N-o să insist prea mult pe legenda acestei zile. În mare, cred că deja o cunoaşteţi. Un preot creştin roman din secolul III al erei noastre, Valentin, care a fost condamnat la moarte pentru că nu respecta legea împăratului Claudiu al II-lea care interzicea căsătoriile. El continua să le oficieze pentru că vedea că tinerii se iubesc. Din Închisoare, Valentin trimitea scrisori de dragoste... A fost executat în 14 februarie nu înainte însă de a trimite ultimul răvaş către fiica temnicierului, de care se îndrăgostise în detenţie: "Să nu-l uiţi pe Valentin, care te iubeşte"! După cum se vede, lumea nu l-a uitat...
Poate că nu este atât de importantă legenda. Lumea are nevoie de o asemenea sărbătoare. Dacă Valentin nu ar fi existat, el şi legenda sa ar fi fost amândouă create, pentru că IUBIREA, ca sentiment, se cere sărbătorită! Asta o ştiu cel mai bine cei ce iubesc...
Au fost momente în care dragostea era călcată în picioare, batjocorită, umilită, distrusă... Oameni tineri au fost "răpiţi" din casele lor, de lângă iubitele lor şi au fost aruncaţi în temniţe. Tineri care nu apucaseră să simtă bine fiorul iubirii simţeau după gratii fiorul morţii. Fără vreo vină! Tata fusese "chiabur", "ciocoi" sau "legionar". Era suficient. Sau aveau părul prea lung, sau prea scurt. Sau nu se închinau când trecea prin zonă secretarul de partid. Sau îşi apărau pământurile, vacile, porcii, găinile pe care comuniştii le "naţionalizau". Erau vremuri în care cele mai mari jigodii emanate din specia umană se ridicau pe înălţimile sociale dictând până şi legea iubirii! Declarând-o neîmplinită! Fiicele oamenilor, rămase acasă, plângeau în ascuns şi suspinau după omul vieţii lor. Cele mai multe nu şi-au mai revăzut niciodată iubiţii. Cele mai puţine au putut cândva să mai plângă o dată în braţele distruse de temniţă grea ale celui năpăstuit, dar iubit. Acestea au fost cele mai fericite dintre cele nefericite. Dar cele mai multe dintre cele mai multe au continuat să-şi iubească iubiţii chiar şi după moarte! Nimeni, decât Dumnezeu, nu poate şti cât de sfântă şi curată era acea iubire care trecea dincolo de moarte, în abisul etern, căutând sufletul pierdut! Cu braţe de flori, cu buchete de lacrimi pe chipuri deja bătrâne, acele fete (acum umile pensionare) încă îşi mai amintesc...
NU POŢI ÎNFRÂNGE IUBIREA! Atunci când sentimentul acesta îşi găseşte loc în inimă, acolo moare trăind pe veci! Nu există temniţă sau depărtare care să-ţi poată opri DĂRUIREA, care să poată ucide viaţa fără de moarte din tine. Doar gândul la EA (EL) şi e suficient... Doar imaginea EI (LUI) din mintea ta şi e suficient ca să dea putere veşnică iubirii. Dincolo de depărtări şi obstacole, lăsând la o parte TOT, când îl (o) iubeşti chiar dacă nu ai nimic, ai tot ce ţi-ai dorit! Asta merită sărbătorit!
Pe cei de azi nu îi desparte nimeni forţat. Se despart singuri, neiubindu-se! Se iubesc virtual, dându-şi "like". Se depărtează din prima zi a apropierii, fără să ştie. Pentru că nu se mai caută! Pentru că se evaluează în kilograme sau sume de bani, în km sau centimetri. Pentru că pătrund imediat dincolo de haine şi se opresc la piele şi corp nedescoperind nimic "dincolo". Pentru că nu sunt fascinaţi! Nu rămân miraţi, şocaţi, fără glas, uimiţi. "Ei" le ştiu deja pe toate...
E atâta GOL în iubirile moderne, e atâta superficialitate! E atâta viteză, oportunism şi grandomanie încât aproape că-mi doresc să revină comunismul şi să ne aresteze pe toţi! Să ne TREZIM în temniţi şi ne vedem uitaţi, părăsiţi, abandonaţi, să simţim ce a însemnat să fim atoateştiutori şi a nimic simţitori! Să vedem cu ochii inimii ce înseamnă un banal BILEŢEL cu câteva cuvinte, o floare ofilită ascunsă între coperţile unei cărţi sau un GÂND spre înapoi împiedicat de regrete amare!
Dar comunismul nu se va întoarce! Vom trăi iubiri bolnave, obsesii, neîmpliniri vom consuma până la capăt libertatea de nu fi iubiţi pentru ceea ce suntem. Ne vom autocondiţiona sentimentele fără să ştim că nu simţim nimic. Pentru că în viaţa noastră suntem "Dumnezei" şi lumea (inclusiv iubirea) trebuie să ni se închine. Pentru că eşti fraier dacă dăruieşti şi nu primeşti nimic în schimb. Pentru că "nu se merită" să duci dorul LUI (EI) când sunt atâţia alţii (altele) în jur. Păcătoşi neîmpliniţi...
Natura are însă legile ei. La fel şi iubirea. După noapte vine întotdeauna ZI. După închisoare vine şi liberarea, prin moarte sau viaţă. După o viaţă de sentimente ratate vine (dacă n-a şi venit) ziua în care îţi va fi dor. De ceea ce poate încă n-ai trăit. Sau de ceea ce ai avut şi ai pierdut. Vei constata că această clipă, care a şi trecut deja, putea fi altfel. Şi te vei teme că clipa care va veni ar putea fi şi ultima. Dacă mâine nu ar mai veni, asta nu înseamnă că va rămâne pe veci AZI, "Valentines day", ci înseamnă că poate vei pierde ocazia de a-i spune cât de mult o (îl) iubeşti!
Închei acest text cu piesa de mai jos... Pe care v-o dedic vouă şi mie, în egală măsură. Pentru că, dacă iubeşti, trebuie s-o spui acum! Cu voce tare, clar şi cu toată puterea pe care ţi-o dă ceea ce simţi. Acum, nu mâine! Pentru că, întreabă-te, ce-ar fi dacă mâine nu ar mai veni?..
Cornel SABOU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu