Un trifoi cu patru foi

NU vreau să vă par tragi-comic, nici să provoc reacţii de compasiune sau milă (nu e cazul), dar mă simt nevoit să spun câteva cuvinte legate de faptul că pentru o perioadă mai lungă vă voi lipsi! Cât de lungă... nu ştiu să vă spun acum.

N-o să fac un secret din faptul că starea actuală a sănătăţii mele implică o schimbare radicală de atitudine, de comportament şi chiar de viaţă. Am făcut multe greşeli în viaţa mea, iar una din acestea a fost faptul că m-am încrezut prea tare în puterea voinţei mele. Da, m-am ştiut un bărbat puternic, capabil să înfrunte orice situaţie grea, orice pericol, orice... Şi am înfruntat (cu succes aş zice) destule situaţii care pe alţii i-ar fi pus pe fugă din prima clipă. Voinţa, însă, nu este suficientă întotdeauna. Sunt cazuri în care această forţă interioară trebuie combinată cu inteligenţa, cu o capacitatea superioară de a discerne corect între priorităţile vieţii. Boala este un asemenea exemplu. O boală, mai ales dacă este una periculoasă, cu efecte care pot duce chiar la deces, nu poate fi tratată doar cu voinţă. Asta am înţeles şi eu acum, din păcate un pic cam târziu...

Puşcăria a fost un blestem pe viaţa mea. În 1998 am fost arestat în baza unei condamnări abuzive (abuz demonstrat cu ocazia procesului câştigat de mine la CEDO împotriva guvernului român). După două luni de detenţie, odată ajuns în libertate am fost nevoit să mă internez de urgenţă în spital suspect fiind de tuberculoză. Am stat atunci internat trei luni şi mi-am rezolvat problema. Sau cel puţin aşa credeam...

În 2008 am fost încarcerat din nou, tot în baza unei condamnări abuzive, dar de data aceasta nu am mai avut nici puterea, nici posibilitatea de a mă mai război cu guvernul la Strasbourg. Am stat trei ani în puşcărie şi când toţi mă vedeau terminat, distrus, mort chiar, eu am trăit triumfând peste toate aceste gânduri negre. M-am întors acasă, lângă copii mei, fără să-mi mai fac vreo grijă cu privire la starea sănătăţii mele. La câteva luni de la liberare am început să simt primele simptome. Le-am ignorat. După încă vreo câteva luni am început să am stări de rău din ce în ce mai accentuate. Apoi, chiar fără să fac nici un efort, am început să respir tot mai greu. Am ignorat şi aceste situaţii. “Îmi revin eu”, mi-am spus şi în loc să acţionez mai inteligent şi să-mi fac investigaţii medicale am mers la muncă în Franţa pe ideea că “banul contează”. Mda...

Am stat opt luni în Franţa trebăluind prin şantiere, gâfâind ca un ogar la orice solicitare fizică. M-am întors de acolo şi... cred că până aici mi-a fost! 

Nu m-am dus la spital, nu mi-am făcut analizele medicale decât atunci când n-am mai putut respira, când stările de cădere la pat ţineau 23 de ore pe zi şi când am văzut că după ce slăbisem deja zece kilograme nu mă puteam reface nici mâncând, nici luând vitamine, nici prin alte forme de forţare a... voinţei! Iar când am ajuns, în sfârşit, să păşesc pe drumul corect al verificării sănătăţii prin investigaţii medicale verdictul pe care l-am primit a fost dur şi nemilos. Internarea mea se impune acum de urgenţă şi sper doar să nu fie cam prea târziu... Nu de alta, dar verificând pe net am citit prin mai multe locuri că tuberculoza se poate trata “dacă este descoperită în fază incipientă”. Nimeni nu spune nimic dacă tuberculoza mai poate fi tratată în caz că este descoperită în fază mai... avansată! O să descopăr eu acest lucru, pe pielea mea, în următoarele luni...

Să nu faceţi ca mine! Nu e suficient să fii (sau să te crezi) “Mihai Viteazul” plus “Napoleon” ca să îţi tratezi o boală. Da, dacă e doar să te lupţi cu “turcii” sau să elaborezi texte “geniale”, dacă trebuie doar să înfrunţi temeri, lipsuri, trădări, duşmănii pătimaşe sau momente de strâmtorare poţi să trăieşti fiind învingător. Poţi câştiga bătălii sau le poţi pierde câştigând experienţă, dar nu poţi învinge o boală cu “sabia”! Nici cu cuvintele, nici cu starea de spirit, nici cu atitudini de învingător în războaie duse aiurea din prea multă sau prea puţină înţelepciune. De regulă, o boală înseamnă un virus, iar un virus se învinge cu “anti-virus”, adică exact cu medicamentele potrivite şi cu un stil de viaţă adecvat. 

Bun... Târziu sau la timp, de mâine încep tratamentul într-un spital creat exact pentru tratarea unor astfel de afecţiuni. Dacă va fi cu succes sau nu voi afla trăind până la capăt destinul ciudat ce mi-a fost hărăzit. Fără dorinţa de a vă părea prea tragic, punând însă răul în faţă, vă spun că dacă pornesc acum pe un drum care va fi să fie ultimul din viaţa mea atunci voi fi ultimul care va plânge pentru asta. Şi va fi ultimul act de “vitejie” prostească de care mă voi dovedi capabil. Dacă, însă, doctorii (doctoriţele) care se vor ocupa de mine vor reuşi să învingă prin profesionalism şi competenţă ceea ce eu n-am putut prin voinţă şi prostie atunci vă spun că în ziua în care voi fi multi-milionar (am voie să visez, nu-i aşa?) le voi ridica un monument! Iar dacă nu voi fi multi-milionar (am voie să fiu realist?) am deja construit un monument în inima mea şi preventiv le dăruiesc această “construcţie” indiferent de rezultatele pe care le vor da tratamentele medicale. 

N-o să închei cu un salut, nici cu un rămas bun. Voi reproduce pe final doar câteva versuri dintr-o poezie care mi-a fost dăruită de un unchi drag mie (Valentin Moldovan) într-o vreme în care boala nu-mi măcina trupul ci  sufletul. Atunci, aceste cuvinte, alături de alte câteva, m-au vindecat!

O îmbrăţişez pe mama/Şi pe toţi care-mi sunt dragi,

E o luptă însăşi viaţa/Cu oglinda din obraji

În panoul biruinţei,/Fără minus, fără plus,

Îmi felicit azi copiii/Un Flaviu şi-un Darius.

Mă-nsoţeşte omenia/Condamnată justiţiar,

Am plătit cu datoria/Pentru dulcele-amar!

Am pus cărţile pe faţă/În misiune, pentru voi,

Ştirile de dimineaţă/Şi-un trifoi cu patru foi!

...