sâmbătă, 23 iulie 2011

Recurs în interesul legii promovat de procurorul general pentru clarificarea condiţiilor de liberare provizorie

Nr.2034/458/III-5/2011
C ă t r e,
PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În temeiul art.4142 din Codul de procedură penală vă sesizăm cu

RECURS ÎN INTERESUL LEGII
în vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art.1608a alin.2 teza a II-a şi alin.6 teza a II-a din Codul de procedură penală, respectiv dacă, cu ocazia examenului de temeinicie efectuat în baza textelor anterior indicate, simpla constatare a subzistenţei temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă este suficientă sau, dimpotrivă, subzistenţa temeiurilor este o condiţie prealabilă, după verificarea căreia se impune un examen de oportunitate având a determina dacă buna desfăşurare a procesului penal, ca scop al măsurii preventive, se poate realiza şi prin liberarea provizorie.
Examenul jurisprudenţei actuale evidenţiază două orientări cu privire la acest aspect şi, prin urmare, caracterul neunitar al practicii judiciare, astfel :
I.1. a) Unele instanţe, chiar dacă au făcut trimitere şi la scopul procesului penal, au apreciat că, din constatarea subzistenţei temeiurilor care au impus arestarea preventivă, se impune concluzia că liberarea provizorie nu poate fi acordată (Anexele 1 – 51).
În argumentarea acestei opinii, instanţele au apreciat că analiza în concret a condiţiilor de admisibilitate a cererii de liberare provizorie presupune verificarea aspectului dacă temeiurile arestării subzistă, iar în cazul unui răspuns afirmativ, se impune în continuare privarea de libertate, liberarea provizorie nefiind oportună. Simpla îndeplinire formală a condiţiilor prevăzute de art.1602 din Codul de procedură penală nu poate duce automat la admiterea cererii, ci trebuie avute în vedere infracţiunile pentru care inculpatul este cercetat, amploarea şi complexitatea activităţii infracţionale, perioada de timp pe care aceasta s-a desfăşurat, criterii în raport de care se apreciază dacă mai subzistă ori nu temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive.
b) La acelaşi punct de vedere au aderat şi instanţele care, deşi nu au analizat subzistenţa temeiurilor arestării preventive, au considerat că atunci când temeiul arestării preventive l-a constituit art.148 lit. f din Codul de procedură penală, pericolul pentru ordinea publică nu poate fi înlăturat decât prin privare de libertate, liberarea provizorie neputându-se dispune (Anexele 52 - 70).
În motivarea acestei soluţii, instanţele au apreciat că din analiza sistematică a dispoziţiilor legale care reglementează liberarea provizorie rezultă că, pentru a putea fi admisă cererea, trebuie analizată şi condiţia ca lăsarea în libertate a inculpatului să nu prezinte pericol concret pentru ordinea publică. Atâta vreme cât inculpatul a fost arestat în temeiul art.148 lit.f din Codul de procedură penală, este necesar, pentru a se putea dispune liberarea provizorie, ca acest pericol să nu mai subziste. Deşi în mod formal pentru admiterea cererii de liberare provizorie legea prevede îndeplinirea numai a anumitor condiţii, din analiza de ansamblu a dispoziţiilor legale aplicabile în materie, rezultă şi o condiţie subînţeleasă şi anume aceea ca lăsarea în libertate a unei persoane să nu prezinte pericol pentru ordinea publică, caz în care pericolul nu poate fi înlăturat decât prin privare de libertate.
2. a) Alte instanţe au apreciat, dimpotrivă, că subzistenţa temeiurilor în baza cărora a fost dispusă arestarea preventivă este o condiţie fără de care instituţia liberării provizorii nu este incidentă, o modificare sau încetare a acestor temeiuri atrăgând aplicarea altor instituţii de drept procesual penal, respectiv înlocuirea ori revocarea arestării preventive, ceea ce se impune examinat în vederea admiterii cererii de liberare provizorie este dacă buna desfăşurare a procesului penal poate fi asigurată şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune (Anexele 71 – 101).
În susţinerea acestui punct de vedere, instanţele au apreciat că acordarea liberării provizorii are ca situaţie premisă tocmai menţinerea temeiurilor care au stat la baza arestării preventive.
Liberarea provizorie presupune existenţa măsurii arestării preventive luată în condiţii de legalitate şi temeinicie şi menţinută în aceleaşi condiţii. Liberarea provizorie presupune menţinerea împrejurărilor legale care permit arestarea, dar organul judiciar apreciază că prelungirea ori menţinerea stării de arest nu mai apare necesară, liberarea devenind posibilă sub rezerva respectării anumitor condiţii.
Astfel cum rezultă din analiza dispoziţiilor legale, atunci când instanţa are a se pronunţa asupra stării de arest a unei persoane, evaluarea oportunităţii acesteia se face după criterii anume prevăzute de lege, cum sunt cele ale art.136 din Codul de procedură penală, conform cărora la alegerea unei măsuri preventive trebuie să se ţină seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele penale şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.
Aşadar, s-a apreciat că instanţa este datoare să verifice dacă scopul procesului penal ar putea fi alterat prin punerea în libertate a inculpatului.
b) La acelaşi punct de vedere au aderat şi instanţele care, după constatarea expresă a faptului că se menţin temeiurile arestării preventive, au admis cererea de liberare provizorie (Anexele nr.102-111 )
Pentru a dispune astfel, instanţele au apreciat că acordarea liberării provizorii nu este împiedicată de menţinerea temeiurilor care au determinat arestarea preventivă, întrucât dacă acestea ar fi încetat ori s-ar fi modificat respectiva măsură ar fi trebuit revocată, respectiv, înlocuită, ci ceea ce se impune analizat este dacă scopul măsurii preventive poate fi realizat şi prin liberare provizorie, cu impunerea unui control judiciar care, prin conţinutul concret al obligaţiilor care îl compun, se înfăţişează ca o adevărată alternativă legală la însăşi arestarea preventivă.
3. În opoziţie cu acest din urmă punct de vedere sunt soluţiile instanţelor care au admis cereri de liberare provizorie pe considerentul că pericolul pentru ordinea publică s-a diminuat cu trecerea timpului ori că lăsarea în libertate a inculpatului nu mai prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, chiar şi atunci când printre temeiurile în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă, alături de cele ale art. 148 lit. f, au fost avute în vedere şi dispoziţiile art. 148 lit. a sau d din Codul de procedură penală (Anexele nr.112-117, respectiv Anexele nr.118-120).
În motivarea soluţiilor dispuse instanţele au considerat că pericolul social concret avut în vedere la luarea măsurii arestării s-a diluat în timp, iar sustragerea inculpatului de la urmărire penală nu mai este de actualitate. Totodată, aspectele legate de revolta faţă de ignorarea valorilor sociale şi percepţia publică faţă de necesitatea unei reacţii din partea autorităţii judiciare s-au atenuat ori au dispărut (Anexa nr.119).
Alte instanţe au considerat că nu mai există probe din care să rezulte că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică (Anexele nr.116 şi 118) ori că temeiurile avute în vedere iniţial la luarea măsurii arestării nu se mai menţin în totalitate datorită faptului că cele mai importante probatorii din cauză au fost deja administrate (Anexa nr.112).
II. În fine, unele instanţe au concluzionat în sensul că liberarea provizorie nu se poate acorda atunci când arestarea preventivă a fost dispusă în temeiul art.148 lit. a, lit. b sau lit. d din Codul de procedură penală, chiar dacă a fost avut în vedere la luarea măsurii şi cazul prevăzut la art.148 lit. f din acelaşi cod (Anexele nr.121-127).
Acest punct de vedere a fost argumentat pe dispoziţiile art.1602 alin.2 teza I din Codul de procedură penală potrivit cărora liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni, condiţie îndeplinită câtă vreme temeiul în baza căruia s-a dispus arestarea preventivă a fost art.148 lit. d din Codul de procedură penală.
Totodată, liberarea provizorie nu se poate dispune atunci când sunt indicii că inculpatul s-ar putea sustrage de la urmărire penală sau judecată, ipoteză avută în vedere atunci când arestarea preventivă a fost întemeiată pe dispoziţiile art.148 lit. a din Codul de procedură penală.
În fine, cererea de liberare provizorie se va respinge şi atunci când din actele dosarului rezultă că inculpatul ar putea zădărnici aflarea adevărului prin influenţarea unui martor, considerent avut în vedere atunci când mandatul de arestare preventivă a fost dat în temeiul art.148 lit. b din Codul de procedură penală.
I. Considerăm că au aplicat corect legea instanţele care au apreciat că liberarea provizorie se poate acorda doar atunci când subzistă temeiurile în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă, temeinicia cererii urmând a fi examinată, potrivit art.1608a alin.2 teza a II-a şi alin.6 teza a II-a din Codul de procedură penală, prin raportare la dispoziţiile art.136 alin.1 teza I şi alin.2 din Codul de procedură penală, respectiv dacă buna desfăşurare a procesului penal poate fi realizată şi prin liberarea provizorie.
II. Pe de altă parte, în ipoteza în care temeiul arestării preventive l-a constituit unul sau mai multe dintre cazurile prevăzute la art.148 lit.a, b, c sau d din Codul de procedură penală, exclusiv, liberarea provizorie nu poate fi acordată.
I. Premisele legale ale practicii neunitare ce fac obiectul prezentului recurs în interesul legii sunt dispoziţiile art.1608a alin.2 şi 6 din Codul de procedură penală potrivit cărora „în cazul în care se constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi cererea este întemeiată, instanţa admite cererea (…)”, respectiv „în cazul în care nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, când cererea este neîntemeiată (…), instanţa respinge cererea”. Legiuitorul nu oferă criterii de apreciere asupra temeiniciei cererii de liberare provizorie, astfel încât doctrina şi jurisprudenţa au încercat suplinirea acestei lacune, indicând drept criterii gradul de pericol social concret al faptei săvârşite, împrejurările comiterii acesteia, urmările produse, circumstanţele personale ale inculpatului.
Raţiunea liberării provizorii constă în garantarea libertăţii individuale în procesul penal şi presupune adoptarea unei măsuri care, fără a fi privativă de libertate, poate asigura desfăşurarea normală a procesului penal, în condiţiile în care se apreciază că, deşi temeiurile pentru luarea măsurii arestării preventive subzistă, totuşi, datorită unor temeiuri legate de persoana inculpatului şi de circumstanţele cauzei, nu mai este necesară privarea de libertate, prevenţia putând fi realizată prin restrângerea unor drepturi. Instituţia de drept procesual penal a liberării provizorii îşi păstrează caracterul provizoriu şi facultativ, ea nereprezentând un drept al învinuitului sau inculpatului, ci o vocaţie a acestuia, în cazul în care instanţa, în urma evaluării faptei pretins a fi săvârşită şi a datelor ce caracterizează persoana inculpatului, ar concluziona cu privire la temeinicia cererii.
Analiza temeiniciei cererii de liberare presupune verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art.1602 alin.2 din Codul de procedură penală, dar şi a aptitudinii pe care această măsură o va avea de a asigura efectiv scopul măsurilor preventive, astfel cum sunt acestea reglementate de dispoziţiile art.136 alin.1 din Codul de procedură penală, adică buna desfăşurare a procesului penal ori împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.
Un argument de text în susţinerea punctului de vedere că liberarea provizorie se poate acorda doar atunci când subzistă temeiurile în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă, îl reprezintă dispoziţiile art.1605 alin.4 lit. b din Codul de procedură penală, potrivit cărora cauţiunea se restituie când „se constată de instanţă (…) că nu mai există temeiurile care au justificat măsura arestării preventive”, iar art.1605 alin.6 din Codul de procedură penală precizează expres, că în cazurile prevăzute, printre altele, la lit. b se dispune şi încetarea stării de liberare provizorie. Este, aşadar, dincolo de orice dubiu că, pentru a se putea dispune liberarea provizorie, este obligatoriu ca măsura arestării să fi fost legal luată, prelungită şi menţinută, iar temeiurile arestării să subziste la momentul analizei cererii de liberare. Este evident că dispoziţiile legale care reglementează liberarea provizorie trebuie corelate cu dispoziţiile art.139 alin 1 din Codul de procedură penală, care vizează înlocuirea măsurii arestării atunci când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea acestei măsuri, precum şi cu cele ale art.139 alin 2 din acelaşi cod, care prevăd revocarea măsurii atunci când, printre altele, nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea ei. În nici una dintre cele două ipoteze enunţate liberarea provizorie nu este soluţia legală.
Deşi verificarea menţinerii temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea trebuie efectuată, aceasta nu este suficientă, simpla constatare a subzistenţei acestora neconducând automat la respingerea cererii de liberare. Ceea ce are de verificat judecătorul învestit cu soluţionarea cererii de liberare provizorie vizează analiza modului în care scopul măsurii preventive poate fi atins şi prin liberarea provizorie. De aceea, instituţia liberării pare mai degrabă subsumată interesului bunei desfăşurări a procesului penal decât interesului societăţii de a se apăra de prezenţa inculpatului liber.
II. Potrivit art.1602 alin.2 din Codul de procedură penală „liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte”. Totodată, potrivit art.136 alin.2 din Codul de procedură penală „scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune”, iar alin.1 al aceluiaşi articol are în vedere la definirea scopului măsurilor preventive „buna desfăşurare a procesului penal ori împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei”. Aşadar, ca efect al aplicării art.136 alin.1 teza a II-a din Codul de procedură penală, liberarea provizorie nu poate fi acordată în ipoteza luării măsurii arestării preventive întemeiată pe dispoziţiile art.148 lit.a (inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la urmărire sau de la judecată ori există date că va încerca să fugă sau să se sustragă în orice mod de la urmărirea penală, de la judecată, ori de la executarea pedepsei), iar dispoziţiile art.1602 alin.2 din Codul de procedură penală fac inadmisibilă liberarea provizorie în ipoteza în care arestarea preventivă a fost întemeiată pe dispoziţiile art.148 lit. b (există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert ori prin distrugerea, alterarea sau sustragerea mijloacelor materiale de probă), art.148 lit. c (există date că inculpatul pregăteşte săvârşirea unei noi infracţiuni) ori art.148 lit. d din Codul de procedură penală (inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune). În cazurile anterior expuse singurele soluţii legale care se pot pronunţa sunt fie menţinerea stării de arest preventiv, în ipoteza în care subzistă temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri, fie înlocuirea/revocarea măsurii arestării, în ipoteza în care aceste temeiuri s-au modificat, respectiv au dispărut.
Cât priveşte cazul prevăzut de art.148 lit. f din Codul de procedură penală, ceea ce are instanţa învestită cu soluţionarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune de verificat, este dacă buna desfăşurare a procesului penal este ori nu afectată de liberarea învinuitului ori inculpatului. Subzistenţa pericolului pentru ordinea publică pe care lăsarea în libertate a persoanei cercetate îl reprezintă face parte din analiza preliminară a cererii de liberare provizorie, iar în cazul unui răspuns în sensul că acest pericol s-a diminuat ori a dispărut, soluţia legală este de înlocuire a măsurii arestării preventive cu o altă măsură preventivă, respectiv de revocare a măsurii arestării, iar nu de admitere a cererii de liberare provizorie, astfel cum în mod greşit unele instanţe au procedat.
Pentru argumentele arătate apreciem că:
I. Instanţa de judecată, cu ocazia examenului de temeinicie al cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, dacă constată că mai subzistă temeiurile care au impus arestarea preventivă, este obligată să verifice în ce măsură buna desfăşurare a procesului penal este ori nu împiedicată de admiterea cererii. Dacă constată că nu mai subzistă ori s-au schimbat temeiurile care au impus arestarea preventivă, va dispune revocarea, respectiv, înlocuirea arestării preventive.
II. În ipoteza în care temeiul arestării preventive l-a constituit unul sau mai multe dintre cazurile prevăzute la art.148 lit. a,b,c sau d din Codul de procedură penală, exclusiv, cererea de liberare provizorie este inadmisibilă.
Având în vedere cele expuse, vă solicităm să constataţi că această problemă de drept a primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti şi, printr-o decizie obligatorie, să stabiliţi modul unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale.

Procuror general,
Laura Codruţa Kövesi

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu