Nu toată lumea a trăit drama colectivizării din anii 50. Nu toată lumea şi-a văzut ucis visul de a trăi normal într-o ţară normală. În timp ce unii îşi pierdeau părinţii, copii, fraţii sau surorile care erau omorâţi sau închişi, alţii se "descurcau" adaptându-se regimului comunist şi obţinând diverse avantaje, funcţii şi binefaceri. Să luăm de exemplu cazul scriitorului Octavian Paler, unul din cei mai inteligenţi români din toate timpurile. Paler a citit mult şi a scris mult, dar omul n-a avut stres şi preocupare de crimele care se săvârşeau în jurul său. Şi-a văzut liniştit de propriul drum profesional, s-a mulat pe cerinţele PCR şi a evoluat pe scara socială aşa cum îşi dorea. În spatele său mureau oameni, alţii erau închişi pentru singura vină că erau români adevăraţi, oameni simplii, care nu acceptau dictatura comunistă. Specia lui Octavian Paler îşi continua scrisul şi lecţiile de doctrină marxist-leninistă. Numit redactor şef al ziarului România Liberă, apoi membru de vârf în structurile de conducere ale PCR, inclusiv "deputat" în Marea Adunare Naţională, Paler a devenit simbol de inteligenţă şi "personalitate", în timp ce ţăranul care-şi apăra pământul era călcat în picioare, împuşcat sau băgat la puşcărie.
Nu despre Paler vreau însă să vă vorbesc ci despre adevăraţii eroi ai României. Gunoaiele umane de genul lui Octavian Paler au fost multe la noi în ţară şi mai au încă putere în România. Cei morţi au putere doar dacă le mai amintim din când în când sacrificiul!
Public mai jos o mărturie a unei românce despre războiul dus de ţăranii români pentru a supravieţui. Destine frânte de un regim care a creat monştri. E adevărat, unii monştri erau inteligenţi. De parcă ar conta!
Cornel SABOU
Împuşcat de Miliţie
"Ma numesc Rodica Voinescu, am 48 de ani, locuiesc in Bucuresti, sunt de profesie jurnalist si lucrez ca bibliotecar la Biblioteca Nationala a Romaniei.
As vrea sa impartasesc aici experienta tragica a familiei mele care s-a soldat cu asasinarea bunicului meu, in anul 1949, de catre Securitatea de la acea vreme, experienta care a avut repercusiuni atat asupra tatalui meu, cat si a intregii familii.
Bunicul meu, Barbulescu G. Dumitru, s-a nascut in 1910, in satul Zavoieni, judetul Valcea. Se tragea dintr-o familie de mosieri (strabunicul sau, Barbu, care se pare ca era serdar la una dintre curtile domnesti, detinea, in secolul al XVIII-lea, sute de hectare de pamant in Oltenia - zona Oltetului - precum si crescatorii de porci). Bunicul si tatal sau au construit, in secolul al XVIII-lea si al XIX-lea, doua biserici, in satul mentionat, care se pastreaza si astazi.
Dumitru si inca trei dintre fratii lui au terminat Scoala Normala, alti doi au devenit avocati, iar cele doua surori au urmat, dupa obiceiurile vremii, scoala elementara si s-au casatorit apoi cu dota cuvenita.
Sfarsitul razboiului l-a prins pe Dumitru casatorit cu Ana Becsenescu, din satul Becsani, comuna Fartatesti, avand deja trei copii. Daca pana atunci familia isi castiga existenta din produsele pamantului pe care il detinea (paduri, livezi, pasuni, teren agricol) si ale animalelor pe care le cresteau, odata cu instalarea rusilor pe teritoriul Romaniei au inceput necazurile. Isi cumparase, in 1945, impreuna cu sotul unei verisoare, o masina – un Wartburg - de la germanii care se retrageau spre a-i fi de ajutor in transportul produselor catre pietele din Craiova.
Dar, odata cu venirea rusilor i-au fost rechizitionate, pentru razboi, animalele: cai, boi, vaci, oi, capre, porci etc.
A inceput, cu timpul, sa fie chemat pe la Militie unde i se spunea ca nu are voie sa detina o masina cumparata de la nemti, ca el este chiabur si daca vrea sa nu aiba copiii necazuri, atunci sa renunte de buna voie la pamant si la animale etc. I se reprosa ca fratii lui erau invatatori si avocati, ca verisorii lui de asemenea erau avocati. Unul dintre verisorii de gradul II era Dumitru Draghicescu, renumitul psiholog roman care a publicat, la Paris, printre altele, teza sa de doctorat, “Din psihologia poporului roman”, care a sfarsit tragic, sinucigandu-se, in 1945.
I se mai reprosa, de asemenea, ca din “neamul lui” a iesit si un legionar (tot un verisor – Victor Barbulescu, avocat) care plecase deja in Germania in 1941 si care a colaborat ulterior la postul de radio Europa Libera.
A inceput sa fie urmarit in toate drumurile sale, iar el incerca sa calatoreasca mai ales noaptea tocmai spre a evita impactul cu curiosii militieni.
Intr-o astfel de noapte, in noiembrie 1949, Dumitru (avea 39 de ani) a plecat spre Craiova cu masina plina cu produse agricole spre a le vinde, acesta fiind singurul mijloc prin care-si putea intretine familia. La volan se afla varul sau. La 15 km de casa, catre Craiova, in locul numit Lunca Totului, comuna Rusanesti in acea vreme (cale de peste 10 km nu se gasea nici o casa, ci doar campia si drumul strajuit de copaci), a aparut dupa ei o masina neagra (din povestirile verisorului) din care cineva a scos mana pe fereastra si a tras, o singura data, cu un pistol, prin fereastra din spate a Wartburgului.
Singurul glont tras l-a nimerit pe Dumitru in cap, el decedand pe loc. A doua zi au fost chemate rudele (sotia, Ana, si fratele lui Dumitru, Ionel) spre a participa la reconstituirea “accidentului” dupa cum a fost inregistrata aceasta crima. Fratele lui Dumitru, Ionel, i-a acuzat pe militieni, la inceput, de crima, dar ofiterul Raileanu (despre care a aflat mai tarziu ca era din Dragasani, acestea fiind singurele indicii despre acest criminal) l-a amenintat ca o sa o pateasca si el. Fiind foarte tanar (24 de ani), avand si suspiciunea ca verisorul daduse informatii Securitatii despre Dumitru, si poate si despr el, s-a refugiat pe la diverse cunostinte si a stat ascuns peste opt luni spre a nu fi arestat.
Sotia lui Dumitru, Ana, a fost chemata de mai multe ori la militie, spre a da lamuriri in legatura cu “afacerile” sotului sau, iar intr-un final, a fost lasata in pace, mai ales ca, odata cu marea cooperativizare a trebuit sa cedeze statului zecile de hectare de pamant pe care le mostenise, familia ramand sa traiasca din cei 30 de ari pe care ii lasase Statul fiecarei familii si din munca “la colectiv”.
Comunişti ucişi de ţărani
Si aici as adauga, fiindca tot a venit vorba despre “marea cooperativizare” ca, in satele de pe Valea Cernei (un mic rau care se varsa in Oltet) s-a incheiat exact in 1962, pentru ca oamenii s-au lasat mai greu convinsi sa-si cedeze de buna voie pamantul mostenit; activistii care veneau cu IMS-urile de la Rm. Valcea, ca sa impresioneze, dar si ca sa aiba cu ce fugi din calea furiei satenilor, prin 1958, 1959, au avut de infruntat revolta localnicilor din Stanesti, Dejoi, Becsani, Fartatesti, Varleni, Maciuca, Valea Mare, Rusanesti care nu s-au dat in laturi din a-i omori, chiar daca ulterior au fost arestati. Imi amintesc, din povestirile parintilor mei, care au asistat intamplator la situatia respectiva, cazul sateanului Tepus care a omorat un activist si care a fost arestat pentru 25 de ani, dupa care a revenit, spre batranete, in satul natal, Oveselu, devenind frizer. Dar au mai fost acolo, si alte cazuri aduse pana la faza de crima din dorinta satenilor de a-si pastra pamantul din care isi duceau existenta."
Rodica Voinescu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu