Jurnal absurd - ep. 3, "Bosnia"

Tinereţe nebună!
Bosnia... Sarajevo...
Nu în vizită. În război! Ca soldat voluntar în armata sârbă.
Nu mercenar. Nu eram plătit decât cu solda normală, de soldat. Nici aia în bani ci în produse alimentare.
Aveam 23 de ani când am primit în mână o puşcă semiautomată şi o cutie de cartuşe. “Acolo, musulmanii. Aici, sârbii”. Atât mi-a spus îndrumătorul meu după care a plecat... Am intrat în blocul pe care trebuia să-l “păzesc”. Făceam strajă, cum spuneau ei...
Când îmi amintesc de acele vremuri îmi vine să zâmbesc. Cântam la mitralieră! Apăsam trăgaciul în diferite linii melodice, către nicăieri. Seara ascultam la radio ştiri despre “luptele grele” din cartierul Dobrinia, lângă aeroportul din Sarajevo. Acolo luptam eu...
Şi am tot luptat, până într-o zi. Când a venit la mine comandantul şi mi-a spus că “de mâine” urmau să vină bombardierele NATO să ne lovească. Mi s-a spus să nu mă tem pentru că noi suntem prea aproape de musulmani (distanţa dintre prima linie sârbă şi cea musulmană era doar de vreo 20 m) şi NATO nu va lovi trupele din linia întâi ca să nu-i afecteze şi pe musulmani. OK, mi-am zis, iată o ocazie de a “admira” un spectacol pe cinste. Şi chiar a fost spectacol...
Aveam un loc amenajat la “lojă”... Mă urcam în bloc, la ultimul etaj, pe un balcon. De acolo urmăream cum vin avioanele NATO. Veneau tot câte două. Se despărţeau şi veneau apoi din direcţii opuse către ţintă. Lansau rachete de mare viteză. Nu vedeam decât urma de fum ce-o lăsau în aer şi explozia de la sol. Piloţii se jucau şi ei. Loveau “în cruce”. Venind din direcţii opuse, lansau rachete în diagonală lovind fiecare o ţintă care se afla sub celălalt avion. Pe cer, fumul lăsat de rachete forma o cruce neagră...
Lansau şi bombe... Mici luminiţe care se aprindeau la lansare şi care “dispăreau” apoi privirii. Secunde de tăcere după care zgomotul sinistru al “picajului” bombei. La fel cum auzeam în filme. “Au lovit un depozit” mi-a zis un coleg atunci când la cer s-a ridicat o ciupercă mare de tot. La început mă speriasem un pic. Cutremurul era atât de intens, ciuperca de praf şi pământ atât de mare încât în prima clipă am crezut că e o bombă nucleară. Nu, nu era... Loviseră un depozit de muniţie.
La un moment dat cred că se plictisiseră şi piloţii. Veneau zilnic, zi şi noapte, permanent, non-stop, tot câte doi... Loveau şi plecau. Într-o zi, m-am trezit că unul din avioane se lansează direct spre sol. Părea că vine direct spre mine! “Ce naiba, ăşta-i sinucicaş?” m-am întrebat eu semipanicat... Am luat în cătare avionul (care creştea în ochii mei pe măsură ce se reducea distanţa dintre noi) şi mă pregăteam să trag. Nu ştiu dacă în întreaga istorie a lumii a mai doborât cineva un avion ultramodern cu o amărâtă de puşcă, dar eu mă pregăteam să fac asta. Vedeam deja pilotul. Creştea în ochii mei, la propriu nu la figurat. Îi puteam vedea deja mişcările din interiorul cabinei de pilotaj. Mi-am încordat degetul pe trăgaci...
“Stai, nu trage!” mi-a strigat de jos comandantul meu de pluton. Ce dracu se întâmplă? Cum să nu trag? Uite că nebunul vine direct spre noi. Poate vrea să lovească direct şi foarte precis. Îl lăsăm? “Da” mi-a spus comandantul. “Nu ne loveşte pe noi”... “De unde şti tu că nu ne loveşte pe noi???” am întrebat eu năuc... M-a chemat jos şi apoi mi-a explicat cum stă “treaba”...
De fiecare dată când avioanele NATO îşi iau zborul de la baza lor pentru a bombarda poziţiile sârbe din jurul oraşului Sarajevo un general american sună pe telefon un general sârb. Sârbilor le sunt comunicate de fiecare dată ţintele exacte care vor fi lovite. Datoria apărătorilor este doar să retragă din zona-ţintă toţi civilii şi să nu tragă asupra avioanelor care bombardează. Sârbii au acceptat aranjamentul! Nu ştiu de ce. Nu înţeleg de ce! Nici până azi n-am priceput “logica” acelor “întâmplări”. “Adică, NATO ne spune unde vrea să lovească şi noi îi lăsăm?” am întrebat eu ca românul tâmpit. “Da” mi-a răspuns comandantul amuzându-se de moaca mea. Apoi mi-a cerut explicit să nu trag vreau glonţ spre avioane “orice-ar fi”!
Cam atunci mi s-a “luat” de acel război şi m-am hotărât să mă întorc acasă... Am mai stat doar câteva zile...
Ei bine, faza interesantă vine ulterior, după câţiva ani, când pe un mare “Forum” de pe internet povestesc episodul acesta, cu multe detalii... Reacţii pe măsură, uimiri, întrebări... A doua zi, toate zecile de mesaje care dezbăteau “problema” au dispărut de pe forumul acela... “Aranjamentul” acesta este încă ţinut secret. Nu se ştie oficial despre aşa ceva. Oficial, americanii loveau şi sârbii se apărau. Se apărau pe draq! Aveau ordin să nu tragă. “Poftiţi vă rog în casa mea şi distrugeţi-o! Dacă vă încurc, eu ies afară”! Cam asta a fost...
De mult timp vroiam să povestesc episodul ăsta pe blog şi am tot uitat. Sunt curios acum să văd dacă o să mi-l şteargă careva! :D

Mda, poate unii n-aţi ştiut că am fost “acolo”. Poate v-am dezamăgit cu aventura mea bosniacă. Poate mă credeţi un criminal. Ce să fac, asta e... Trecutul nu mai poţi să-l schimbi.
Sunt acelaşi...

Cornel SABOU