o cursă! Şi-a dat seama, la un moment dat, că va fi sacrificat. Singura sa şansă era să supravieţuiască prin forţă, adică prin câştigarea războiului pe terenul de luptă, ceea ce era foarte greu, dacă nu chiar imposibil. Mulţi istorici s-au întrebat ce l-a apucat pe Hitler să declare război Statelor Unite în decembrie 1941, imediat după atacul japonezilor de la Pearl Harbour? Din punct de vedere strategic, militar şi politic părea o gafă imensă. Vom analiza acest moment mult mai în detaliu într-unul din capitolele viitoare. Vă spun acum doar că Hitler nu era chiar atât de prost cum vor unii istorici să ne înveţe acum. El a înţeles atunci planul mondial de securitate şi a anticipat corect paşii care urmau să fie făcuţi. Ştia că SUA, în spatele războiului cu Japonia (care nu se ducea decât pe câteva insule lipsite de importanţă, cu efective minore), va construi liniştită o armată imensă, foarte bine dotată, cu care va invada teritoriul european ocupat de Germania. Pentru a bloca această construcţie, pentru a nu-i da timp colosului american să se dezvolte, Hitler l-a integrat în războiul său de la început. Astfel, din momentul decembrie 1941 războiul a mai durat aproape patru ani şi nu unul-doi, cum prevăzuseră scenariştii.
În testamentul său original, Hitler a afirmat că nu dorise niciodată acest război în care fusese atras, că a propus mereu pacea şi că a fost refuzat. El a precizat că a cerut rezolvarea pe cale diplomatică a conflictelor şi intereselor mondiale, dar aliaţii tăiaseră deja orice cale de discuţie cu el. Hitler a acuzat că statele conduse de evrei şi cele care slujeau interesele lor au generat acest război, manipulând evenimentele de aşa natură încât omenirea să nu mai poată da înapoi din faţa conflictului militar. Nu ştiu de ce Hitler a identificat aceste puteri oculte cu „evreimea”. Poate că el cunoscuse personal o parte din cei care reprezentau cercul ocult de putere şi poate că aceşti „cunoscuţi” erau evrei. Sau poate existau alte motive… Oricum, Hitler avea obsesia sa că evreii erau responsabili de tot răul care se întâmpla Germaniei şi lumii, şi asta trebuie să fii plecat de undeva. Nu mi se par suficiente explicaţiile care spun că a fost îndoctrinat cu această gândire de anumite cărţi sau broşuri tipărite în vremea adolescenţei sale! Eu nu am elemente concrete într-un sens sau în altul, nu ştiu care sunt „evreii”, sau cei de alte naţionalităţi, care au instrumentat toată această poveste „idioată” (după cum afirmă Churchill), dar mă gândesc că Hitler avea nişte informaţii la bază atunci când îşi formula acuzaţiile. De acord, pe alocuri e posibil să fi fost indus în eroare, dar ca idee generală trebuie să-şi fi format o părere avizată. Doar era vorba de sacrificarea propriei vieţi şi a propriei naţiuni, şi nu cred că putea să greşească până într-atât încât să nu-şi cunoască adevăraţii inamici! Pe de altă parte, noi ştim că evreii au până în ziua de azi o doctrină oficială prin care îşi promovează interesele la nivel mondial. Ei se cred „poporul ales”, ei speră şi cred într-un „Mesia” care le va aduce întreaga lume la picioare etc… Personal, nu sunt foarte interesat de aceste doctrine şi credinţe, dar le urmăresc pentru a putea înţelege mai bine trecutul, prezentul şi viitorul. Nu e exclus, deci, ca evreii să fie implicaţi, într-o măsură mai mare sau mai mică, prin liderii lor cei mai reprezentativi, în această mişcare mondială care vrea să domine lumea, iar Hitler să fii „citit” contribuţia lor în evenimentele acelor timpuri...

Egalitate?

De-a lungul timpului, cercurile interesate în manipularea evenimentelor au creat mai multe legende cu privire la cel de-al doilea război mondial. Legendele aveau menirea de a crea o anumită imagine, apoi de a menţine peste timp imaginea pentru a ajunge la scopul dorit. Vreau să precizez foarte clar: eu, aici, nu vin să condamn, să acuz o anumită orientare politică sau să justific, să susţin o altă orientare. În acest demers al meu nu sunt interesat de valoarea sau „adevărul” politic ci doar de adevărul istoric. Mă interesează să identific cauzele reale ale celui de-al doilea război mondial, să înţeleg de ce a fost nevoie de un asemenea conflict pentru a trăi ceea ce trăim azi. În varianta oficială a istoriei sunt foarte multe pagini albe, neexplicate în legătură cu asta.
Democraţia aceasta internaţionalistă, care intră cu forţa în sufletele noastre spunându-ne că aşa „este bine” să trăim, că acestea sunt drepturile noastre, că TREBUIE să ne supunem ei, are o teama distinctă. Prin forţa armelor şi prin manipulare se poate impune oricărui stat, aşa cum se şi întâmplă de 60 de ani încoace. Trebuie să precizez însă că acest tip de societate, aparent legitim şi corect, se teme de orice manifestare de tip naţionalist. Dacă azi ar apărea în Europa vreun guvern care să decidă că e mai bine să-şi protejeze valorile sale naţionale în detrimentul valorilor „europene”, internaţionale, ar fi categorisit imediat ca „nazist”, „fascist” sau de altă natură asemănătoare. Această doctrină intolerantă faţă de mişcările politice de tip naţionalist a fost promovată din timpul celui de-al doilea război mondial şi e valabilă până azi. Pentru ca niciodată să nu se mai poată construi vreun stat naţionalist în Europa, mişcările naţionaliste care au guvernat în unele ţări până în 1945 au fost condamnate şi demonizate, chiar dacă unele dintre ele nu s-au făcut vinovate de nici un rău, de nici o crimă, fapt dovedit cu probe indubitabile (vezi cazul Mişcării Legionare din România care s-a dovedit - şi s-a recunoscut oficial - că nu a făcut nici una din "crimele" de care au fost acuzate toate celelalte mişcări de tip "nazist", "fascist" etc). Doctrina de tip naţionalist a fost condamnată şi ea, punându-i-se în cârcă fapte demente precum gazarea evreilor şi alte asemenea crime comise, cică, de „naţionaliştii” germani ai lui Hitler. Astăzi, dacă te declari naţionalist român eşti imediat făcut „hitlerist”, „nazist”, „fascist”! Astăzi, dacă-i înjuri public pe americani, pe englezi, pe români sau pe ruşi nu-ţi are nimeni treaba, ţi se spune că eşti liber s-o faci, dar dacă zici ceva, orice cât de cât critic despre evrei, eşti antisemit, hitlerist, nazist etc… Oare de ce libertatea asta de opinie este înţeleasă atât de diferit în funcţie de naţionalitatea fiecăruia? De ce unii, doar pentru că au o anumită naţionalitate, trebuie să fie mai protejaţi decât ceilalţi? Azi, în toată Europa este interzis prin lege să negi „holocaustul”, şi asta deşi legea nu spune foarte clar ce e acela Holocaust! Trebuie să credem cu forţa într-o „idioţenie” cum nu s-a mai pomenit doar pentru că aşa a stabilit un congres al evreimii? Nu contest aici ceva sau altceva, pun doar întrebări pe care le consider legitime. De principiu, sunt solidar cu toţi cei care suferă pe nedrept, cu toţi cei oprimaţi pe criterii atât de arbitrare precum naţionalitatea sau religia. Cred însă că aşa cum nimeni nu trebuie să fie oprimat pentru naţionalitatea sa, tot aşa nimeni nu trebuie să fie favorizat pentru acelaşi motiv! Cred în egalitatea şanselor şi drepturilor, cu adevărat indiferent de origine! Suntem oameni cu toţii, „guvernaţi” în viaţa noastră de aceleaşi nevoi primare, culturale sau religioase şi toţi, fără excepţie, avem dreptul să găsim căi specifice, care să ne identifice, pentru acoperirea acestor nevoi.
Legenda Holocaustului a fost lansată şi întreţinută tocmai pentru a putea interzice din faşă orice mişcare politică de tip naţionalist. O asemenea mişcare trebuie ucisă din start pentru că… a existat un holocaust, iar holocaustul acesta a fost făcut de… naţionalişti!!! Auzind azi, în mileniul III al erei noastre, asemenea fantasmagorii, cu milioane de oameni gazaţi într-o baie cu duşuri, nu pot să nu mă cutremur de nivelul de „idioţenie” la care am ajuns! În fine, vom mai vorbi despre asta… Din nou însă mă simt nevoit să fac unele precizări. Pentru ca spusele mele să nu fie răstălmăcite vin şi afirm că nu mă interesează în mod expres mişcările politice de tip naţionalist. Nu este intenţia mea să prezint naţionalismul ca pe o „victimă” a unor interese politice malefice. Conceptul însă este efectiv interzis la scară planetară, şi această interdicţie de „a crede” mă face curios să ştiu „de ce”? Unde este de fapt pericolul naţionalismului? În ceea ce a însemnat al doilea război mondial? În Adolf Hitler? Păi atunci hai să studiem evenimentele şi să ne lămurim! Poate că aşa şi este, dar e oare greşit să ne punem întrebări şi să căutăm răspunsuri?.. Eu zic că nu… Studiul este o ştiinţă, nu o doctrină politică. Studiind după metode ştiinţifice aflăm adevăruri indubitabile. Să fie aflarea acestui adevăr o problemă? Pentru cine?..
O altă legendă devenită în timp „adevăr” a fost cea privitoare la „spaţiul vital” dorit de Hitler în est. Istoria oficială menţionează faptul că motivul pentru care Hitler ar fi atacat URSS-ul era legat de obţinerea unui aşa-numit spaţiu vital care ar fi fost necesar Germaniei. În toată istoria lumii n-am mai pomenit un motiv atât de pueril ca acesta! Şi totuşi, este acceptat până în zilele noastre. De ce? Pentru că adevărul istoric, foarte uşor de probat, nu se încadrează în planul de manipulare a evenimentelor. Nu se putea accepta ideea că Hitler, prin atacul său, a devansat de fapt atacul sovietic. Nişte cercetători mai atenţi ar fi putut concluziona apoi că Hitler devenea aproape obligat să acţioneze preventiv pentru că alternativa ar fi fost catastrofală pentru el. În acest caz nu ar mai fi putut rămâne în conştiinţa publică drept cel mai mare criminal al tuturor timpurilor. Oricum, acţiunile sale militare de pe frontul de est ne demonstrează (dacă vrem să vedem adevărul) că Hitler a urmărit înfrângerea militară a Rusiei şi nu acapararea de teritorii „vitale”. În 1941 a întors tancurile din drumul lor liber spre Moscova pentru a încercui un milion de soldaţi sovietici la Kiev. În 1942 şi-a concentrat ofensiva pe frontul de sud în încercarea de a neutraliza rezervele de petrol sovietice din Caucaz. Ce spaţiu vital îi ofereau munţii Caucazului? În 1943 a atacat concentrarea de trupe de la Kursk, acţiune gândită mai mult la un nivel tactic decât strategic. Apoi, în 1944 şi 1945 s-a limitat doar la acţiuni de apărare deoarece mijloacele de care dispunea nu-i permiteau să execute atacuri majore. Unde regăsim, în acţiunile sale concrete, vreun interes major în acumularea de spaţiu vital? NICĂIERI! Atunci când putea efectiv să ocupe mult "spaţiu vital", Hitler şi-a întors armele spre obiective militare. Pe unele le+a atins, pe altele nu, dar ideea e că nu SPAŢIUL l-a motivat în deciziile militare! Cine vrea să rămână idiot n-are decât să continue să creadă în basmul spaţiului vital... (va urma)

Cornel SABOU