duminică, 23 decembrie 2012

Revoluţia mea


Am fost unul din cei (puţini, nu foarte mulţi) care la Revoluţia din decembrie 1989 am avut arma în mână (un Kalashnikov şi sute de cartuşe!) şi am ţinut "sub ocupaţie" sediul Securităţii din Baia Mare timp de 4 zile şi 3 nopţi. Am ieşit hotărât în stradă să mor sau să înving în momentul în care am văzut la TV că discursul lui Nicolae Ceauşescu de la marele miting din Bucureşti a fost întrerupt de revolta muncitorilor aduşi acolo cu forţa. Am ştiut atunci că nu mai este cale de întoarcere, că ACUM e momentul unor eventuale sacrificii. 
Când am ieşit în stradă Ceauşescu nu era încă învins... Bine, ieşisem eu şi anterior, în celelalte zile de când începuse revolta la Timişoara, dar în Baia Mare nu se întâmpla încă nimic. Stăteam ca "prostu" pe stradă, în mijlocu oraşului şi mă întrebam ce să fac! Nu aveam pe atunci dezvoltat spiritul organizatoric revoluţionar :)
În fine... Pe 22 decembrie am fost în stradă. Au ieşit atunci mii de oameni. Veneau valuri-valuri de la toate întreprinderile din oraş. Mulţimea de muncitori ocupa toată strada, de la un capăt la altul, iar oamenii din primele rânduri se ţineau de braţ alcătuind un zid viu! N-o să uit niciodată cum mergeam eu cu valul "meu" de protestatari spre Consiliul Judeţean strigând cât mă ţinea vocea "Jos Ceauşescu" şi "Jos comunismul" şi întrebându-mă ce se va întâmpla când vom ajunge acolo. Vor trage în noi? Când am ajuns în faţa instituţiei am văzut că din cealaltă parte, exact în acelaşi moment cu sosirea noastră acolo, venea un alt val de muncitori! Am fugit unii spre alţii, ne-am îmbrăţişat şi ne-am contopit într-o singură mişcare revoluţionară, acum puternică şi capabilă să învingă! Aşa simţeam atunci, că suntem capabili să învingem! A ieşit în faţa noastră prim-secretarul de partid. Era tot numai zâmbet şi amabilitate. A fost luat pe sus şi i s-au tras şuturi în fund, dar altceva nu a păţit. Au sărit dintre ai noştri să-l protejeze pentru a nu fi linşat de mulţime. Ne-am dus la balconul Centralei Minelor care avea deschiderea spre platoul din centrul oraşului (acum "Piaţa Revoluţiei"). Am abandonat atunci mişcarea care se organiza pe platou şi am fugit înapoi la Consiliu. Clădirea era deja ocupată de revoluţionari. Am intrat în biroul prim-secretarului. Acolo se închiseseră vreo 50-60 de oameni care încercau să se organizeze. Au apărut, nu ştiu de unde, nişte "legitimaţii" de membri ai Consiliului Frontului Salvării. Am primit şi eu una... 
Sala  mare a Consiliului era de asemenea arhiplină. Care avea vocea mai puternică striga, vorbea. Se ţineau discursuri. Am ieşit de acolo şi m-am dus spre Miliţie. Ştiam că dacă mai este vreun pericol pentru noi acesta nu poate veni decât de la Miliţie sau Securitate. Am văzut sediul Miliţiei devastat de revoluţionari şi pe toţi ofiţerii stând grupaţi afară, într-un "colţ" şi "admirând" peisajul revoluţionar. Mi-am dat seama că ăştia nu o să încerce nimic aşa că am fugit la Securitate. Acolo, mulţimea abia forţa intrarea. Până acum se tot purtaseră "negocieri" la poartă, dar la un moment dat revoluţionarii s-au enervat şi au invadat spaţiul! Atunci sosisem şi eu... Când am văzut că se forţează intrarea m-am aşteptat imediat la confruntări, aşa că am pus mâna pe o bâtă lungă ce am găsit-o în zonă şi am pătrus şi eu în curtea Securităţii gata să sparg capul oricărui securist care ar fi încercat să mă opească! N-a fost cazul... Un coleg mi-a spus să arunc bâta pentru că securiştii au fugit cu toţii şi nu mai este nici un pericol. Am aruncat-o... 
Am intrat în clădirea aceea sinistră şi acolo am stat 4 zile...
Au început diversiunile. La un moment dat primim de veste că vom fi atacaţi de trupele de Securitate de la Şomcuta Mare (actualii Jandarmi erau atunci trupe de Securitate). Liderii noştri hotărăsc să împartă arme. La început doar pistoale... Se împart câteva zeci de pistoale, dar revoluţionarii sunt nervoşi şi protestează! "Pistoalele astea nu sunt bune de nimic! Dacă tragi la distanţă mai mare de 10 m nu nimereşti nimic! În plus, cu pistoalele astea (şi puţine şi proaste) nu putem să-i oprim pe securişti dacă ne atacă. Daţi-ne arme adevărate!" S-a deschis depozitul de armament şi s-au împărţit automate Kalashnikov. Toată lumea de acolo a primit! Inclusiv eu. S-a făcut listă cu numele fiecăruia. Când mi-a venit mie rândul, colegul care împărţea armele m-a întrebat dacă făcusem armata. Am spus că nu (eu urma să împlinesc 18 ani abia pe 28 decembrie!). La început nu a vrut să-mi dea armă, dar eu m-am revoltat şi ceilalţi m-au susţinut spunând că mă văzuseră în primele rânduri ale revoltei încă din primele momente! În plus, era nevoie de toate braţele care puteau purta o armă pentru că atunci, în mintea noastră, pericolul unui atac din partea Trupelor de Securitate era foarte mare şi nouă, nişte civili, nu ne era tocmai uşor să luptăm real, cu arma în mână, contra unor trupe militare bine organizate, coordonate de ofiţeri adevăraţi! Aveam şi noi, printre noi, un ofiţer de armată, dar în rest ne organizam practic singuri, cu "sfaturi" şi "indicaţii" pe care le dădeam şi le primeam fiecare, în egală măsură!
După ce s-au împărţit armele am început să ne aşezăm pe poziţii de luptă pentru că se anunţa faptul că trupele de securitate trebuie să ajungă la noi din clipă-n clipă! Am fugit la etajul unu, la geamul care dădea chiar spre curte şi intrarea în sediu. M-am postat acolo cu arma orientată spre intrarea în curte alături de alţi colegi. Toţi se împrăştiaseră prin diferite alte poziţii şi aşteptam să vină atacul!
La un moment dat a sosit în faţa porţii un camion militar plin de soldaţi! Liderii noştri ne-au strigat: "Nu trageţi decât la ordin!" Am aşteptat. Din camion au coborât câţiva ofiţeri care au intrat în sediu, în curte. S-a strigat la ei: "Stai! Culcat!" şi zeci de arme automate s-au iţit din toate părţile îndreptate spre ei, cu încărcătoarele pline şi cartuş pe ţeavă! Unul singur dintre noi dacă ar fi fost atunci slab de înger şi ar fi tras ar fi ieşit un măcel ca multe altele întâmplate pe la Bucureşti şi prin alte părţi! Nu a tras nimeni pentru că ofiţerii respectivi au înţeles imediat cum stă treaba, s-au aruncat efectiv pe jos strigând: "Nu trageţi! Am venit să ne predăm şi să vă oferim ajutorul!" Au ieşit dintre noi câţiva, iau "arestat" pentru câteva minute. După câteva discuţii lămuritoare, soldaţii din camioane şi-au predat armele şi apoi au fost trimişi înapoi, la unitatea lor. Noi, revoluţionarii, nu aveam nevoie de ajutorul Securiştilor ca să ne câştigăm Revoluţia! Forţa, disperarea şi curajul nostru erau "arme" suficiente pentru victorie!
Au fost multe evenimente interesante pe parcursul acelor zile. De dormit nu am dormit mai deloc în tot acest timp. Vă mai povestesc unul singur. 
La un moment dat s-a anunţat la TVR că toţi civilii sunt somaţi să predea imediat armele către unităţile militare care de acum vor prelua puterea. De la miezul nopţii încolo orice civil cu armă va fi considerat terorist şi va fi împuşcat de soldaţii armatei! Am înlemnit! Toţi cei care eram acolo, în clădirea Securităţii, eram civili şi eram înarmaţi! Păi cum să predăm armele? Abandonăm Revoluţia? Nici vorbă! Din nou am băgat glonţ pe ţeavă toţi şi am trecut imediat la toate ferestrele şi în toate poziţiile defensive pe care le creaserăm anterior. Clar, luptăm, murim, dar nu ne abandonăm poziţiile! Toţi, fără nicio excepţie, eram într-un singur cuget, o singură simţire. Nimeni nu ne-ar fi învins atunci! Nici o armată din lume nu ne-ar fi putut determina să renunţăm!
Liderul nostru, Călin Vintilă, a sunat la Bucureşti. A spus acolo cine suntem, cum suntem organizaţi şi că niciunul din noi nu va preda armele. A încheiat spunând că suntem gata să murim toţi luptând cu arma în mână împotriva oricărei armate sau forţe care ne-ar ataca vrând să ne dezarmeze! Nu ştiu dacă demersul nostru a fost cauza, dar imediat la TVR a apărut un alt anunţ în care se spunea că de la dezarmarea anunţată anterior sunt exceptaţi civilii care ţin sub ocupaţie sedii sau instituţii de stat! Am urlat toţi de bucurie de parcă eram pe stadion şi dăduse FC-ul nostru gol! Am simţit atunci ce mare forţă e unirea într-un singur gând a grupului de luptă care eram acolo! Am trăit atunci senzaţii şi sentimente fantastice, irepetabile!

A trecut timpul, au trecut anii. S-au dat legi în favoarea revoluţionarilor activi în perioada Revoluţiei. S-au format organizaţii ale revoluţionarilor. Nu m-am băgat. N-am cerut nicio legitimaţie, n-am făcut nicio cerere pentru casă sau pământ sau pentru a obţine orice favor dăruit de lege. N-am făcut nimic! Mi-am văzut de viaţă...
Nu ştiu de ce am fost aşa prost. Poate din aceleaşi motive pentru care ulterior, în cariera mea de ziarist, am refuzat apartamentele care mi-au fost oferite gratuit de mafioţii din politică şi afaceri, maşinile sau sumele imense cu care se încerca cumpărarea mea. Am rămas peste timp oarecum sărac. Nu am avut niciodată locuinţă proprie, am stat 13 ani în chirie şi am muncit pentru fiecare bănuţ pe care l-am câştigat. Am crescut doi copii plus încă unul care nu era al meu. Am trăit...

Peste (mulţi) ani am avut o discuţie cu unul din şefii Asociaţiei "22 decembrie 1989" din Baia Mare, Adiel Florian. El fusese unul din liderii grupului de revoluţionari din Securitate. I-am spus că am fost acolo 4 zile şi trei nopţi. S-a uitat la mine cu ochi mari! Nu mă ţinea minte. De altfel, eu eram practic un copil atunci, nici măcar major! Nu mă remarcasem prin "ieşiri în faţă", prin discursuri sau iniţiative de lider. Stăteam cuminte şi doar reacţionam la ordinele date de ei, şefii noştri. Am uitat să vă spun că participasem şi în "comando-ul" care luase cu asalt o vilă din Baia Mare unde stătea ascuns prim-secretarul de atunci. Primisem informaţia şi ne-am aruncat cu armeleîn mână în câteva maşini cu care am mers şi am înconjurat casa respectivă. Am ieşit din maşini şi am luat cu asalt casa, ca în filme! Am intrat şi eu atunci în vila respectivă şi m-a uimit luxul pe care-l vedeam! Atunci a fost "arestat" a doua oară prim-secretarul. A fost dus la sediu, interogat scurt şi apoi dus şi predat armatei. Ca un fapt ieşit din comun, pe hol, în timp ce prim-secretarul era dus spre maşină pentru a fi scos din sediul Securităţii, unul din colegii noştri a încercat să-l împuşte trăgând un foc de armă! Zgomotul focului de armă, pe spaţiul acela închis şi strâmt de pe hol, a fost atât de puternic încât ne-am aruncat toţi pe jos neştiind ce se întâmplă. În secunda următoare, cei doi care îl flancau pe prim-secretar l-au luat pe sus şi au "zburat" cu el în jos, pe scări! Noi ceilalţi ne-am ridicat imediat cu armele îndreptate spre cel care a tras. Acesta, şocat şi uimit, a spus că a tras din greşeală, nefiind atent! Nu ştiu dacă a tras chiar din greşeală sau a fost o încercare nereuşită de a-l omorî pe prim-secretar, dar ştiu că a fost un moment de maximă tensiune atunci! În fine...

Discutam cu Adiel Florian. El mi-a spus aşa: "Noi, toţi cei care am fost la Securitate, am făcut la final o fotografie de grup. O am aici. Dacă nu eşti în fotografia asta atunci nu ai fost la securitate!" Am zâmbit. Îmi aminteam perfect de momentul fotografiei pentru că eu, fiind mai înalt, eram dat tot mai în spate. Am luat fotografia şi am pus degetul pe chipul meu. Adiel se uita cu gura căscată de uimire. În poză, eram chiar lângă el!!! 

Poate nu sunt un revoluţionar. Poate sunt. Nu ştiu... ştiu că sunt un supravieţuitor al Revoluţiei! Am ucis atunci comunismul, apoi, în anii care au urmat, comuniştii mi-au ucis visele! Am făcut Revoluţia alături de alte câteva zeci de mii de oameni din toată ţara. Nu am fost chiar atât de mulţi per total. Poate câteva sute de mii. Nu mai contează... 

În memoria clipelor fantastice de atunci, a viselor care pentru prima oară în viaţa mea simţeam cum se desfăşoară imaginând o viaţă perfectă într-o Românie ideală, am scris acest articol. 
Să aveţi sărbători fericite!

Cornel SABOU 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu