Dacă dragoste nu e... TOTUL e NIMIC

Până şi în Biblie stă scris că dacă ai totul în viaţă, dar nu ai dragoste, nu ai nimic! Tot acolo se spune că dintre toate calităţile şi valorile unui om dragostea e cea mai însemnată. Poate că mulţi aderă la acest principiu, dar am observat că pe cât de mulţi oameni există care pretind că au dragoste pe atât de mult şi diferit e definită aceasta de fiecare dintre ei!

Eu cred că în mod real nu poţi să defineşti exact, prin cuvine, valoarea unui sentiment, fie acesta dragoste, ură, dor etc... Totuşi, din dorinţa de a fi expresivi, de a împărtăşii experienţele de viaţă, oamenii au încercat să exprime aceste trăiri şi faptul că s-au lovit de imposibilitatea de a le exprima cu exactitate i-a făcut să o ia "pe arătură", compunând poeme, poezii, poveşti cu adevărat nemuritoare.
Întotdeauna mi-a plăcut să ascult, să privesc sau să citesc oameni care experimentează pe viu ce înseamnă cu adevărat să iubeşti. Nici acum nu ştiu ce m-a impresionat mai mult... cei doi tineri care se ţin de mână, trăind în "lumea lor" perfectă şi inocentă, sau cei doi bătrâni care se privesc în ochi cu aceiaşi dragoste neştearsă de deceniile care i-au petrecut? Poate că în strângerea de mână a ambelor cupluri sau în privirea lor stă închis şi secretul iubirii "veşnice", soluţia fericirii prin iubire. Căci între ceea ce simt pentru partenerul de viaţă tânărul şi bătrânul din exemplul meu nu e nici o diferenţă majoră...

Desigur, un om care are PUTEREA de a dărui dragoste nu poate decât să-şi iubească părinţii, fraţii, copiii, familia, căci ce iubire e aceea pe care o dăruieşti unei persoane străine lăsându-ţi rudele de sânge cu sufletul pustiit? Nu cred în iubiri care aduc duşmănie între fii şi părinţi sau între fraţi! Cunosc, am văzut (poate şi trăit) patimi care ucid sentimentul activând "animalul" din tine şi făcându-te să iubeşti "criminal".

Cred în schimb că nu există o limită a adevăratei iubiri, nici în intensitate, nici în vârstă, nici chiar în starea de agonie a sentimentului, în durerea care aparent răsare din iubirile neîmplinite sau neîmpărtăşite. De fapt, "dramele" iubirii (modelul de tip shakespearian, "Romeo şi Julieta")) nu sunt cu adevărat exemple de DRAGOSTE cât sunt, de fapt, modele de sacrificiu! E o diferenţă importantă! Dragostea e ceea ce SIMŢIM toţi când iubim, e cumulul de stări pozitive din noi. Felul în care acţionăm în dragoste, prin fapte concrete faţă de partener, este până la urmă definitivat de întreg caracterul nostru, de suma expeienţelor de viaţă, de tot ceea ce am învăţat sau am uitat să învăţăm. Pe acest "traseu", al faptelor noastre de (din) dragoste, ne definim mai mult şi mai complet decât am putea-o face prin cuvinte. Ne dezvăluim! Cine suntem, cum suntem, se suflet avem, ce putere, ce forţă avem, cât rezistăm, cum reacţionăm, cum improvizăm, etc... Paleta posibilităţilor de a te defini prin iubire e inepuizabilă!
Apoi, când ajungi să "suferi" din iubire, când trăieşti o DRAMĂ în loc să fii o poveste (mă refer la acele iubiri neîmplinite prin sentiment reciproc), suferinţa pe care o experimentezi spune că ceva din ceea ce simţi nu e ok... Pt că nu poţi iubi suferind! E ca şi cum ai râde plângând! Singura suferinţă "acceptată" în iubire e cea legată de pierderea partenerului, prin despărţire forţată de o terţă forţă sau prin moarte. Dar aceasta o văd ca pe o suferinţă purificatoare! Dacă n-ar fi durerea despărţirii de persoana iubită nu ar fi nici iubirea ceea ce este!

Aşa că... să trăim "paşnic" în iubirile vieţilor noastre, să iubim fără patimi sinucigaşe şi să sperăm că vom fi (acum sau peste ani) exemple vii de poveşti "imposibile" de iubire împlinite! Pentru că dacă dragoste nu e... tot ce avem e NIMIC!

Cornel SABOU