Cu moartea prin viaţă trecând

E trist... Să ai cancer, să te doară şi să-ţi numeri zilele...

Probabil sunteţi la curent cu ultimul scandal guvernamental legat de finanţarea tratamentului pentru bolnavii de cancer. Oamenii suferinzi au rămas fără cele necesare alinării durerii. Nu mai contează de ce... Într-un fel, cu mai multă sau mai puţină întârziere, "problema" se va rezolva... Eu am rămas însă cu "fixul" lipit de bolnavii aceştia. Poate şi pentru că o persoană foarte dragă mie suferă de această boală. A avut şi ea parte (la fel ca mulţi alţii) de o "sentinţă" medicală de genul următor: "mai ai de trăit... atât!" De atunci, fata asta dragă mie tot mai taie câte o zi din calendar şi din ce i-a mai rămas de trăit. O perioadă a urmat un tratament special care o obliga să ia multe injecţii, una din aceasta fiind la ora trei din noapte. Am stabilit atunci cu ea ca de fiecare dată când ia injecţia să mă sune şi să stăm de vorbă până îi trece durerea (ea e din alt oraş). Şi la ora trei din noapte suna telefonul şi vorbeam câte o oră... Toate discuţiile astea se încheiau (fără excepţie) cu râsul ei LIBER de constrângerile bolii şi cu o bună dispoziţie reciprocă.

Nu ştiu de ce, dar am impresia că guvernanţii ăştia îi simt pe bolnavii de cancer ca pe o piatră de gât. Dacă ar şti cum, dacă ar putea, ar "scăpa" de ei în doi timpi şi trei mişcări ca să nu mai aibă dureri de cap şi cheltuieli cu medicamentele şi tratamentele. Într-un stat normal, când laşi mii de bolnavi fără tratament de pe o zi pe alta trebuie să ai cel puţin decenţa de a pleca imediat din funcţie. La noi, la români, s-au inventat însă scuzele... Acestea acoperă, cică, necesarul de demnitate!

Fata de care v-am povestit nu m-a mai sunat de două săptămâni. În ultimul mesaj (scris) pe care mi l-a trimis îmi spunea că e internată în spital, se simte foarte rău şi are dureri mari. Atât. De atunci, nimic! Nici nu ştiu dacă mai trăieşte. Bine, oricum trăieşte în amintirea mea şi în prezentul virtual pe care mi-l pot forma eu aşa cum vreau. Şi dacă eu vreau să mi-o imaginez vie, sănătoasă şi bine dispusă (aşa cum am cunoscut-o cândva) atunci nu mă poate determina o simplă realitate crudă să gândesc altfel.
Cunoscându-i drama mi-am recunoscut şi mie neputinţa. Căci în faţa "sentinţei" medicale mă simţeam şi eu neputincios, mic şi neînsemnat. Cum să pot adăuga eu măcar o zi în plus faţă de ce au zis doctorii? Cum să fac să-i dau (aşa cum zice o celebră manea) "zile de la mine"? N-am cum... Am putut doar ce-am făcut... mai nimic.

Drama ei, drama fetei "mele" dragi, e drama miilor de români aflaţi într-o situaţie asemănătoare şi a altor zeci de mii de oameni din familiile sau anturajul celor suferinzi. Este şi o tristeţe. Tristeţea de a vedea cum creşte durerea FIZICĂ în trupul celui lovit şi cum chipul acela drag ţie se transformă în expresii vii ale durerii morţii. Este şi o furie! Uneori (nedrept) împotriva lui Dumnezeu. Cu întrebări retorice, de genul "De ce permite asta?". Oricum, furia este doar a celor sănătoşi. Cei bolnavi nu au TIMP de asta... Fata mea nu ura pe nimeni, râdea mereu...

Să nu-i plângem pe bolnavii de cancer! Poate sună urât cum am să spun, dar dacă e ca boala să-i răpună, atunci vom avea timp tot restul vieţii noastre să-i plângem. Cât timp ei trăiesc, să-i iubim, să-i împărtăşim cu viaţa nostră! Să le vorbim, nu cu compătimire ci cu zâmbet în glas. Căci la fiecare zâmbet oferit, zâmbet ţi se va întoarce. Şi nu este nimic mai frumos pe lumea asta decât să vezi un om care nu mai are zile că îşi trăieşte coşmarul râzând. Alături, împreună, cu sau fără tine!

Pe fata dragă mie, dac-o vedeţi undeva să-i spuneţi că mi-e dor...

Cornel SABOU

P.S. ...