Jurnal absurd (ep.2 - Jilava)

Eram la Jilava... Puşcăria care a îngropat mii, zeci de mii de români celebri dar anonimi. Simbolul răului, crimei şi violenţei, iadul în forma sa cea mai puţin umană şi penitenciarul care a primit “premiul” pentru cea mai mizerabilă unitate de detenţie din România. Am făcut primii paşi în spatele gratiilor din Jilava cu un sentiment ciudat. Marea majoritate a deţinuţilor care ajung aici se tem. Se tem pentru viaţa lor, din cauza anturajului imposibil, a legilor nule care guvernează la vrăjeală ceea ce nu prea poate fi numită viaţă. Eram în această Jilava...
Eram şi simţeam un fel aiurea de emoţie! Călcam pe un teren care pentru mine, ziaristul, era încărcat de istorie. Reprezenta şi pentru trecut şi pentru prezent supremul simbol al răului, al imposibilului de a trece prin viaţă. Eram parte integrată şi “contributoare” a acestui RĂU. Eram, din punctul vostru de vedere, dincolo de gratii. Din "rândul" meu se vedea că eram DINCOACE...
Nu m-am temut în alt fel. Chiar dacă, din primă clipă, mi s-a spus că voi fi repartizat în cea mai ordinară cameră din “sistem”, populată cu cei mai periculoşi drogaţi şi nebuni, adunaţi acolo claie peste grămadă ca să se mănânce între ei. Păşeam spre camera “morţii” gândindu-mă amuzat câte speranţe idioate şi-or fi pus unii în “mişcarea” asta! Cornel SABOU aruncat în gura lupilor! Să fie... O să fie?
Când uşa grea de fier s-a închis în spatele meu am rămas în picioare, în mijlocul camerei, cu zeci de perechi de ochi aţintiţi asupra mea. Priviri tăcute, dar pătrunzătoare. Mişcări uşoare, de “trupe” şi de trupuri, prevesteau un posibil pericol. O indiferenţă rece şi înşelătoare striga din toate părţile, mascând tăcerea dubioasă care se lăsase brusc odată cu intrarea mea. Apoi, câţiva indivizi s-au ridicat, parcă în reluare, din paturile lor şi am fost abordat...
... Mi-a luat cam 15 minute să-i fac pe toţi să-mi mănânce din palmă! Cuminţi, aşezaţi în jurul meu... Doi îmi făceau patul “la unu” (la nivelul 1, paturile fiind aşezate pe trei “etaje”). Doi îmi pregăteau cafeaua şi alţii doi tăiau de zor pe o masă de-ale gurii. Nu, n-am folosit violenţa! La violenţă m-ar fi doborât. Erau mulţi şi spaţiul era strâmt. M-ar fi mâncat. A fost, totuşi, şi un fel de violenţă. Un ALT fel... Prin atitudinea nerostită explicit, dar simţită acolo, pe şira spinării şi indusă astfel prin curaj, stăpânire de sine, sânge de bărbat şi încă o chestie care “afară” se numeşte Inteligenţă. Îmi vine să râd când mă gândesc că o să mă criticaţi pentru că pare că mă laud singur. Asta e... Să vă spun sincer, nu-mi pasă! Ziceţi ce vreţi...
Un prieten bun şi drag din timpul detenţiei îmi spunea că el trăieşte pedeapsa de după gratii altfel decât noi ceilalţi. Fiind un geniu într-ale muzicii, el simţea, auzea şi “vedea” în toate o ... muzică! În mintea lui, uşile de fier produceau note muzicale atunci când se izbeau dur de perete, strigătele gardienilor sau deţinuţilor erau “înalte” sau “joase”, apelul de seară sau dimineaţă era un spectacol artistic. Era singurul care râdea când spuneam câte-o glumă cu înţeles ascuns, dar el putea să-i facă pe toţi să râdă şi să se teamă în egală măsură! La Jilava am trăit şi eu o “muzică”. Am cântat în note şi înţelesuri neînţelese, şi toţi ceilalţi au “dansat” pe piesa mea... Am fost poate şi norocos pentru că n-am avut un public prea pretenţios...
N-am stat mult la Jilava. O săptămână... Apoi, peste o lună am revenit iar... Gardianul de la primire a fost şocat când l-am rugat să mă repartizeze tot în camera “periculoasă” în care mai fusesem.
Vreo zece umblau noaptea prin cameră drogaţi, cu seringile băgate direct în gât. Trei-patru îngânau poezii fără rime şi fără autor. Doi-trei făceau cu schimbul la singurul telefon mobil din cameră ca să sune non-stop şi să ofere “premii” naivilor de afară... Cei care cădeau într-o “depresie” mai sinucigaşă săreau în gratiile de la geamuri şi strigau. Strigau după mama, după tata, după câte-o nevastă pierdută. În această ambianţă eu dormeam... şi visam!
Ziua mă uitam pe geam. Nu prea mă plimbam pentru că era mare mizeria şi încercam să nu mă “contaminez” cu una-alta, ştiţi voi... Dar mai ieşeam. Să simt iarba sub picioare. Să văd soarele. Şi pe Nuţu Cămătaru făcând box la sală.
În curte am văzut foarte multe găuri de aerisire în pământ. Găuri mari şi multe, unele lângă altele. Erau poate sute, cine naiba a stat să le numere! Mă uitam nedumerit la ele. De ce or fi fost lăsate aşa, neîngrijite, de administraţie? Şi unde duc ele? Ori fi ceva subterane pe sub “plimbător”? M-am temut să întreb... Pentru că mi se părea că un tip mai subţirel se putea strecura prin ele şi mă gândeam să nu creadă naibii cineva că întreb ca să evadez! Aici, “înţelesurile” oricărui cuvânt sunt atât de “grav” pervertite de minţile paranoice ale păzitorilor încât e mai bine să te fereşti tăcând... Dar am tot privit găurile alea... În fiecare zi. Şi mă gândeam că poate acolo, dedesubt, au fost duşi “ăia” de pe vremuri, care erau ucişi la Jilava. Şi poate prin găurile alea respirau până îşi dădeau ultima suflare.
N-am stat mult nici a doua oară. Tot cam o săptămână. Şi m-am întors la Baia mea Mare. Dar înainte de a pleca mi-am luat rămas bun de la noii (şi deja vechii) mei prieteni, drogaţii, nebunii şi criminalii din cea mai ordinară cameră din puşcăria Jilava. Am făcut schimb de telefoane, de adrese, ne-am promis că ne vom revedea şi în alte condiţii. Ne-am urat liberare uşoară. Ne-am strâns mâinile. Dar n-am plecat imediat. Am mai ieşit la o plimbare... Vroiam să mai văd o dată găurile misterioase. Le-am văzut... M-au văzut şi ele pe mine. Printr-un “coleg” necunoscut până atunci, care mi-a surprins
interesul, s-a apropiat de mine şi m-a întrebat arătând către găuri: “nu şti ce sunt alea?”.. “sunt găuri de aerisire?” am răspuns eu printr-o întrebare. “Nu, sunt găuri de şobolani!”... Şi a plecat lăsându-mă aşa, cu ochii-n soare... M-am îndepărtat de locul ăla, privind însă în urmă la spaţiul care aparţinuse cândva unei specii mamut de şobolani...
La Baia Mare m-am “lovit” iar de artistul meu prieten. Ce credeţi că-mi povesteşte el într-o seară? Îmi zice aşa... “Cornele, eu cred că cele mai inteligente fiinţe de pe lumea asta sunt şobolanii! Eu am dus multă vreme un adevărat război cu o pereche de şobolani care îmi tot intrau în apartament. Degeaba le-am pus capcane de şobolani, că doar eu mă prindeam în ele. Degeaba le-am pus otravă de şobolani că o mâncau pe toată şi n-aveau nici pe dracu. Ba mai şi cereau supliment! M-au disperat într-un hal că ajunsesem să vreau să pun o bombă în apartament şi să-l arunc în aer. Cred că într-o zi lumea asta va fi condusă de şobolani!” Râdeam în hohote de prietenul ăsta al meu... Între timp a liberat şi a plecat din ţară. S-a dus şi nu mai vine...
Jilava a rămas în urmă. Cu umbrele sale, cu oamenii ăia imposibil de periculoşi, dar prietenoşi. Cu mesele sărace în calorii, dar bogate în senzaţii extreme. Cu şobolanii alături, ascunşi, vizibili însă datorită galeriilor săpate prin deţinuţi. Jilava cu gardieni mulţi, dar absenţi şi cu legile ei nescrise din care înveţi şi rămâi doar cu legea vieţii. Şi cu lecţii de viaţă!
Am scăpat de acolo cu inteligenţa pe care omul a furat-o cândva de la şobolan. V-am spus că am râs de prietenul ăla al meu care-mi spunea că şobolanii sunt cele mai inteligente fiinţe din lume? Am râs, dar am râs pentru că în postura şobolanului său m-am văzut pe mine, la Jilava şi la puşcăria din Baia Mare. Vânat, cu “capcane” şi “otravă”, cu cohorte de minţi machiavelice puse în slijba distrugerii mele, cu alţi şobolani alături şi împotrivă... “Vânatul” însă şi-a disperat hăitaşii până au ajuns săracii să dea în boala copilului. Când i-au podidit lacrimile de dor de mine, m-au dat afară de acolo. De atunci, sunt liber şi bântui prin spaţiul ăsta fiind ceea ce sunt, coşmar pentru unii şi pentru alţii... o gură de visare!

Cornel SABOU