Razboiul israelitilor cu Romania: Băncile româneşti – ţinta israelită

după cartea "Dosare secrete privind războiul nevăzut al evreilor sionişti cu românii" de Cornel-Dan Niculae

“În secolul 19, capitalismul financiar era concentrat pe scară naţională în constelaţii din diverse ţări… Dar la începutul secolului 20, dinastiile de bancheri Rothschild, Baring, Erlanger, Schroder, Seligman, Speyers, Mirabaud, Mallet, Warburg, Oppenheimer, Schiff etc., care preluaseră puterea financiară în constelaţiile bancare naţionale s-au unit peste graniţele naţionale şi au produs o schimbare radicală, creând un sistem financiar internaţional unitar, pe care intenţionează să-l ţină sub călcâiul lor” (Ivor BENSON, FACTORUL SIONIST, INFLUENŢA IUDAICĂ ASUPRA ISTORIEI SECOLULUI XX)

Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional au ca acţionari majoritari cele şapte state cele mai industrializate. “Niciodată aceştia nu vor vrea ca noi să avem piaţă de desfacere.” (NICOLAE VĂCĂROIU, FOST PRIM-MINISTRU AL ROMÂNIEI)

Faptul că băncile româneşti au fost în ultimii ani ţinta unor atacuri din partea finanţelor evreieşti este dovedit cu prisosinţă de falimentul BANCOREX (desăvârşit de un agent al familiei bancherilor evrei Rothschild) şi al BĂNCII INTERNAŢIONALE A RELIGIILOR (a cărei prăbuşire totală a fost cauzată de plasamentele masive efectuate de bancă în Fondul Naţional de Investiţii – F.N.I., fond mutual condus de escroaca evreică Maria Vlas, refugiată până de curând în Israel), precum şi de preluarea mafiotă a Băncii DACIA FELIX (EUROMBANK) de către grupul israelian Mandler-Robinson.

Israeliţii însă, încă de la întemeierea României ca stat modern, fapt istoric la care au încercat a se opune, au fost permanent preocupaţi de dominarea activităţii financiar-bancare a ţării, în acest sens fiind finanţaţi de banca ROTSCHILD din Frankfurt, unde se afla şi sediul european al organizaţiei sioniste B’nai B’rith.

Cum s-au întâmplat lucrurile, de fapt?

“TARUL MOLDOVEI”, UN CHIABUR EVREU

Să ne întoarcem în timp pe la 1800, în Iaşi, capitala Principatului Moldovei. Găsim aici funcţionând din plin firma evreului Michael Daniel, care se ocupa cu schimbul de bani şi cu împrumuturile, fiind cea mai mare afacere în domeniu, celelalte similare aparţinând tot unor evrei. Din 1840, afacerea a devenit firma Michel Daniel&Fiul, funcţionând în această formă până în 1902, când a încetat din viaţă “Fiul”, Israel Daniel. După 1848, el extinsese mult afacerea părintească, a strâns un imens capital, deţinând şi 15.000 hectare în moşii din cele mai bune din întreaga Moldovă, obţinute din executarea boierimii române care nu şi-a putut plăti datoriile contractate la cămătarul-bancher evreu Israel Eheim Daniel.

Ce ne poate spune porecla lui Israel Daniel, de “ţar economic şi financiar al Moldovei”, decât că puterea economică cvasi-totală în Moldova acelei epoci aparţinea evreilor?

Firma asociaţilor Daniel (tatăl şi fiul) a demarat din 1819 relaţii de credit cu case de bancă din Augsburg, Verona, Veneţia, Viena şi Istanbul. Israel Daniel a ajuns chiar să administreze averea şi moşiile primului domnitor regulamentar al Moldovei, Mihai Sturdza. Imensa putere pe care o căpătase bancherul-cămătar Israel este dovedită de ridicarea sa la rangul aristocratic de Spătar (boier de mare rang), dobândit pentru întâia oară de un evreu. Iată hrisovul cu pricina, datat la 1858: “Prinţul Neculai Conachi Vogoride, Caimacanul Principatului Moldovei, cunoscut şi sciut face la toţi cărora se cuvine a sci, că luând în consideraţie serviciile ce D. Israel Eheim Daniel a plinit…, după prerogativele date Caimacăniei îi hărăzeşte rangul de: Spătar…”.

La sfârşitul veacului 19, afacerea lui Israel Daniel s-a transformat în Casă de Bancă, întreţinând relaţii strânse cu Credit Lyonnais (Franţa), Dresdner Bank (Germania) şi cu Nathan Rothschild (Anglia). Cea mai bună relaţie a fost însă aceea cu Banca Rothschild din Frankfurt, care l-a creditat cu sume imense, ori de câte ori a avut nevoie să dezvolte un “ghişeft”, de multe ori salvându-l chiar din încurcături.

Unul dintre cele mai importante episoade ale vieţii lui Israel Daniel a fost plasarea sa în anul 1883 la conducerea de la Iaşi a Băncii Naţionale a României, prima bancă cu adevărat naţională, înfiinţată în 1880 la Bucureşti. Este cu atât mai curioasă prezenţa (sau infiltrarea!) unui evreu în conducerea acestei bănci, cu cât ea s-a impus în cele din urmă ca o bancă liberală, care îşi propunea să spargă monopolul băncilor evreieşti, Banca Naţională a României oferind o adevărată şansă de dezvoltare economică naţională, prin creditele oferite cu dobânzi de numai 4-6%, faţă de dobânzile de 15-30% practicate de celelalte bănci, toate evreieşti. Oricum, Israel Daniel s-a bucurat pentru foarte puţin timp de această poziţie, boala şi moartea curmându-i activitatea de bancher.

AFACERI şi cu DOMNIA, şi cu MASONII PAŞOPTIŞTI

Şi în Principatul Ţării Româneşti, primul bancher-cămătar cunoscut la noi a fost tot un evreu, Hillel B. Manoah. Însuşi statul român era îndatorat preponderent către acest evreu. Dintr-o evidenţa a arhivelor, rezultă că în 1836, aproape 80% din împrumuturile Ţării Româneşti erau contractate de la evreul Manoah, care îşi conducea afacerile bancare din sediul unui han ridicat special în acest scop. Duplicitatea bancherului evreu Hillel Manoah, este dovedită de faptul că, deşi finanţa “visteria domnească” (statul), a finanţat în acelaşi timp şi “revoluţia” masonică de la 1848, confirmând încă o dată legăturile masoneriei europene cu evreii. De aceea, Hillel B. Manoah a fost numit la 1848 chiar “Prezident al Municipalităţii Revoluţionare”.

În virtutea banilor primiţi de la bancherii evrei de către revoluţionarii masoni, Ion Heliade-Rădulescu scrisese pe steagul tricolor al “Revoluţiei” de la 1848, următorul ideal programatic: “Emancipare Izraeliţilor”, ceea ce însemna de fapt privilegii pentru evrei. Peste zece ani, acelaşi Heliade-Rădulescu, înţelegând ce vor în realitate evreii de la români, avea să publice studiul Israeliţii şi Jidanii, (moment numit de istoricul Nicolae Iorga ca “trezirea lui Ion Heliade-Rădulescu”), care scrisese:

“Nu vedeţi dumneavoastră că tartanii din Englitera şi Franţa nu cer drepturi de cetăţeni în România, ci privilegii, supremaţia, voind a fonda o supremaţie a banilor, a Viţelului de Aur? Cer ceea ce noi nu putem da până la ultimul român…”

Înainte însă de a evoca afacerile evreilor bancheri din Bucureşti, pentru un singur alt caz, ne vom întoarce la Iaşi, la 1857, când, după insistenţe vecine cu fanatismul, evreul şarlatan Nulandt a primit concesiunea domnească (aprobarea oficială) de a înfiinţa ceea ce s-a numit “Banca Naţională a Moldovei”. Din acţiunile emise, bancherului Nulandt i-a revenit “prin subscriere” 90% din pachetul de acţiuni, adică controlul total al băncii, în mod perfid el nu a vărsat însă sumele necesare acestei subscrieri, lăsând să intre în capitalul social doar fondurile rezultate din subscrierea celorlalţi acţionari. După numai un an de funcţionare, banca a dat faliment datorită speculaţiilor suspecte în care a fost implicată. Cea mai celebră pierdere a fost cea derulată prin sucursala din Galaţi a Băncii Naţionale a Moldovei ca urmare a “achiziţionării de cămile” din Egipt, care urmau a fi furnizate armatei engleze din India. După ce au fost scoşi banii din ţară, în mod straniu a fost reziliat (?) “contractul” cu armata engleză, iar pentru ca “investiţiile” să nu moară de foame, li s-a dat drumul în deşert. Şarlatania este mai mult decât evidentă, deoarece cămilele nu trăiesc în sălbăticie, iar aşa-zisa cumpărare a fost o spoliere mascată a Băncii Naţionale a Moldovei.

Banca Marmorosch, Canalul de spoliere a românilor

Banca evreiască cunoscută mult timp ca cea mai puternică bancă comercială românească este Banca Marmorosch, Blank & Co. Această bancă şi-a început activitatea la 1848 în Bucureşti, într-o casă dintr-un şir de mici prăvălii din străzile Băcani şi Blănari, în care Iacob Marmorosch activa şi ca negustor şi ca “împrumutător de bani”. La 1874 a pus bazele efective ale băncii împreună cu alt evreu, Mauriciu Blank, banca fiind comanditată de marea bancă evreiască LOBEL din Viena. În timp, sediul central al băncii s-a mutat pe rând, din zona Lipscani, pe strada Doamnei, într-un imobil construit de celebrul Anghel Saligny. După 1905, mai multe bănci străine s-au asociat celor două familii evreieşti Marmorosch şi Blank, deţinând împreună banca, care şi-a păstrat totuşi numele deoarece a continuat să fie administrată de către familiile evreieşti din România, îndeosebi de Aristide Blank, autorul principal al jafului ce avea să urmeze. Astfel, cu spijin financiar extern, Marmorosch, Blank & Co. Bank a ajuns să înfiinţeze în România mai multe bănci, îndeosebi Banca Industrială, bănci pe care practic le controla, deţinând curând părţi importante în capitalul mai tuturor întreprinderilor mari din industria românească.

Dar aşa cum ar trebui să fie de aşteptat, şi această mare bancă evreiască se pregătise să tragă o mare păcăleală românilor, şi acest lucru s-a întâmplat în anul 1930. Vom cita din lucrarea de referinţă a lui Radu Negrea, Puterea şi Banii, care ne este o bună călăuză:

“Observatorii avizaţi ştiau că imobilizările şi împrumuturile făcute în goana după acaparări, profit şi influenţă împinseseră de mult această bancă într-o stare de faliment, ascunsă sub cifre de bilanţ ce nu reflectau realitatea.

Dacă cineva are curiozitatea şi deschide după atâta timp darea de seamă pe 1930, prezentată acţionarilor tocmai când la ghişee se formaseră cozi lungi pentru restituirea depunerilor, se poate afla (observăm în rândurile ce urmează că încă de atunci se practica în sistemul bancar din România, bilanţul “dublu” sau fals, aşa cum evreii au mai procedat recent şi la Fondul Naţional de Investiţii, la Bancorex şi la Banca Internaţională a Religiilor – n.a.) că Banca Marmorosch, Blank & Co. a procedat, în exerciţiul analizat, la evaluarea activului cu cea mai mare severitate şi a făcut noi amortizări însemnate, că participa la 12 bănci, 57 de întreprinderi şi o societate de asigurări şi realizase un beneficiu net de 90 milioane lei. Nici o menţiune despre imobilizări, portofoliu “putred”, pierderi, insuficienţă de lichiditate, pericol de încetare a plăţilor. Totul era în regulă.”

Partenerii favorizaţi informaţional de către administraţia evreiască a băncii au început în 1930 retragerile masive de la Banca Marmorosch, Blank & Co., fiind astfel scoase din România sume fabuloase, iar abia când situaţia băncii a devenit definitiv dramatică, micii depunători români au trecut literalmente la asaltul ghişeelor. Pentru prima oară România a cunoscut manifestările de stradă ale depunătorilor ruinaţi, cu care ne-am obişnuit aşa de bine în ultimii ani, dar şi corupţia deşănţată a oficialităţilor, care au băgat mâna în buzunarul contribuabilului de rând în folosul unor bancheri veroşi, care aşa cum se va vedea, nu diferă deloc de a celor de azi.

Fotografiile din presa vremii arată cordoanele de jandarmi înarmaţi păzind sediul impozant al băncii Marmorosch, Blank & Co, în timp ce mulţimea panicată a deponenţilor bloca strada Doamnei, iar oameni agitaţi împânzeau zona numită “City-ul bucureştean”.

Nimic nu mai putea opri falimentul programat al băncii, în schimb şi această situaţie a fost speculată tot în defavoarea statului român, care s-a grăbit să scoată bani din buzunar pentru patronii evrei ai băncii.

Deşi termenul nu era încă consacrat, ceea ce a urmat a fost o “inginerie financiară”, numită în epocă “combinaţie”. Banca devenise un colos cu ramificaţii în toată economia românească, motiv pentru care deja supravieţuia prin subvenţiile statului.

Banca avea mai multe sucursale, precum cele de la New York şi Paris, în ţară mai avea alte peste 20 şi înfiinţase alte 10 bănci. Ca o adevărată caracatiţă economică, Marmorosch, Blank & Co. înghiţea aproape total industria românească. În extracţia petrolieră: întreprinderile Steaua Română, Creditul Petrolier, Petrolul, Cometa, Petrol Block, Petrolul Românesc, România Petroliferă ş.a.m.d. În extracţia minieră: întreprinderile Aluminia, Minieră, Mircea Vodă etc. În metalurgie: Astra (actuala întreprindere de vagoane Arad, recent “privatizată” tot în favoarea unor evrei americani), Vulcan, Metalica, Fabrica de Armături, Industria Motoarelor, Transilvania, Şantierele Române de la Dunăre etc. În chimie: Prima Societate Româna de Explosibile (Făgăraş), Fleming, Amylon. În energie: Omnium Electric Roman. Fabricile de zahăr Chitila, Danubiana şi Jujica, fabrici de zaharoase precum Kandia etc. În curele balneare: Societatea Govora-Călimăneşti, Tekirghiol ş.a., Olăneşti ş.a., Institutul Balnear Sinaia etc. De asemenea nu au scăpat controlului Băncii Marmorosch, Blank & Co. ramurile economice româneşti precum industria textilă, construcţiile, transporturile, pielăria, sticlăria, exploatările forestiere, agricultura, comerţul etc.

Calculul patronilor băncii nu putea decât să funcţioneze. Statului român i se înfăţişa spectrul unui posibil colaps al economiei româneşti, chiar falimentul celor mai mari întreprinderi, dacă banca ar intra în încetare de plăţi. Această finanţare de către statul român, prin Banca Naţională, a marii bănci private a evreilor Marmorosch şi Blank a durat iniţial 10 luni, până în octombrie 1931, prin creşterea rescontului (preluarea de către banca centrală a unei părţi din obligaţiile de finanţare a unei bănci comerciale, care obţine astfel mijloace înainte de scadenţa titlurilor) de la 274 milioane lei la 1,85 miliarde lei (precizăm că era vorba de leul “tare” din perioada interbelică). Avem deci un prim cadou făcut băncii falimentare.

Vom cita iarăşi pe Radu Negrea, asupra acestui moment:

“Urmare dispoziţiei ministrului de finanţe, s-a preluat un portofoliu putred al băncii în dificultate, de peste un miliard lei, alcătuit în bună parte din cambii ale societăţii afiliate, Banca Industrială. Manevra nu putea nici măcar salva aparenţele, fondurile primindu-se practic pentru un fel de poliţe fără valoare reală, date chiar de datornic.”

Cum “gaura” de la Marmorosch, Blank & Co. era mult mai mare, ingineria trebuia săvârşită astfel încât tot statul român (în fapt, populaţia românească) să plătească toate oalele sparte. În acest scop a intrat în combinaţie o a treia entitate, Sindicatul Bancar din România. Ni se pare greu de crezut că guvernanţii vremii, struniţi şi manipulaţi de regele Carol al II-lea, chiar credeau că vor mai salva cea mai mare bancă (evreiască) din ţară, că nu aveau cunoştinţă de reala dimensiune a jafului. Totuşi, ei au perseverat! Sindicatul Bancar (compus prin asocierea mai multor bănci) a pus la dispoziţia Băncii Marmorosch, Blank & Co. un pachet de titluri de credit considerate sigure. Pe această bază, Banca Naţională i-a mai acordat Băncii Marmorosch, Blank & Co. un credit de 750 milioane de lei, iar apoi a restituit grupării de la Sindicatul Bancar, ce venise în ajutorul băncii, întregul pachet de cambii.

“Banca falită a rămas cu milioanele – relatează Radu Negrea -, banca de emisiune (Banca Naţională) cu nimic şi, ca un fel de garanţie pentru restituirea sumei, s-a înfiinţat societatea DISCOM. Fondată ad-hoc de Banca Marmorosch, Blank & Co., societatea Discom a preluat obligaţia de rambursare a creditului de 750 milioane lei, plus dobânzile, primit de la Banca Naţională. Dar de ce? Ministerul Finanţelor i-a concesionat societăţii Discom, cu mare bunăvoinţă, monopolul de stat al tutunului, în condiţii incomparabil mai avantajoase faţă de Poştă, concesionara precedentă. Aşadar, substanţiala asistenţă financiară primită de banca comercială în dificultate se recupera printr-o societate paravan, graţie generozităţii statului şi cu concursul… fumătorilor. S-au aflat şi alte aranjamente, precum legarea plăţii unei părţi din angajamentele băncii a câtorva lucrări publice cu preţuri umflate, iarăşi fiind puşi contribuabilii să suporte pierderile falitei.”

Cu alte cuvinte, ca răsplată pentru dezastrul provocat, patronii evrei ai Băncii Marmorosch s-au ales cu exclusivitatea comerţului cu tutun pe România, în cele mai avantajoase condiţii imaginabile, cu comenzi de lucrări publice din partea statului român, plătite de stat la dublu sau triplu decât în condiţiile licitării lucrărilor. Scandalul provocat de această lovitură dată banului public a făcut ca, totuşi, în cele din urmă să se pună sechestru pe averea principalului acţionar şi conducător al băncii, evreul Aristide Blank, fără însă ca aceasta să fie scoasă la vânzare. S-a aşteptat până în anii ’40, când Blank şi-a răscumpărat bunurile în condiţii de puternică devalorizare a leului, dar plătind la valoarea acestora din 1931, adică nici 5% din valoare reală a acesteia.

Trebuie spus aici că preţul plătit de români în această afacere a fost cu atât mai mare cu cât în aceeaşi perioadă România s-a văzut nevoită să se îndatoreze cu sute de milioane de dolari de la bănci evreieşti străine precum Chase National Bank (grupul Rockefelier) şi National City Bank (grupul Morgan).

(va urma)