Corneliu Coposu şi vorbele sale... (III)

Vartan Arachelian.: Care a fost atitudinea partidului dvs. la 6 martie 1945? Insist foarte mult faţă de această dată pentru că a fost ziua instalării comunismului în România.

Corneliu Coposu: Au fost proteste foarte violente pe linie internă iar pe linie externă repetate intervenţii la misiunile aliate de control ale Angliei şi Americii, nenumărate memorii adresate de Maniu acestora: vice-mareşalul aerului Stevenson pentru Marea Britanic şi generalului Schuyller pentru Statele Unite. În vremea aceea misiunile aveau un caracter militar, deşi aveau în componenţa lor şi exponenţi civili ai guvernului de la Washington şi ai guvernului de la Londra. Prin aceste misiuni se cerea aplicarea acordului de la Potsdam, revenirea la normalizare şi apărarea poporului român de abuzurile şi excesele armatei sovietice de ocupaţie. Clauza stabilită de Maniu, în numele opoziţiei, la negocierea armistiţiului de la Cairo, care a fost acceptată de cele trei puteri aliate, ca armata sovietică de ocupaţie să părăsească teritoriul României la 60 de zile de la terminarea războiului, n-a mai fost luată în consideraţie la Moscova, unde nu s-a mai precizat nimic în legătură cu prezenţa şi continuitatea armatei sovietice de ocupaţie în România şi, bineînţeles, urmînd politica sovietică armata de ocupaţie a rămas în România încă patrusprezece ani. Atunci ea a fost scoasă din ţară datorită unei şmecherii, a unei abilităţi de-a lui Gheorghiu-Dej, fiindcă în alte ţări mai există şi azi armată de ocupaţie, în ţări care au intrat în sfera de influenţă sovietică.

Vartan Arachelian: Istoriografia comunistă vorbeşte de o presiune a maselor făcută înainte de 6 martie 1945 pentru instalarea guvernului Petru Groza. Care a fost realitatea politică a Bucureştiului în acea perioadă? Au fost demonstraţii, mitinguri?

Corneliu Coposu: Au fost demonstraţii organizate. Pe vremea aceea teroarea o exercita nu atît partidul comunist, ci trupele sovietice de ocupaţie. Aceste trupe intrau în alarmă în orice moment socotit critic, de exemplu, vă dau unul singur, de l decembrie '44, s-a făcut festivitate la Ateneu, de aniversare a Unirii. Ateneul a fost înconjurat de tancuri sovietice. Participanţii la această festivitate au fost agresaţi de nişte oameni aduşi cu camioanele, după metoda stalinistă. I-au întîmpinat, la ieşirea din Ateneu, cu bastoane, cu vociferări, cu ameninţări. Ei îşi permiteau luxul de a profera aceste ameninţări şi insulte şi de a exercita presiuni morale şi chiar agresiuni, fiindcă aveau la spate armata sovietică. Manifestaţiile de stradă organizate de comunişti erau semnalate în ziare ca participări de sute de mii de oameni, în realitate erau foarte modeste, cam ceea ce puteau scoate, cu forţa, din întreprinderi şi din fabrici, pe bază de ordine şi pe bază de mobilizare făcută de activiştii de partid. Nu am văzut nici o manifestaţie care să fi adunat, să fi polarizat oameni din convingere, sau din entuziasm, ci pur şi simplu nişte participări obligatorii pe care le organizau grupul de activişti care manipulau pe vremea aceea, muncitorimea română, intrată în panică. Deci, nu am socotit că ar fi existat vreun pericol sau vreo presiune deosebită exercitată de masele muncitoreşti. La 8 noiembrie '45, de exemplu, cînd s-a făcut manifestaţia de ziua regelui Minai, în favoarea regelui, la care a participat lumea din Bucureşti cu mare însufleţire, toate încercările făcute de către comunişti de a împrăştia această manifestaţie, prin echipe de muncitori aduşi cu camioanele, a fost inoperantă. Mai mult decît atît, oamenii aduşi cu forţa pentru a-i teroriza şi împrăştia pe manifestanţi au fost obligaţi să fugă, iar camioanele lor au fost răsturnate şi incendiate. Nu reprezentau o forţă masivă care să poată intimida populaţia. Intimidarea era făcută de armata de ocupaţie sovietică.

Vartan Arachelian: în sprijinul acestei afirmaţii, vă aduc şi eu o mărturie din Constanţa. Mi-a povestit un comunist din ilegalitate cum a fost luată prefectura din Constanţa. A fost asediată şi apoi ocupată de un batalion de ostaşi sovietici care erau îmbrăcaţi în haine muncitoreşti, în pufoaice şi purtau arma automată sub pufoaică; ei au pus mîna pe prefectură. După aceea s-a scris atîta literatură despre luarea prefecturii de către muncitorime, s-a făcut şi un film cu o participare masivă de figuranţi; a fost un asediu făcut de fapt, de armata

sovietică îmbrăcată în pufoaice muncitoreşti! Care mai sînt amintirile dvs. legate de ziua de 6 martie '45?

Corneliu Coposu: în ziua de 6 martie, în momentul cînd se constituia guvernul Petru Groza, cînd se aştepta rezultatul audienţei lui Vîşinski la rege, mă aflam în casa lui Barbu Ştirbei, care acum e transformată în Muzeul sticlei. Ginerele lui, Grigore Niculescu-Buzeşti, nu mai făcea parte din guvernul Rădescu. Ministru de externe era Vişoianu, iar noi aşteptam sosirea lui ca să ne comunice rezultatul audienţei lui Vîşinski la rege. A sosit, ne-a comunicat rezultatul. Nu era o surpriză căci Maniu prevăzuse, în mare, desfăşurarea evenimentelordin România. In repetate rînduri mi-a spus : "Trebuie să mă specializez în bridge, căci vom juca bridge pe săturate cînd vom fi ostateci la ruşi, fiindcă ne vor lua ostateci şi ne vor ţine pînă cînd vor ajunge la un modus vivendi cu Occidentul, cînd vor face schimb de ostateci". Avea viziunea aceasta. Nu s-a gîndit niciodată că va fi trimis în judecată şi băgat în temniţă de români, însă vedea desfăşurarea în viitor a unei acţiuni de constrîngere ruseşti, acţiune de şantaj împotriva occidentalilor, prin capturarea de ostateci. Ne-am dat seama că hotărîrea era luată, şi orice fel de proteste vom face ele, vor rămîne pur formale. Se configura de-acum, cu toate că nu se ştia cu exactitate cuprinsul înţelegerii din 1943 de la Moscova şi a înţelegerii de laYalta, asupra tîrgului făcut cu privire la sferele de influenţă. Sigur că lucrurile erau ţinute în parte, încă secrete. Acest secret a fost păstrat în mod deliberat şi de reprezentanţii diplomatici occidentali care erau în legătură permanentă cu Maniu, cu scopul de a nu dezarma rezistenţa românească, pe de o parte, şi pe de altă parte de a nu deconspira actul de laşitate făcut de puterile occidentale care au vîndut sud-estul Europei ruşilor, prin înţelegerea asupra împărţirii sferelor de influenţă, îmi amintesc, cu ocazia punerii în aplicare a acordului de la Moscova, respectiv a acordului de la Potsdam, care a fost apoi perfectat la Moscova, că au venit din partea guvernelor marilor aliaţi, cei trei reprezentanţi diplomatici: Vîşinski din partea ruşilor, Clarck Kerr din partea englezilor şi Harriman din partea americanilor; fiecare a avut convorbiri secrete cu Maniu. La convorbirea cu Clarck Kerr, la care am asistat, la întrebarea lui Maniu, acesta a negat orice aranjament făcut în dauna României. El a răspuns ambiguu, insistînd asupra faptului că vor fi alegeri libere, democratice, garantate de cele trei mari puteri. Maniu i-a replicat că nu este nevoie de garanţii aşa de mari, mai ales că ştie că americanii nu vor mobiliza flota a şasea şi nici englezii nu vor aduce regimente de scoţieni pentru a garanta libertatea alegerilor din România. "Avem nevoie - a spus el - de garanţii minore, dar eficiente. Cum ar fi neutralizarea ministerului de interne şi ministerului de justiţie."

Vartan Arachelian: La justiţie era Pătrăşcanu, iar la interne era de-acum Teoharie Georgescu?

Corneliu Coposu: Da, Pătrăşcanu şi Georgescu. Erau comunişti. Am văzut ulterior, mult mai tîrziu, memoriile lui Clarck Kerr care a avut cinismul să arate cum a trebuit el să mintă pe reprezentanţii opoziţiei, asupra intenţiilor occidentale. Iar în memoriile lui Harriman, scrie negru pe alb, că în drumul spre Bucureşti, pentru aplicarea acordului de la Potsdam, la Moscova, discutînd cu Vîşinski, l-a întrebat: "Domnule ministru, ce procentaj "credeţi că va realiza PCR la alegerile libere?" La care, zîmbind, acesta i-a răspuns: "Dacă ar fi alegeri libere ar lua vreo 7-8 % ca în Finlanda, dar alegerile nu vor fi libere şi PCR va lua 80 %, fiindcă noi avem nevoie de guverne prietene. Opoziţia din România numai prietenă a U.R.S.S. nu poate fi numită". Vîşinski a definit cu cinism care va fi atitudinea Moscovei, lucru pe care Harriman l-a înregistrat, dar nu a suflat o vorbă despre el, decît în memoriile care i s-au publicat postum..

Vartan Arachelian: Domnule Coposu, totuşi de ce încercau puterile occidentale să dezinformeze opoziţia din România din moment ce ajunseseră la un tîrg cu Moscova?

Corneliu Coposu: Puterile occidentale erau într-o situaţie penibilă. Nu uitaţi că acest război a fost declarat pe baza principiului de etică internaţională, ori în conformitate cu această etică şi cu convenţia cunoscută sub numele de "Charta Atlanticului" ei au statuat că nici un stat beligerant nu va putea face expansiuni teritoriale şi, în plus, vor adopta frontierele existente de după primul război mondial. Cu garanţia aceasta, noi aveam certitudinea că Basarabia şi Bucovina de Nord vor aparţine României, pentru că nu se admiteau nici un fel de modificări de frontieră, "Charta Atlanticului" fiind semnată şi de Uniunea Sovietică. Confruntată cu interdicţia de expansiune - rezultată din conţinutul "Chartei Atlanticului" - Uniunea Sovietică a invocat argumentul că nu este vorba de o expansiune, ci de un acord amiabil intervenit în 1940, între guvernul român şi guvernul sovietic, care şi-au făcut un aranjament inter partes, deci nu e vorba de violarea unui principiu şi nici de o expansiune teritorială. Aliaţii occidentali, care ştiau că au contractat o obligaţie morală în faţa întregului univers, care a fost antrenat în acest război, erau în postura jenantă de a recunoaşte că s-au tîrguit asupra frontierelor şi că au vîndut 200 milioane de europeni pentru a salvgarda nişte interese de moment. Dacă este să fim obiectivi, trebuie să recunoaştem, că situaţia occidentalilor devenise destul de critică, în urma colaborării contractate cu Uniunea Sovietică, americanii au continuat să livreze cu nesăbuinţă, în cadrul legii de împrumut şi închiriere, Uniunii Sovietice, alimente, echipament de război, arme, muniţie, mijloace de transport, mult peste necesităţi, iar Uniunea Sovietică, prin guvernanţii săi, foarte grijulii, au depozitat tot acest material şi la încheierea războiului ruşii dispuneau de echipamente militare suficiente pentru a le permite prelungirea războiului cu încă doi-trei ani. în acelaşi timp Marea Britanie era suptă de toate rezervele, iar disponibilităţile americane erau confruntate cu dificultăţile de transport pe o distanţă aşa de mare. în acel moment Aliaţii occidentali tremurau de groază că armata sovietică nu se va opri pe Elba, ci va înainta pînă la Canalul Mînecii, fără a i se putea opune forţe eficiente. Nici nu ştiu de ce Stalin n-a făcut-o, pentru că putea reuşi fără prea mari dificultăţi. După ce au lichidat rezistenţa germană din jurul Berlinului, armatele de ocupaţie anglo-americane şi franceze, care erau în partea occidentală a Germaniei, nu puteau opune rezistenţă unui asalt al armatei sovietice, care dispunea de rezerve umane incomensurabile şi de material militar american. Armata URSS a intrat în România cu echipament american, conserve americane şi cu armament american! Pînă la atingerea frontierei României, cînd conducerea armatei sovietice a hotărît schimbarea însemnelor şi a gradelor militare, armata sovietică avea o organizare sui-generis. Gradele erau însemne geometrice, cu care era greu să te descurci: pătrate, romburi. Ştiu că politrucul, care era cel mai mare în grad din unitatea militară, avea un cerc ca semn distinctiv, iar celelalte grade nu aveau importanţă în raport cu el. Un om cu cerc, avînd grad de locotenent, era mai mare în grad şi avea în subordinea lui colonelul care comanda unitatea. A fost o tevatură întreagă, cînd, după primăvara lui '44, s-au răspîndit instructaje şi desene cu noile grade ale armatei. Au readoptat însemnele şi gradele de pe vremea ţarismului şi cînd au apărut prima oară în România cei mai încîntaţi de uniformele astea, aşa de pompoase, erau chiar ei, militarii sovietici!

Vartan Arachelian: Deci, puterile occidentale erau speriate de ursul care intrase în această menajerie de sticlă, cum fusese Europa pentru Rusia comunistă.

Corneliu Coposu: Se aşteptau cu îngrijorare la nerespectarea de către URSS a înţelegerii de întîlnire convenită pe Elba. În condiţiile acestea au fost dispuşi să facă ruşilor orice concesii. Din literatura şi corespondenţa publicate ulterior, rezultă că atît guvernul SUA cît şi guvernul Marii Britanii încercau, prin instrucţiuni şi explicaţii, să tempereze zelul ofiţerilor din Comisia aliată de control, care erau dispuşi să intre în confruntări cu ruşii, în ce priveşte rosturile şi drepturile lor în cadrul acestui organism colectiv de supraveghere a ocupaţiei; unii militari occidentali revendicau dreptul la replică şi pretindeau a fi puşi pe picior de egalitate cu ruşii în toate problemele cu care era confruntată comisia, în timp ce ei primeau instrucţiuni, de la guvernele lor, să accepte punctele de vedere sovietice şi să stea liniştiţi. La un moment dat, un lucru care n-a fost publicat, noi îl ştim din intimitatea exponenţilor acestor Comisii aliate de control, echipele engleză şi americană au demisionat în bloc ca semn de protest faţă de situaţia umilitoare în care îi puneau guvernele lor faţă de sovietici. Au venit mediatori ca să dezamorseze scandalul şi să le arate ce impact ar produce această manifestare de insubordonare faţă de ordinele primite. Chestiunile acestea se desfăşurau printr-o corespondenţă secretă. Ceea ce am sesizat noi la ora aceea, respectiv Maniu, era un total dezacord între cei din comisii şi guvernele lor. Maniu remarcase primul gravitatea situaţiei României, după conferinţa de la Teheran, cînd a fost înlăturat definitiv planul lui Churchill de debarcare. Maniu avea asigurări de la Churchill că debarcarea aliată se va face în Marea Neagră, cu concursul Turciei antrenată în război, pe linia Nistrului, şi pe linia Kurzon pînă la Karelia finlandeză, întîlnirea de pe Elba ar fi trebuit să se întîmple pe Nistru! În această ipoteză, ruşii nu ar fi intrat în Europa, lucru salvator pentru ţările europene din est. Maniu avusese aceste asigurări concrete din partea lui Churchill, care, în paranteză fie spus, şi-a apărat cu multă dîrzenie şi multă pasiune punctul acesta de vedere, însă n-a ajuns la nici un rezultat datorită solidarizării lui Roosevelt cu Stalin, cu punctul de vedere rusesc. Aici, trebuie subliniat că Pentagonul a determinat această solidarizare, căci în viziunea sa o debarcare aliată de pe Marea Neagră şi pe linia Nistrului continuată cu linia Kurzon ar fi fost mai dificilă decît o debarcare în Atlantic. Argumentele priveau dificultăţile de desfăşurare a frontului şi, în plus, ezitările Turciei, care era foarte greu de convins să intre în război alături de Aliaţi. Argumente pro şi contra existau: adevărul adevărat e că Churchill a susţinut cu încăpăţînare această debarcare şi teza sa era că ruşii trebuie împiedicaţi să intre în Europa. N-a fost să fie aşa. în momentul în care el a văzut că această concepţie nu are audienţă la Aliaţi, s-a gîndit să salveze ce se mai putea salva. Fiind legat sentimental de Grecia (amintiri din primul război, cînd a fost vinovat de eşecul suferit în Bosfor) a ţinut cu orice preţ să se asigure de independenţa şi colaborarea grecească.

Vartan Arachelian: A fost singura ţară din Balcani la care a ţinut foarte mult.

Corneliu Coposu: De aceea a apăsat pedala pe susţinerea intereselor greceşti. Trebuia să dea ceva în compensaţie, mai ales că Polonia era scoasă din discuţie, întrucît acolo ruşii nici nu vroiau să audă de respectarea principiilor din cauza încălcării cărora izbucnise războiul; ruşii vroiau Polonia înjumătăţită şi la totala lor discreţie, în compensarea Greciei a fost dată România, unde s-a acceptat ca 90 la sută a intereselor să fie sovietice şi 10 la sută occidentale, adică un raport invers faţă de Grecia, în ce priveşte restul ţărilor din Est a fost un tîrg ca la tarabă, 50 la sută - 50 la sută, 40 la sută - 60 la sută, în orice caz s-a recunoscut primatul URSS de a controla toate ţările din sud-estul Europei. Aşa se face că în teritoriile ocupate de sovietici - România, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, Albania, Bulgaria - noi fiind cei mai apropiaţi de sovietici bineînţeles că am fost şi cei mai expuşi la procesul de sovietizare.

Vartan Arachelian: Fiind şi o insulă de latinitate în marea aceasta slavă ,a fost sporită presiunea asupra României.

Corneliu Coposu: Evident, loial ar fi fost ca această înţelegere să ne fi fost făcută cunoscută - mai ales că eram aliaţi fideli Occidentului - şi să fim avertizaţi la ce sîntem sortiţi o perioadă de timp - adică discreţiei Moscovei - şi, deci, să nu ne cramponăm în iluzii, ţin să fac aici o precizare: într-o telegramă cifrată, existentă şi azi în arhiva Pentagonului, adresată de Churchill lui Maniu prjn intermediul garnizoanei militare de la Foggia, se preciza: "încetaţi propaganda ostilă împotriva URSS la a cărei totală discreţie veţi fi foarte curînd". Telegrama era din 1942. Era în vremea în care la noi se făcea o propagandă ostilă URSS, fiind atacat violent comunismul şi URSS. La încheierea războiului, deci în primăvară lui '45, în preajma joncţiunii dintre armatele aliate şi sovietice, guvernul englez şi cel american erau obsedate de teama că armatele sovietice vor continua ofensiva pînă la Canalul Mînecii. Aceste temeri se datorau concesiilor pe care le-au făcut Churchill şi, mai ales, americanii. România a avut marele ghinion ca tocmai consilierul politic al lui Roosevelt, în care acesta avea o desăvîrşită încredere, Hopkins, să fi fost cumpărat de ruşi. Nu ştiu dacă a fost cumpărat cu dolari, dar ştiu că, pur şi simplu, a fost primit la Moscova ca un împărat, i-a fost pus la îndemînă tot confortul, toate avantajele, gurile rele spun că şi artistele de la Balşoi, în orice caz a raportat lui Roosevelt nişte date absolut eronate în ce priveşte posibilitatea de adaptare la noua situaţie a URSS, lăsîndu-l pe Roosevelt, care era complet neinformat, să creadă că dacă se vor face concesii se va putea ajunge la o armonizare a URSS cu ţările răsăritene. Concepţia lui Roosevelt despre viitoarea organizare a lumii era din naştere defectuoasă pentru că era afectată de două greşeli majore, pe care preşedintele american şi-a proiectat întreaga concepţie de dirijare a lumii în perioada postbelică. Mai întîi era o ancestrală concurenţă cu Anglia; în capul lui Roosevelt stăruia ideea de dislocare a Angliei de pe poziţia de factor de căpetenie a echilibrului mondial. Politica de echilibru a Angliei, care a dat rezultate fructuoase de-a lungul a trei secole, îi apărea ca un fel de sfidare a Americii, care devenise, după primul război mondial, cea mai puternică din lume. Pe de altă parte avea marota desfiinţării imperiului colonial britanic, luînd toate măsurile hotărîtoare, în momentele cruciale ale războiului. El avea, deci, în subconştient aceste două teze pe care vroia să le realizeze, adică desfiinţarea imperiului colonial şi dislocarea de pe poziţia majoră a imperiului britanic. Ţinînd seama de aceste considerente, relatările lui Hopkins îi conveneau de minune. Hopkins a reuşit să-l convingă ca să elaboreze o strategie, pe care de altfel a deconspirat-o şi faţă de cardinalul Spelmann şi faţă de delegaţia sionistă, care pleca la Moscova: ideea că Europa Răsăriteană trebuie lăsată la discreţia Uniunii Sovietice, şi chiar - el mergea mai departe - întreaga Europă să cadă sub controlul Uniunii Sovietice iar Anglia şi cu USA să împartă celelalte părţi ale globului. El accepta prioritatea Uniunii Sovietice în raportul cu ţările europene şi în special cu ţările limitrofe. Pentru el ideea de a subordona intereselor sovietice ţările din mijlocul şi estul Europei, avea o bătaie lungă, dar şi o iluzie tot atît de mare: că acest contact european cu Uniunea Sovietică va determina o afectare a principiilor comuniste şi o reglementare a situaţiei care să ducă armonios, din combinaţia de interese dintre ţările capitaliste şi imperiul comunist, la un status quo. Deci, în momentul în care Churchill a văzut că teza lui cu cel de-al doilea front nu e împărtăşită şi nu are nici o şansă de reuşită, a încercat să cîştige ce mai putea cîştiga în interesul imperiului britanic şi de aici ideea lui - pe care o avea dinainte de primul război mondial - ca să nu permită pătrunderea ruşilor în Dardanele. A avut prioritate aici şi exceptarea Greciei de la influenţa sovietică: avea nu numai un interes sentimental, dar şi un interes geo-politic pentru asigurarea poziţiei de echilibru. Datorită acestei înţelegeri, noi am fost, ca să folosim un cuvînt nu tocmai potrivit, dar apropiat de situaţia creată, vînduţi ruşilor.

Vartan Arachelian: Sacrificaţi, la urma urmei.

Corneliu Coposu: Pentru o lungă perioadă de timp fără să fim preveniţi - aici fac o paranteză - căci ştiind asta politica românească putea să se orienteze de altă manieră: occidentalii n-au avut loialitatea să ne pună în cunoştinţă de cauză cu soarta pe care ne-au croit-o. Ce am fi putut face dacă eram corect informaţi? Se putea încerca o politică de convieţuire cu ruşii: Uniunea Sovietică ar fi fost foarte bucuroasă ca în loc să fi întîmpinat ostilitatea partidelor politice româneşti, ar fi găsit o tendinţă de înţelegere, pentru că ei ştiau foarte bine că partidul comunist nu exista în România, că românii, ca mentalitate, sînt refractari ideilor marxiste, şi şi-ar fi dat seama de dificultăţile pe care le-ar întîmpina tentativa lor de a fundamenta politica externă, în regiunile orientale, pe un partid comunist fantomatic. Pentru că, ex nihilo nihil, era foarte greu de presupus că vor reuşi să consolideze un partid comunsit care să fie baza

lor politică de expansiune, către Occidentul Europei. Cred eu, e o simplă prezumţie, că Stalin şi Kremlinul ar fi fost mult mai bucuroşi să poată colabora în condiţii oneste, făcînd anumite concesii, bineînţeles cu partidele politice din România, în loc să încerce să înfiinţeze aici un partid comunist. S-ar putea ca în momentul acela - eu am fost tot timpul obsedat de ideea că ruşii vor să ocupe România pînă la Carpaţi: nici acum nu am certitudinea momentului cînd ruşii au renunţat la această idee - n-a fost străină de intenţiile lui Stalin, cel puţin în faza din urmă a războiului, ideea de a intra pînă în Carpaţi, să anexeze Moldova la Basarabia ocupată de-acum şi să dezmembreze România de o asemenea manieră, încît s-o poată manipula fără dificultăţi. Nu ştiu cărui fapt s-a datorat renunţarea la această idee, care nu i-a fost străină, fără îndoială, lui Stalin.

Vartan Arachelian: Probabil că există şi un Dumnezeu al românilor...

Corneliu Coposu: Nu, trebuie să fi intervenit ceva, pentru că e foarte greu de judecat cu elementele pe care le avem la îndemînă acum, care au fost culisele care au determinat politica externă manifestată de marii aliaţi. Totuşi există acum suficiente dovezi, care sînt mai degrabă indicii, pentru a trage concluzii în domeniul acesta, dar poate, cu timpul, se vor detecta şi adevăratele motive pentru care, de exemplu, ruşii au renunţat la încorporarea Moldovei, în orice caz este o certitudine că prezenţa exponenţilor comunişti în Blocul Naţional Democratic, care a realizat lovitura de stat de la 23 august 1944, i-a deranjat în mod simţitor pe ruşi. Lucru care, dealtfel, mi l-a confirmat Pătrăşcanu, cu care eu eram amic. Jdanov, cu care a avut prima convorbire, în cadrul comisiei de armistiţiu, cînd s-a dus la Moscova să semneze la 12 septembrie 1944 faimosul armistiţiu i-a vorbit în acest sens. Acest armistiţiu ar fi trebuit să fie semnat la Cairo, aşa cum se convenise anterior. Cei trei exponenţi ai guvernelor aliate, U.R.S.S., U.S.A. şi Anglia, aveau plenipotenţa de a trata şi semna armistiţiul cu România. Măsura de transferare a locului de semnare la Moscova - probabil că a avut darul să flateze orgoliul rusesc - a fost menită să-i aducă pe inamici acasă la învingători.

Vartan Arachelian: De altfel delegaţia română a aşteptat la Moscova cîteva săptămîni pînă cînd Stalin a primit-o şi Molotov a dictat condiţiile...

Corneliu Coposu: Poate că a fost şi un interes pragmatic ca să se amîne cît mai mult ziua semnării armistiţiului, fiindcă în intervalul dintre ieşirea noastră din război şi semnarea armistiţiului, tot ce le-a căzut în drum au luat, ca făcînd parte din prada lor de război.

Vartan Arachelian: Şi după ce au ocupat ţara atunci, au trecut să discute condiţiile...

Corneliu Coposu: Nu, nu era toată ţara ocupată, la 12 septembrie încă erau lupte cu nemţii...

Vartan Arachelian: în Ardeal. Vreau să spun că restul teritoriului era ocupat deja: în Bucureşti au intrat după multe zile de la arestarea lui Antonescu.

Corneliu Coposu: Da, nici n-au avut loc lupte.

Vartan Arachelian: Chiar aşa îmi şi mărturisea dl. Vişoianu anul trecut la Washington, că în momentul în care, în seara de 12 septembrie au fost trase cele 21 salve de tun, cum obişnuia Stalin să facă, abia atunci delegaţia noastră a fost primită la Kremlin şi au început discuţiile pentru armistiţiu; după ce trupele sovietice au intrat în Bucureşti fără nici un fel de lupte, Bucureştiul fiind eliberat de armata română.

Corneliu Coposu: Ei au ajuns aici la 29 august 1944. Tratativele de armistiţiu de la Cairo, la insistenţa lui Maniu, prevedeau clauza ca armatele sovietice să nu intre în Capitală şi să respecte un itinerariu fixat de Marele Stat Major, fără a se abate de la el, că nu vor putea introduce ruble de război în ţară, ci vor primi de la guvernul român moneda necesară pentru cheltuieli, că pe perioada trecerii trupelor guvernul se angajează să furnizeze alimentele şi mijloacele de transport necesare, în sfîrşit, nişte clauze care n-au mai fost respectate la Moscova, la tratative, nu s-a mai ţinut seama de ele. La Moscova a fost o chestie cinică, aş putea să spun, dacă nu cumva se datoreşte unei naivităţi compromiţătoare a delegatului englez, în momentul în care, în numele delegaţilor români, Ghiţă Pop a cerut să se includă în armistiţiu obligaţia ca trupele de ocupaţie sovietice să părăsească România la 60 de zile după terminarea războiului, Molotov, dezinvolt, a răspuns că nu este nevoie, că e de la sine înţeles, iar dl. Clark, din partea Marii Britanii, a adăugat că "francezii nu ne-au cerut să ne retragem din Franţa în 60 de zile", comparînd prezenţa trupelor sovietice în România cu prezenţa trupelor americane şi britanice în Franţa. In vremea aceea am scris un articol, care a fost cenzurat, "Cinism sau naivitate". Cum se poate concepe ca un diplomat britanic versat să poată invoca asemenea elemente de comparaţie? Nu a fost chiar naivitate, lucru care rezultă din memoriile publicate mai tîrziu, de acest diplomat. Părăsind România, după ce minţise opoziţia, asigurînd-o că vor urma alegeri libere cu garantarea drepturilor fundamentale ale omului, el îşi încheia jurnalul zilnic cu menţiunea că "am mulţumit lui Dumnezeu că nu m-am născut român". N-a fost vorba de cinism? Atunci ce altceva l-a făcut să-i afirme categoric lui Maniu că vor fi respectate drepturile omului, că libertatea va fi garantată, că nu avem nici un motiv de ezitare în a accepta hotărîrea Convenţiei de la Moscova, ce urma să pună în aplicare Convenţia de la Potsdam?! Bineînţeles că Maniu a ezitat şi şi-a manifestat şi la sfîrşit neîncrederea în măsurile acestea şi a refuzat acceptarea hotărîrii de la Moscova. A refuzat-o categoric şi i-a spus diplomatului britanic: "nu pot să-mi asum răspunderea să accept o asemenea hotărîre, dezastruoasă pentru România". La care a urmat un fel de avertisment, destul de serios: "mă rog, sînteţi liber să faceţi cum doriţi, dar să ştiţi că este ultima şansă de a salva, ceea ce se mai poate salva, din ţara dumneavoastră". Era vorba de acceptarea intrării în guvernul Groza a celor doi miniştri, o spoială, lipsită de bun simţ, pentru a salva aparenţele.

 (va urma)