OPINIA SEPARATĂ ASUPRA CONTEXTULUI INTERN ŞI INTERNAŢIONAL ÎN CARE S-AU ÎNCADRAT EVENIMENTELE DIN DECEMBRIE 1989
Senator Valentin Gabrielescu
Revoluţia a eşuat
Nu ne putem permite în spaţiul restrâns al acestui capitol sa facem o analiză exhaustivă asupra contextului intern şi internaţional în care s-au încadrat evenimentele din Decembrie 1989 în România. Dar nici nu ne putem permite să falsificăm sau să trecem cu vederea faptele importante din istoria lumii, a Europei şi României. De aceea vom schiţa aici foarte pe scurt, ceea ce credem că este esenţial pentru înţelegerea desfăşurării acelor evenimente. Deşi lăsând deoparte cele afirmate în capitolul I al acestui raport este obligatoriu să trecem în revistă în paginile ce urmează contextul intern şi internaţional în care s-au încadrat evenimentele din Decembrie 1989.
Revoluţia română a fost, fără doar şi poate rezultatul firesc al ridicării maselor largi de cetăţeni împotriva unui regim dictatorial de sorginte străină, bazat pe minciună şi teroare, care, în fapt, nega cele mai elementare valori umane universal valabile. În spatele unei propagande deşănţate şi a cultului personalităţii, cvasitotalitatea acestui harnic şi paşnic popor a îndurat, după cel de-al doilea război mondial, nenumărate samavolnicii începând cu opresiunea politică şi terminându-se cu o reală înfometare. În acest context, dincolo de orice discuţii şi definiţii de ordin etimologic vizând etichetarea acestor evenimente, este evident că atingându-se şi depăşindu-se limita suportabilităţii, în decembrie 1989 s-au produs acele evenimente care aveau să schimbe cursul istoriei României, schimbări care se prefigurau şi puteau fi lesne percepute chiar de către defuncta putere. Măsurile luate, în perioada anterioară, precum şi în cea de după ultimul congres al Partidului Comunist Român, ne îndreptăţesc să considerăm că vârfurile puterii comunist-totalitare au încercat, în mod real să-şi creeze o serie de instrumente represive care, în caz de necesitate, să fie folosite „eficient”. Suspiciunea puterii era firesc amplificată de cursul evenimentelor externe, în special de spectaculoasele schimbări care aveau loc atât de rapid în aşa-numitul „Est comunist”. În spatele mascaradei patriotard-revoluţionare organizată zi de zi de către slugile supuse regimului au existat permanent manifestări de nemulţumire şi revoltă împotriva minciunii şi umilinţelor, aceste manifestări cristalizându-se şi înmulţindu-se mocnit cu unele răbufniri în decursul unei perioade îndelungate de timp. Indubitabil, sentimentele de ură faţă de această ideologie ruptă de valorile umanismului real şi o adevărată dorinţă de schimbare se regăseau atât la nivel macrosocial înţelegând prin aceasta totalitatea poporului român, cât şi la nivel microsocial – referindu-ne la pături sociale şi categorii profesionale ori de vârstă. Orice analist politic lucid putea estima cu aproximaţie aproape matematică deznodământul guvernării comunist-totalitare atât în ceea ce priveşte supravieţuirea cât şi modalitatea de producere a schimbării.
Trebuie sa ne reamintim că în urma înţelegerii de la Yalta, România a căzut în zona de influenţă a URSS-ului, în lagărul socialist, unde, cu „sprijinul neprecupeţit” al armatei roşii s-a instalat în ţara noastră regimul comunist, regim străin neamului nostru care a adus atâta suferinţă poporului român şi ale cărui „urmări dăinuie până în zilele noastre”. A urmat o nouă perioadă, aşa-zisă a războiului rece, când s-au format noi alianţe între state: Pactul NATO în Vest şi Pactul de la Varşovia în Est şi a reînceput cursa înarmărilor cu arme de distrugere în masă, al cărui cost a ruinat economiile multor ţări angajate pe această cale, aducându-le nu pe puţine dintre ele aproape în pragul mizeriei. Orice analist lucid care ar fi studiat situaţia internaţională din punct de vedere social, politic sau militar ar fi ajuns la concluzia că dată fiind existenţa unor asemenea mijloace de luptă, un nou război mondial nu ar putea duce decât la distrugerea omenirii. Într-o atare situaţie, realitatea a impus găsirea unei alte căi pentru ieşirea din criză, aceea a înţelegerii şi cooperării dintre cele două mari puteri, pentru a se asigura nu numai pacea şi prosperitatea popoarelor, căci nu mai putea trăi într-o asemenea stare de tensiune, dar însăşi condiţiile coexistenţei umanităţii pe mai departe. Era momentul, aşa cum avea să declare secretarul general al NATO, Manfred Wernner, „epoca confruntării Est-Vest se apropie de sfârşit, ea fiind înlocuită de cooperare”.
Devenise clar pentru oricine că procesul evoluţiei social-istorice al comunismului marca un eşec total atât ca sistem politic, cât şi ca practică socială. Într-o atare situaţie, Mihail Gorbaciov, fostul preşedinte al U.R.S.S, s-a văzut nevoit să abandoneze calea înarmării şi să-şi îndrepte atenţia spre relansarea economică, creând teoria cunoscută îndeobşte sub denumirea de „Perestroika” care-şi propunea înlocuirea unui regim comunist rigid cu un socialism mai blând, cu faţa umană, de natură a conferi pe mai departe sistemului şanse de supravieţuire. Urmare acestei hotărâri, Pactul de la Varşovia, ce constituia o forţă redutabilă, nu a mai fost în măsură să-şi îndeplinească nici una dintre atribuţiile ce vizau înfăptuirea directivelor sovietice. S-au adăugat şi protestele popoarelor din unele ţari din cadrul Pactului de la Varşovia, ce au manifestat tendinţe de liberalizare care nu au mai putut fi înăbuşite. S-a creat astfel o situaţie în care pactul de la Varşovia s-a transformat dintr-o forţă de temut într-un organism golit de conţinut, ce nu-şi mai avea nici un sens în condiţiile în care forţele sale armate rămăseseră totuşi intacte. În acelaşi timp, pe fondul acestei liberalizări, nici armatele din ţările socialiste din cadrul Pactului de la Varşovia nu se mai regăseau în situaţia de a acţiona cu forţă pentru a menţine la putere regimul-totalitar. În acest cadru abordarea mai realistă a situaţiei internaţionale în lumina noului raport de forţe pe plan economic, devenise de acum o evidenţă. Din evoluţia evenimentelor internaţionale a rezultat că în general şefii de state socialiste din estul Europei au înţeles sau au fost nevoiţi să realizeze aceste schimbări. Nicolae Ceauşescu şi acoliţii săi n-au înţeles şi nu au vrut să înţeleagă nimic, aşa cum se va vedea din desfăşurarea ulterioară a evenimentelor.
La Conferinţa de la Malta, în cadrul căreia s-au întâlnit, după cum se ştie, preşedintele Bush şi Gorbaciov, s-a discutat, printre altele, după cum îndeobşte se cunoaşte, şi despre liberalizarea popoarelor din estul Europei, Gorbaciov lăsând să se înţeleagă că ar adera la această schimbare. Înapoiat de la Malta, Gorbaciov a convocat la Moscova în zilele de 4-5 decembrie pe toţi şefii de state membre ale Pactului de la Varşovia pentru a-i informa despre convorbirile sovieto-americane. După terminarea Conferinţei, Gorbaciov i-a acordat lui Nicolae Ceauşescu posibilitatea de a purta numai cu el un dialog direct pe marginea acestor eventuale schimbări. Manifestând aceeaşi atitudine rigidă şi incapabil să înţeleagă măcar în ceasul al 12-lea imperativul istoric al momentului, Nicolae Ceauşescu a întrerupt brusc convorbirea şi a părăsit precipitat încăperea. Prin aceasta, încercarea de înfiripare a unui eventual dialog devenise în mod evident sortită eşecului. Ca urmare a acestei noi situaţii internaţionale, rând pe rând statele participante la Pactul de la Varşovia au început să treacă la schimbări politice şi economice pe calea liberalizării şi a respectării drepturilor fundamentale ale omului. Rând pe rând, ţări ca Polonia, Ungaria, Cehoslovacia au trecut în mod paşnic printr-o revoluţie de catifea pe noua cale a reformelor. România rămânea singura ţară din Europa care nu admitea nici o schimbare şi nu înţelegea să respecte nici măcar angajamentele internaţionale pe care şi le asumase referitoare la drepturile esenţiale ale fiinţei umane. În faţa unei asemenea atitudini de desconsiderare, Nicolae Ceauşescu s-a regăsit brusc izolat atât în relaţiile sale cu reprezentanţii statelor din Est, cât şi cu cei din Vest. Acum Nicolae Ceauşescu avea de întâmpinat atât oponenţa statelor occidentale cât şi a celor estice, înscrise pe calea perestroikăi, iniţiate de Gorbaciov. Trecuse era primirilor spectaculoase la Casa Albă şi a plimbărilor cu caleaşca Reginei Angliei la Londra. Ceauşescu se regăsea izolat şi obstrucţionat pentru comportarea sa nu numai rigidă, dar şi total lipsită de realitate.
Intrăm aşadar într-o nouă conjunctură internaţională când, după cum am văzut, epoca marilor confruntări dintre Est şi Vest era de domeniul trecutului. Acum bătea un vânt nou, aşa cum avea să declare preşedintele Franţei, Mtiterand, referitor la România: „Sperăm că acest mare vânt de libertate, care a cuprins toate celelalte ţari din Europa, va trece şi pe acolo!”. Aspectul care prezintă cel mai mare interes pentru sinteza de faţă este acela al modalităţii de producere a schimbării, a înlocuirii regimului dictatorial cu unul de reală democraţie. În lumina datelor obţinute, se poate aprecia că, în condiţiile existente în acel moment în România, nu era posibilă o detronare a vechilor structuri totalitare pe calea unor evenimente paşnice. Statul totalitar dobândise o structură poliţienească avansată, bazată pe teroare, care tindea să nimicească orice manifestare de opoziţie încă de la nivelul individului, fără a se putea vorbi de o manifestare potrivnică a unui eventual grup mai numeros. Cum prin metode cu adevărat democratice nu era posibilă înlocuirea clanului Ceauşescu, care prin politica sa falimentară adusese ţara în pragul dezastrului social şi economic, singura cale de urmat rămânea aceea a ieşirii în stradă a maselor populare, cu asumarea conştientă a riscului asumat în faţa unor acţiuni represiv – poliţieneşti. Acest fapt s-a petrecut cu începere din 16 decembrie 1989, când populaţia civilă a Timişoarei a declanşat acţiunile virulente de masă ce aveau să pună capăt uneia dintre cele mai negre pagini ale istoriei României. Redescoperindu-şi în istoria s-a milenară acele virtuţi care au dat verticalitate poporului român, acesta s-a ridicat cu vehemenţă împotriva acelora care, în momentul în care s-au regăsit descoperiţi în falsitatea propriei lor ideologii, au recurs la înlocuirea minciunii cu gloanţe.
Evenimentele revoluţionare din Timişoara aveau să constituie impulsul unor ample ridicări ale maselor în localităţi precum Lugoj, Cluj, Cugir, Sibiu, Braşov. Acestea au culminat cu efectiva ridicare la luptă a populaţiei din Bucureşti care a determinat în data de 22.12.1989 ruşinoasa fugă a cuplului dictatorial. De altfel, furtuna nu a început în ultimii ani înainte de 1989. Este o gravă eroare să nu menţionăm măcar fapte peste care o adevărată istorie contemporană a României nu va putea trece. Poporul român a reacţionat violent la instaurarea comunismului în ţara noastră şi a făcut sacrificii enorme de vieţi şi suferinţe cumplite. Cum să trecem cu vederea luptele grele din munţii noştri, duse de mii de bărbaţi şi femei, aşa-zişii partizani, care cu arme în mâini au pierit până la unul într-o luptă inegală cu forţele de securitate? Zece ani au rezistat aceşti viteji în codrii noştri şi oasele lor odihnesc în acei codri! Cincizeci de ani rezistenţa anti-comunistă s-a manifestat pe toate tărâmurile şi pe tot întinsul ţării. Sute de mii de bărbaţi şi de femei au trecut prin închisorile comuniste de tristă amintire şi oasele lor odihnesc în gropi comune. Mii şi mii de ţărani au fost împuşcaţi pentru că refuzau să intre în gospodăriile colective. Chiar mai recent la 15 noiembrie 1987, mase impresionante de demonstranţi, la Braşov au ocupat şi devastat localurile partidului comunist. Revolta a fost şi atunci înăbuşită cu brutalitate şi nu s-a putut propaga în întreaga ţară aşa cum s-a întâmplat cu doi ani mai târziu. Nu putem încheia acest capitol fără a menţiona, chiar dacă fără amănunte, că au existat chiar în interiorul partidului comunist, grupuri de nemulţumiţi care doreau îndepărtarea de la putere a clanului Ceauşescu, dar nu şi a comunismului ca atare. Astfel grupul celor şase în cap cu Silviu Brucan au publicat o scrisoare deschisă, adusă lui Nicolae Ceauşescu, în care criticau regimul, dar nu şi ideologia comunistă. Alte grupuri de militari sau civili, marginalizaţi de Ceauşescu, care îi suspecta că ar fi fideli Moscovei, unde mulţi dintre ei îşi făcuseră studiile. Un grup consistent format în anii ce au precedat revoluţiei din 1989, plănuia răsturnarea prin forţă a dictatorului. Comisia posedă numeroase declaraţii care concordă asupra faptului că aceştia au întocmit fel de fel de planuri, unele chiar fanteziste, pentru a-şi îndeplini acest scop. Nici unul din aceste planuri nu a fost pus niciodată în aplicare: se tot aştepta un moment favorabil. Membrii acestei organizaţii se întâlneau periodic în case conspirative unde discutau cum să-l înlăture pe Ceauşescu. Nu a fost vorba nici un moment însă de înlăturarea comunismului. Ei se gândeau numai la un nou regim comunist, care să-i aibă pe ei la conducerea partidului şi deci a statului şi să elimine violent pe Ceauşescu. Cităm numai câteva nume dintre aceşti complotişti: Ion Iliescu, Nicolae Militaru, Virgil Măgureanu, Radu Nicolae, etc. Aceştia nu s-au gândit niciodată că mânia poporului român va izbucni într-o zi. Deoarece ei au fost surprinşi în primele zile, au stat la adăpost de la 16-22 decembrie, însă după fuga dictatorului au scos capul. Aşa se explică faptul că începând de la 22 decembrie ora 13.00 grupul se conturează şi adună, la chemarea lui Ion Iliescu şi pune mâna pe putere, aplicând un plan bine gândit. Aşa se explică apariţia acestui grup la Televiziunea Română, apoi la Comitetul Central al Partidului Comunist şi la Ministerul Apărării Naţionale, adică exact în punctele cheie vitale pentru preluarea puterii. Trebuie să recunoaştem, că nu a existat nici un alt grup organizat care să fi făcut o asemenea lovitură. Aşa se explică şi succesul pe care grupul Iliescu 1-a avut, aşa se explică şi faptul că primul lucru pe care l-au făcut a fost înlăturarea fizică a lui Ceauşescu aşa cum era de multa vreme plănuită. Deci poporul român l-a abandonat pe Ceauşescu, dar puterea a intrat imediat în mâinile unui grup de comunişti din eşalonul al doilea al particulei lor. Aceştia sunt până azi la putere. De aceea am putea spune că sângeroasa şi glorioasa noastră revoluţie a eşuat: pentru că nu asta a vrut şi nu vrea nici azi poporul român.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu