Istoria Maramureşului (I)

După o lucrare a PROF. ALEXANDRU FILIPAŞCU DE DOLHA ŞI DE PETROVA, DOCTOR ÎN FILOSOFIE ŞI TEOLOGIE, Editura „GUTINUL" Baia Mare -1997 - Textul este reprodus după prima ediţie a lucrării, apărută în 1940 Ia tipografia ziarului „UNIVERSUL" Bucureşti

Situaţia geografică şi etnografică 

Derivaţia numelui 

Situat la 23°, 40' longitudine răsăriteană şi 47°, 50' 58" latitudine nordică, Maramureşul a suferit în decursul veacurilor mai multe modificări. Pentru stabilirea întinderii iniţiale ne servim de documentele din sec. XIV - XV, care ne vorbesc despre un Maramureş mare, locuit numai de români şi condus de voievozi şi cneji independenţi, după normele dreptului valah. Faptul că în această epocă, la marginea Maramureşului, pe valea Bârjavei, îşi au reşedinţa voievozii românilor din Bereg şi Ung, care au legături politico-sociale şi de rudenie cu voievozii maramureşeni, este o dovadă că provinciile Maramureş, Ung şi Bereg formau pe vremuri un mare voievodat românesc, care se întindea până la valea Ondavei şi confluenţa Bodrogului cu Tisa. 

Năvălirea ungurilor nimicind independenţa politică a românilor de pe văile Lăturiţa, Ung, Lăburţa şi Ondava, conducătorii lor se retrag, stabilindu-se de-a lungul văii Bârjavei, iar o mare parte din populaţia românească trece Bcschizii şi se aşază în Galiţia, unde întemeiază voievodatele româneşti din Zambor şi Sanoc. Vechii voievozi de Ung şi Bereg, protejaţi de voievozii maramureşeni, îşi mai păstrară titlurile şi privilegiile străvechi până în sec. al XV-lea, când urmaşii lor înglobându-se în nobilimea feudală, titlurile împreună cu instituţia voievodală dispar. 

La începutul sec. al XlV-lea Maramureşul avea ca hotare Carpaţii Păduroşi şi Munţii Rodnei, Lăpuşului, Oaşului şi Bârjavei; iar pe câmpia Tisei se întindea până la Teceu, de unde începea ţinutul locuit de coloniştii germani, aduşi de regele Andrei al III-lea. În 1329 câmpia Tisei până la Craia este anexată Maramureşului, care în 1385 se transformă în comitat feudal al Ungariei. în 1454, la cererea nepoţilor fostului Voievod Seneslau de Ung şi la intervenţia lui Iancu Huniade, se mai anexează Maramureşului şi ţinutul superior al văii Bârjava, cu 5 localităţi şi hotarele lor, care formau proprietăţile voievodului român de Ung. După aceasta Maramureşul rămâne neschimbat până în 1920, când reprezenta o suprafaţă de 10.354 km2, cu 939.991 jug. păduri, 303.251 jug. fâneţe, 215.040 jug. păşune, 186.086 jug. arături, 5.808 jug. grădini cu pomi, 181 jug. vii, 181 jug. papură şi 37.060 jug. neproductiv; adică în total 1.689.139 jug. Populaţia atingea cifra de cca. 400.000 suflete, locuind 157 comune împărţite în 10 plase administrative.

În 1920 Maramureşul din dreapta Tisei a fost cedat Cehoslovaciei, iar în 1939 Ungariei, reducându-se Maramureşul la o suprafaţă de 3.381 km2, cu 338.100 ha. ce se împart în 165.911 ha. păduri şi goluri de munte, 113.605 ha. păşuni şi fâneţe, 34.836 ha. teren însămânţat, ce produce cantitatea de hrană necesară populaţiei pe 2 luni, 3.609 ha. grădini cu pomi şi 20.058 ha. neproductive. După informaţiile statistice din 1938, populaţia se ridică la 169.177 suflete, şi anume: 97.269 români, 4.734 ţipţeri, 19.864 ruteni şi elemente rutenizate, 9.880 elemente maghiarizate şi 37.430 evrei; iar după confesiune sunt 107.922 greco-catolici, 9.13? ortodocşi, 11.238 romano-catolici, 3.434 calvini şi 37.430 mozaici. Populaţia locuieşte în 58 comune rurale repartizate în 4 plase administrative şi într-o singură comună urbană, Sighetul. La 5 sept. 1940, Maramureşul a fost ocupat de trupele maghiare şi reunit cu părţile sale integrate de peste Tisa. 

Ca nume Maramureşul este foarte vechi şi se pierde în limba unui popor dispărut în negura preistoriei. În documente el nu figurează decât după ce vine în contact cu ungurii, fiind amintit pentru prima dată în 1199. În documentele latine poartă numele de: Maramorisius, Maramurus, Maramorosius, Maramoros şi Marmaţia; iar în cele greceşti, slavone şi poloneze: Maramureş şi Maramorâş. 

Interpretarea etimologică a numelui diferă de la autor la autor. Canonicul I. Bunea îl detivă de la Marmore, un Marus din neamul lui Maurus, care ar fi fost primul descălecător şi de la care şi-ar fi luat numele râul Mira şi familia Mariş. Ca argument invocă faptul că în actele Patriarhiei Constantinopolitane din anii 1390 - 1400 Moldova se numeşte Maurovlahia, ce ar însemna ţara vlahilor originari din Maramureş. N. Densuşianu şi Maior I. Marţian îl derivă din cuvântul Marimorusa, care în limba Cimbrilor însemna mare moartă, nume ce s-ar fi dat Maramureşului din cauza maselor de ape care înainte de era neolitică acopereau întregul şes al Panoniei, până în munţii Bucovinei. Părerea pare să fie confirmată şi de numele Mortua, Mortva şi Moitua Magna, sub care figurează în unele documente medievale nişte mlaştini dintre bazinele Dunării şi Tisei. Istoricul Timon susţine că Maramureşul şi-ar fi luat numele de la râul Mara, care în mai multe documente din sec. XIV - XV figurează sub numele de: fluvius Maramorisius, Maramoris şi Maramarus. Dr. I. Mihalyi este de părere că Maramureşul ar deriva din cuvântul marmură, cu intercalarea unui a, ca şi la cuvântul aramă derivat din armă. Aceasta pare să fie adevărată, deoarece marmură de calitate inferioară se găseşte în cantitate mare în mai multe localităţi din Maramureş, ca la Săcel, Borşa, Repedea, Ariniş şi Nireşel. 

Ca o curiozitate mai amintim că ungurii încearcă să derive numele din cuvântul unguresc: „măr ma rossz" (azi e rău), iar evreii din cuvântul ebraic: „marmaraiş", forma superlativă a adjectivului mar - amar.

va urma