Mircea Diaconu există, dar lipseşte cu desăvârşire

Cunoaşteţi, cred, cazul Mircea Diaconu. Celebrul actor candidează ca independent pentru Parlamentul European după ce (anii trecuţi) a fost declarat incompatibil de ANI deoarece ocupa mai multe funcţii publice: senator, ministru al Culturii şi director de teatru, plus că o angajase şi pe nevastă-sa la teatru în urma unui concurs aranjat. Din această cauză, PNL a refuzat să-l pună pe Diaconu pe liste, aşa că incompatibilul a demisionat din partid şi a decis să candideze independent. Zilele acestea, BEC va decide dacă această candidatură este legală sau nu...

Cazul Diaconu este, din punctul meu de vedere, un paradox. Dacă te uiţi la prestaţia sa publică, la discurs, la modul de comportare în funcţiile publice pe care le-a avut e clar că omul este cu zece clase peste media politicienilor români! La toate acestea, Diaconu a adăugat şi un plus de modestie, de decenţă şi de respect fapt care l-a evidenţiat în peisajul acesta general plin de incompetenţă şi semi-analfabetism. Dacă aş rămâne ancorat doar în aceste repere, aş declara că-l susţin pe Diaconu la orice funcţie, la orice candidatură. Pentru că eu chiar aş vrea ca asemenea oameni să se impună în politica românească. De-am avea o sută ca Mircea Diaconu în politica românească am renaşte, poate, ca popor, ca ţară!

Pe de altă parte, însă, nu pot să nu simt şi un gust amar. Cu toate calităţile enumerate mai sus, acest om de excepţie, odată ajuns la vârful puterii în România, a demonstrat că nu se ridică mai presus de mediocritate atunci când vine vorba de interesul personal, egoist! Ales senator, Diaconu nu s-a mulţumit cu atât. A ţinut cu dinţii să-şi păstreze postul de director de teatru ca să mai ia un salar şi de acolo. Asta deşi legea spunea clar că este incompatibil cu amândouă funcţiile. Mai mult, şi-a angajat şi nevasta (tot ca director) în urma unui concurs trucat. A acumulat ulterior şi funcţia de Ministru al Culturii devenind astfel un mic Napoleon care le făcea pe toate. De fapt nu făcea nimic, dar lua salariu din trei părţi!

Vedeţi dvs, asta este mica descurcăreală românească de care Mircea Diaconu nu s-a putut desprinde! Şi dacă un om cu inteligenţa sa, cu prestaţia şi pregătirea sa nu a putut să se rupă de şmecheriile acestea de duzină atunci ce pretenţii putem avea de la ceilalţi, de la parlamentarii de genul... "meseria mea e auto"??

Concluzie: În cazul Diaconu sunt cu sufletul împărţit în două. Privind realitatea (trăim într-o ţară în care toţi "se descurcă" asemeni lui Diaconu, dar nu toţi sunt prinşi) şi comparând calitatea de om şi de profesionist a acestuia cu a celorlalţi l-aş susţine din toată inima! Pe de altă parte însă, ştiu că ţara asta asta nu se va ridica din mocirla morală în care se zbate prin oameni care nu-şi servesc decât propriul interes, care nu văd în funcţiile publice decât oportunităţi de a-şi satisface propriile nevoi şi interese. 

Aşadar, ce alegem, oameni buni? Îl susţinem pe Diaconu pe ideea că oricum în Parlamentul European nu vor să meargă decât "neveste disperate, secretare şi amante" sau îl dăm la o parte pe ideea că omul "a fost prins" la butoiul cu miere? Complicat? Pentru mine da... De aceea, stau deoparte, ca să zic aşa. În acelaşi timp, în aceiaşi ţară, dar nu în aceleaşi funcţii Mircea Diaconu există, dar lipseşte cu desăvârşire. 

Cornel SABOU