miercuri, 19 februarie 2014

Voievodatul Maramureşului


Voievodatul Maramureşului a fost o formaţiune politică românească în perioada medievală, care a ocupat teritoriul geografic al Ţării Maramureşului şi care a existat până la sfârşitul veacului al XIV-lea când s-a transformat în comitat al Coroanei Ungare, prin eforturile abile ale regilor din dinastia de Anjou.
Pe plan intern Voievodatul Maramureşului era o uniune de formaţiuni autonome, cnezate de vale, conduse de cnezi locali, urmaşi ai giuzilor (jude de sat) aleşi de obşti din rîndurile ţăranilor. Funcţia de voievod al Maramureşului era de asemnea electivă, dar alegerea se făcea dintre cei mai vrednici şi mai puternici cnezi de vale.
Despre începuturile acestui voievodat se ştie prea puţin, însă transformarea lui în comitat a fost un proces îndelungat şi complex, realizat prin acordarea de titluri nobiliare cnezilor maramureşeni şi integrarea lor în nobilimea regatului, şi prin atribuirea demnităţii de comite chiar voievodului Maramureşului.

Începuturile voievodatului

Este greu de precizat timpul în care apare Voievodatul Maramureşului, probabil undeva la pragul dintre milenii, în urma coagulării unor structuri de organizare la baza cărora stătea obştea sătească, condusă de un jude ales, şi unde hotărîrile importante erau luate de sfatul bătrînilor.
Prima menţiune documentară a sa datează din 1.199 cu ocazia unei vînători a regelui Emeric al Ungariei. Denumirea de "pădure regală" cu care este atestat în secolul XIII ne arată că înainte de 1300 acest ţinut nu intra în Regatul Ungar, ci se afla la marginea sa, iar asupra lui nu se exercita autoritatea nici unui stat feudal.
Pînă la mijlocul veacului al XIV-lea nu putem vorbi de o pătrundere efectivă, şi cu atât mai puţin de o stăpînire ungară în Maramureş. Dovada este şi faptul că satele româneşti de pe valea Izei, Marei, Cosăului şi Vişeului nu sunt pomenite cu numele, deşi existau după cum arată arheologia şi documentele ulterioare. Dealtfel mai toate vor rămâne până azi cu o populaţie compact românească.

Perioada voievodatului

In veacurile X - XIII populaţia Maramureşului era estimată la 8.000 - 10.000 de locuitori, grupată în 100 de aşezări identificate şi localizate cert ceea ce înseamnă mai puţin de 1 locuitor/ km2.
Cu toate acestea, Maramureşul a dat pe toată perioada voievodatului, dar şi dupa aceea, oşteni de seamă Regatului Ungar, Poloniei si Haliciului, iar oastea voievodului a participat alături de armatele regale in cele mai importante bătălii care s-au dat în estul regatului cu tătarii, cu lituanii, cu turcii sau cu moldovenii.

Oamenii se ocupau cu agricultura, culturile predominante fiind secara şi ovăzul, dar şi hrişca şi cînepa, principalul material textil pentru îmbrăcăminte. Creşteau vite - 40% din oasele găsite la reşedinţa din Cuhea le aparţin, precum şi 50% din cele găsite în vatra Sarasăului - cel mai adesea din rasa Brună de Maramureş, bine adaptată condiţiilor aspre din această zonă. Oile erau duse vara la munte pentru păşunile bune pe suprafeţe imense, iar porcii - rase primitive, asemanătoare celor sălbatici, erau mînaţi în turme la marginea satelor. Populaţia fiind rară şi pădurile ocupînd zone întinse, vînatul şi culesul ciupercilor şi a fructelor de pădure erau încă surse importante care completau hrana maramureşenilor.

Satele erau mici, 20-25 de case, iar la o medie de 3 membri pe familie acestea nu puteau depăşi 70-80 de locuitori. Obştile săteşti stapîneau în comun apele, păşunile, şi pădurile iar pămîntul arabil împărţit periodic membrilor obştii de Sfatul Bătrînilor, care deasemnea lua hotărîrile importante pentru comunitate.
Economia s-a bazat întodeauna pe munca ţăranilor liberi, iobăgia a fost cunoscută tîrziu în Maramureş, şi chiar atunci era mai degrabă o excepţie la curţile cneziale. Iobagii sînt pomeniţi mai ales începînd din secolul XV pe domeniile feudalilor străini şi a oaspeţilor regali. Această organizare va duce, odată cu creşterea populaţiei, la fărîmiţarea atît de măruntă a pămînturilor prin împărţire între urmaşi, încît locuitorii satelor, deşi liberi prin lege vor fi in mare parte săraci, fiind obligaţi să trăiască din puţinele produse ale gospodăriei sau sa lucreze la cele cîteva familii mai înstărite din sat.
Perioada de dezvoltare şi afirmare a voievodatului a corespuns cu importante schimbări sociale şi politice.
Organizarea în obşti săteşti şi teritoriale, care a dominat vremurile preistorice dar şi perioada migraţiilor a început sa se schimbe. Din interiorul ei s-au ridicat juzii aleşi, care în timp vor cîştiga o poziţie socială mai înaltă, şi pînă la urma şi o bunăstare materială superioară, devenind cnezi. Aceştia nu erau alţii decît fruntaşii satelor, membrii ai obştii de ţărani liberi, care nu s-au separat de aceştia ca interese şi mentalitate ci au fost suţinători si apărători ai obştilor.
Cînd Maramureşul a fost cunoscut şi satele lui menţionate în documentele cancelariei ungare din veacul al XIV-lea, poporul român de pe aceste văi a ieşit la iveală cu o organizare care presupune o temeinică evoluţie în timp. Dar aceste atestări arată în acelaşi timp tocmai apropierea stapînirii ungare de hotarele voievodatului. În vremea apariţiei cnezilor maramureşeni în documente, instituţia cnezială lua contact cu feudalismul şi intra într-o fază de descompunere.
Regii Ungariei vor oferi titluri nobiliare cnezilor de vale, şi mai apoi celor de sat, şi îi vor întări prin diplome asupra moşiilor pe care de fapt le stăpîniseră şi pînă atunci, tranformîndu-i din fruntaşi ai satelor aleşi de obşte, în stăpîni feudali cu drepturi nobiliare atestate chiar de regalitate.
Pe de altă parte, înca din secolul XIII a început pătrunderea de oaspeţi regali (colonişti germani) pe valea Tisei, în partea de vest a Maramureşului unde întemeiază 5 tîrguri: Visc, Hust, Teceu, Câmpulung şi Sighet.
Acestă ofensivă a feudalismului ungar nu putea să nu afecteze situaţia locuitorilor Maramureşului, la toate nivelurile.

Sfîrşiul voievodatului. Transformarea în comitat

Declinul voievodatului maramureşan se datorează destrămării relaţiilor sociale care au stat de sute de ani la baza lui, prin avansul feudalismului ungar înspre acest teritoriu.
Viaţa obştilor libere a fost afectată de transformarea cnezilor, reprezentanţi ai obştii, în nobili, reprezentanţi ai regalităţii. Dar nici cnezii nu au putut accepta uşor noua stare de lucruri, deoarece titlurile nobiliare îi făcea supuşi ai regelui, şi îi priva tocmai de avantajul cel mai mare de care se bucurau pînă atunci, libertatea şi autonomia locală.
Voievodul Maramureşului era stăpînitor peste întreg ţinutul, conducător al armatei maramureşene când acesta mergea la luptă, dar şi judecător în pricinile importante pentru cei pe care îi conducea. După venirea oaspeţilor regali în valea Tisei, aşezările lor ies de sub stăpînirea voievodului. De asemnea strîngerea oastei când aceasta se făcea pentru ajutorul regelui, va deveni sarcina castelanului de Hust, iar judecarea cazurilor cele mai importante va trece în atribuţia unui reprezentant regal.
În aceste condiţii, o parte din cnezii maramureşeni vor trece munţii pentru a se stabili în regatul Poloniei, unde s-au remarcat prin fapte de vitejie şi au primit moşii şi titluri nobiliare, dar şi dreptul de a stăpîni după datinile străvechi româneşti domeniile dăruite. Alţii vor trece înspre sud, în Năsăud, Țara Lăpuşului sau Chioar.
Dar evenimentul de cea mai mare însemnătate istorică a fost trecerea în Moldova a voievodului Bogdan I şi întemeierea statului medieval independent al Moldovei. Voievod al Maramureşului din 1342, intră în conflict cu regele Ungariei şi după 17 ani de rezistenţă hotărăşte să treacă munţii chiar în anul cînd moare voievodul Sas, fiul lui Dragoş I. Bogdan I a învins oastea lui Balc, urmaşul lui Sas devenind primul voievod al Moldovei de sine stătătoare.
Balc trece munţii în Ardeal şi cere sprijinul regelui ungar Ludovic I, dar armata regală este înfrântă de oştile lui Bogdan. Balc va primi însă, ca recompensă pentru credinţa lui, domeniile lui Bogdan, iar în 1365 şi conducerea voievodatului Maramureşului, aflat în acest răstimp în stăpînirea nepoţilor lui Bogdan, Ștefan şi apoi Ioan.
Balc va conduce Maramureşul timp de 30 de ani în dubla calitate de voievod şi comite, perioadă în care populaţia şi cnezii se vor obişnui cu noile instituţii feudale, făcându-se astfel trecerea lină la structura de comitat.
Cnezii maramureşeni vor face alianţe şi căsătorii cu membri ai nobilimii ungare, iar unii dintre ei se vor integra acesteia. Un nepot al lui Balc, pe nume Dragoş, se va converti la catolicism, şi va pune început familiei Dragfi care va juca un rol important în istoria regatului ungar.
Balc a continuat însă politica tradiţională de autonomie a Maramureşului, iar spre sfârşitul veacului al XIV-lea se împacă cu moldovenii şi face chiar alianţă cu aceştia. În luna august a anului 1.381 Balc, împreună cu fratele său Drag, vor merge până la Constantinopol pentru a obţine pentru mănăstirea ortodoxă din Peri statut episcopal. Patriarhul Antonie al Constatinopolului de la acea vreme va răsplăti osteneala lor, acordînd egumenului mănăstirii rangul de exarh patriarhal, cu autoritate peste Maramureş, Ugocea, zona Oaşului şi Medieşului din Sătmar, Sălaj, Ciceu şi Almaşul Bihorului. Este cea dintâi menţiune sigură a unei structuri bisericesti episcopale româneşti la nord de Dunare. Aici se vor traduce şi primele texte bisericeşti în limba română.

Comitatul Maramureşului, continuatorul voievodatului, a păstrat un oarecare grad de autonomie şi în secolele care au urmat, mai ales că în fruntea lui s-au aflat cel mai adesea comiţi de origine românească.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu