Banca Naţională – ţinta predilectă
Dorinţa evreilor de a conduce finanţele lumii, se poate regăsi în ambiţia de a conduce finanţele fiecărui popor în parte, a fiecărei naţiuni sau a fiecărui stat, astfel încât să se constituie într-o oligarhie dominantă, într-o aristocraţie a banului, sau, mai nou, a tuturor valorilor mobile. Este un fapt cunoscut că Banca Federală a Statelor Unite ale Americii, ce are rolul de bancă de emisie a monedei naţionale, dolarul american, este formată din bănci evreieşti precum Băncile Rothschild din Londra sau Paris. Respectiva bancă, numită Federal Reserve System din S.U.A. (banca centrală privată a S.U.A.) este legată la apariţia ei de omnipotentul bancher evreu J.P.Morgan, care şi-a pus la dispoziţie în acest scop, în 1913, proprietatea particulară din Georgia. Clanul bancherilor Morgan, (evrei nepracticanţi, trecuţi formal la creştinism) este implicat în tutelarea organismelor mondialiste precum Comisia Trilaterală şi Council of Foreign Relations (S.U.A.), precum şi în The Round Table. El completează sau suplineşte, după caz, activitatea mondială a clanurilor evreieşti Rothschild şi Rockefeller.
În cazul ţărilor româneşti, crearea unei bănci centrale sub controlul “fiilor lui Israel” a reprezentat o preocupare permanentă a organizaţiilor evreieşti, prima dintre aceste bănci, aşa cum am văzut în cazul Băncii Naţionale a Moldovei, soldându-se cu un faliment rapid.
Câţiva ani mai târziu, în anul 1866, la Bucureşti, în urma actului de concesiune semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza s-a înfiinţat de către evreii englezi şi francezi, Banca României. Concesiunea era valabilă până în 1903, dar, din raţiuni de stat, după obţinerea independenţei de la 1877, românii au avut curajul să creeze o alternativă, prin crearea unei bănci naţionale centrale, care să sprijine efectiv dezvoltarea economică a ţării.
Nu întâmplător am amintit mai devreme cazul implicării clanului bancherilor Morgan în crearea băncii de emisie a S.U.A., deoarece urmează surpriza. Banca României creată la 1866 conform concesiunii acordata de Cuza, avea în componenţa sa, ca principali acţionari, pe E. Grenfell, asociat al celebrului bancher evreu londonez Morgan, precum şi pe evreul francez Isaac Pereire, creatorul cartelului bancar francez Société Generale. Aceştia ţineau sub control şi Banque Imperiale Ottomane din Istanbul, motiv din care Banca României apărea ca afiliată (sau “filială”) a băncii de la Istanbul.
Obţinerea independenţei României la 1877 şi emanciparea de sub tutela Imperiului Otoman, crearea sa ca stat modern, s-a lovit de o acerbă opoziţie a Alianţei Israeliţilor, organizaţie evreiască mondială cu sediul în Franţa. Alianţa Israeliţilor invoca la toate marile puteri, abuzurile la care ar fi supuşi evreii de către români. Nu este lipsit de semnificaţie că tocmai un israelit francez, evreul Isaac Pereire, deţinea banca centrală a României, bancă ce avea atribuţii de bancă de emisiune şi de scont, iar independenţa României îl putea face să piardă privilegiul emiterii de moneda românească, ceea ce s-a şi întâmplat, până la urmă, românii văzând cât de puţin le-au vrut binele evreii.
Chiar după obţinerea prin arme a independenţei de către români, evreii şi-au folosit toată influenţa pentru a impune politicienilor români ideea că banca naţională, având prerogativa de emitent al bancnotei, trebuie să fie creată de instituţii financiare străine, iar capitalul său să rămână preponderent sau total străin.
“Un punct de vedere total opus, care a triumfat, aparţine oamenilor politici patrioţi şi constă în folosirea exclusivă a capitalului autohton, pentru evitarea controlului străin asupra pivotului întregii activităţi băneşti din ţară”, scrie Radu Negrea (Banul şi Puterea, Bucureşti 1990, Ed Humanitas).
Astfel, Parlamentul Român a votat la 17 aprilie 1880 Legea privind “instituirea unei bănci de scont şi circulaţiune, sub denumirea de Banca Naţională a României cu dreptul exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător”. Aceasta a fost o lovitură puternică dată israeliţilor lui Morgan. Banca Naţională a României, deţinută de stat (33%) şi de fruntaşii liberali (67%) a însemnat pasul emancipării financiare a ţării, a obţinerii de credite neîmpovărătoare pentru români. Ea mai există şi astăzi, având (încă!) capital integral de stat, şi ar trebui să mai fie încă un simbol al suveranităţii naţionale (este condusă însă de un agent al mondialismului sionist, iar bancnota emisa de B.N.R. în octombrie 2001, cu valoarea de 100.000 lei, conţine simbolul israeliţilor, Steaua lui David).
Odată cu apariţia Băncii Naţionale a României în 1880, “Banca României”, în realitate a evreilor Grenfell (omul lui Morgan) şi Isaac Pereire, a rămas practic o simplă bancă comercială, iar în 1903, când a expirat concesiunea băncii acordată de domnitorul Cuza, activul şi pasivul băncii a fost preluat de către The Bank of România Limited, cu sediul la Londra, creaţie a adevăraţilor patroni, Morgan şi Grenfell, funcţionând în România până în 1948 ca sucursală a firmei londoneze.
După 1989, guvernator al Băncii Naţionale a României a fost aproape fără întrerupere Mugur Isărescu. Despre acesta s-a afirmat că are legătură cu comenzile ocultei financiare internaţionale. Mugur Isărescu, ar fi fost recrutat de către Council of Foreign Relations (C.F.R.) în 1990, la New York. Recrutarea s-ar fi produs la Institutul pentru Studiul Economiei Mondiale din New York, pe când Isărescu se afla la post.
Conducerea C.F.R. (organizaţie controlată de familiile bancherilor evrei Rockefeller şi Rothschild, susţinuţi de J.P. Morgan) au recrutat destui specialişti, potenţiali înlocuitori ai celor care guvernau la vremea respectivă în ţările est-europene.
Controlul din start al pieţelor est-europene era un scop bine determinat, în funcţie de indicaţiile “specialiştilor” C.F.R. Totodată, Mugur Isărescu ar fi fost pregătit în vederea accederii la fotoliul de premier, deoarece evreul Petre Roman juca la două capete. De aceea, “soluţia Mugur Isărescu” a fost înaintată ori de câte ori a fost situaţia unei crize majore.
“Datorită evoluţiei evenimentelor post-decembrişte – scria un săptămânal românesc în 1999 -, s-a recurs la funcţia de guvernator al Băncii Naţionale a României, poziţie cheie de altfel pentru finanţele României şi de pe care nu i-a nemulţumit pe stăpânii săi. C.F.R. acţionează pe baza pârghiilor financiare de care dispune organizaţia, controlând inclusiv Federal Reserve Bank, banca investită cu coordonarea rezervei federale a S.U.A. şi emiterea dolarului ca monedă, precum şi principalele organisme financiare mondiale, F.M.I. şi Banca Mondială. Pentru îndeplinirea obiectivelor propuse, pe tot parcursul anilor 1990-1992 s-a purtat un imens război mediatic de dezinformare în toate emisiunile economice, subliniindu-se greşeala făcută de România prin plata datoriei externe şi exemplificând prin ţări care au mari împrumuturi, dar nivel de trai mai crescut, sugerându-se că o ţară se poate dezvolta prin împrumuturi înrobitoare. De altfel, principala formă de control al unei ţări este cea financiara – specialitatea C.F.R.”.
Pasul cel mai important făcut de Mugur Isărescu, în conformitate cu dispoziţiile C.F.R., a fost devalorizarea masivă a monedei naţionale, politică monetară şi împrăştierea la o rată derizorie a tuturor creanţelor României (ex.: Egipt, Irak), pas susţinut şi de prim-ministrul impus de media, de fapt de oculta financiară, Theodor Stolojan, răsplătit ulterior cu un post la Banca Mondială. Pentru îndepărtarea eventualilor investitori, necontrolaţi de C.F.R., în 1991 Th. Stolojan a naţionalizat valuta aflată în bănci, ceea ce a dus la un adevărat recul pentru investiţiile străine, scăpate de sub controlul şi manipularea ocultei de la New York. Un alt aspect demn de menţionat l-au constituit jocurile interbancare “permise şi încurajate” de Mugur Isărescu, derulate prin băncile aflate sub tutela C.F.R. (Chase Manhattan Ro, INC Barings, ABN AMRO), prin intermediul cărora importante fonduri valutare au părăsit România.
Sub conducerea lui Mugur Isărescu, Banca Naţională a României s-a făcut vinovată de faptul că nu a luat nici un fel de măsuri, impuse de altfel prin legislaţie (care-i conferea obligaţia de control şi intervenţie) în cazul marilor fraude bancare, de genul Columna Bank, Credit Bank, Banca Dacia Felix, Banca Internaţională a Religiilor. Conducerea Băncii Naţionale a României a cunoscut exact marile fraude de la Bancorex, pe care le-a acoperit. În afara celor două miliarde de dolari ce au dispărut din România, B.N.R., care poseda toate pârghiile necesare pentru a preveni scurgerile financiare din România, le-a acoperit prin cererile de trecerea la datorie publică a creditelor clientelare oferite de Bancorex diverselor grupări mafiote.
Deşi B.N.R. are o Direcţie de Supraveghere şi Control Valutar nu a luat măsuri pentru repatrierea valutei, care, obţinută în urma tranzacţiilor externe, nu a mai intrat în ţară (cazul firmelor Pepsi, Qudrant, Coca-Cola, NAPPA, afacerile cu tutun, bumbac şi industrie uşoară). “Faptul că Isărescu ar fi fost recrutat de C.F.R. poate fi susţinut de motivul că niciodată, indiferent de interesele politice, Mugur Isărescu nu a putut fi schimbat, cu toate incidentele penale ale afacerilor familiei [sale] cu cetăţeanul Heinrich Schorsch, bănuit a fi agent dublu, inclusiv F.M.I. şi Banca Mondială jucând cu asul Isărescu în mânecă, ameninţând cu sistarea oricărei creditări în cazul schimbării acestuia.”
Trebuie arătat că numirea lui Mugur Isărescu ca prim ministru al României, la sfârşitul anului 1999, a contribuit la desăvârşirea marilor infracţiuni desfăşurate la Fondul Proprietăţii de Stat, îndeosebi cele derulate cu infractorii israelieni, cum este cazul afacerilor lui Sorin Shmuel Beraru şi privatizarea Hotelului Bucureşti (infractori Eliahu Rasin şi Robert Badner, alături de Radu Sârbu). Astfel, privatizarea Hotelului Bucureşti era anchetată la sfârşitul anului 1999 de Corpul de Control al primului-ministru Radu Vasile, sub conducerea secretarului de stat Ovidiu Grecea, când preşedintele României, Emil Constantinescu, dă o adevărată lovitură de stat destituindu-l pe premierul Radu Vasile şi înlocuindu-l cu Mugur Isărescu. Imediat secretarul de stat Ovidiu Grecea a fost destituit la rândul său, iar controlul efectuat la F.P.S., control ce trebuia să conducă la destituirea preşedintelui Radu Sârbu, a fost brusc stopat, iar Raportul inspectorilor guvernamentali s-a pierdut prin sertarele noului prim-ministru al României, în timp ce dubioasele afaceri de la F.P.S. şi-au urmat nestingherite cursul.
La nici un an de la numirea sa ca prim-ministru al României, îl regăsim pe Mugur Isărescu drept candidat la preşedinţia României. Cine era Isărescu, se poate întreba oricine! Fără a face politică, fără a fi o personalitate propriu-zisă, destul de anost, el este propulsat din 1990 guvernator al Băncii Naţionale a României, prim-ministru al României şi apoi candidat la preşedinţia ţării, având o largă susţinere politică. Se cunoaşte războiul declarativ de la începutul anului 2001 dintre noul prim-ministru Adrian Năstase şi reîntorsul guvernator la Banca Naţională a României, Mugur Isărescu. În vederea compromiterii politice a unui potenţial viitor contracandidat la preşedinţia României, A. Năstase (anagrama lui “e Satanas”) îi promitea chiar lui Isărescu că îl va destitui cu tam-tam din fruntea Băncii Naţionale, şi luase alături de sine în acest scop atât Curtea de Conturi (a cărei anchetă la B.N.R. a rămas, până la urmă, practic ascunsă de ochii opiniei publice – noi o vom publica, totuşi, într-un număr viitor), dar şi pe “fiorosul” secretar de stat Ovidiu Grecea, reinstalat ca şef al Corpului de Control al Guvernului. Ce s-a întâmplat, până la urmă, cu războiul Năstase-Isărescu nu s-a mai aflat. O tăcere inexplicabilă s-a aşternut peste gălăgioasa dispută. De fapt, stăpânii oculţi din S.U.A. ai celor doi i-au pus să facă pace, iar pionii au fost sacrificaţi (Ovidiu Grecea a trebuit să plece la capătul lumii ca ambasador al României).
(va urma)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu