Cornel Sabou: Jurnalul unui director de ziar (I)

Hai să vă povestesc cum am intrat eu în "mirifica" lume a presei...

Suntem în 1995. Cornel Sabou avea pe atunci 23 de ani (Doamne, cum au zburat anii!). Ochisem eu mai demult piaţa presei locale să văd dacă am loc să mă strecor, dar "oferta" era extrem de sărăcăcioasă. În Baia Mare apăreau pe piaţă două ziare şi jumătate. La cotidianul "Graiul Maramureşului" era exclus din start să ajung pentru că ăla era fostul ziar comunist "Pentru Socialism" şi acolo lucrau doar dinozaurii de presă care anterior se specializaseră în ode ridicate lui Ceauşescu! Jumătatea de ziar de care pomeneam era săptămânalul "Clipa" care apărea pe "circuit închis", adică scotea un tiraj extrem de limitat, doar ca să aibă câteva ziare care să fie ataşate la facturile ce erau apoi înmânate corupţilor din politica locală. Pentru că ziarele aşa scot bani, beneficiind de mărinimia aleşilor (sau numiţilor) locali deoarece ei dispun de bugetul public. Ca să iei bani de la ăştia trebuie să le bagi o reclamă în ziar, să faci o factură şi să ataşezi ziarul cu reclama la ea. Apoi duci factura la ciocoi şi aştepţi să ţi-o plătească. Pe atunci nu erau licitaţii pentru banii alocaţi presei. Primarul sau Prefectul dădeau bani presei fix cum vroiau muşchii lor, cum, unde şi cât doreau ei. Aşa se face că de-a lungul timpului au apărut în Baia Mare multe ziare-fantomă care scoteau tiraj extrem de redus (uneori chiar şi 50-100 bucăţi pe ediţie) doar cât să ataşeze la facturi şi să dea ca protocol pe la instituţii.

"Clipa" asta de care vorbeam cam aşa se prezenta prin 1995. Mai exista, în fine, săptămânalul "Nord Magazin", proprietarul fiind un mic (pe atunci) om de afaceri local, Gheorghe Zoicaş (acum deputat de Maramureş). Problema mea era faptul că "Nord Magazin" nu făcea angajări de ziarişti. Redacţia era full de jurnalişti foarte buni (Ananei Gagniuc, Vasile Dragomir, Puiu Czompa, Dorin Ştef, Mircea Grumaz şi alţii) şi nu avea nevoie de figuri noi. Ce să mă fac?

Am văzut, totuşi, că redacţia căuta agenţi publicitari! Mi-am zis atunci că n-ar strica să încerc. Până să se elibereze un loc de jurnalist pot să fac pe agentul şi să câştig, în acelaşi timp, nişte bani! Aşa că m-am dus la redacţie (la Hotel "Sportul", în Baia Mare) şi m-am prezentat acolo ca pretendent la "funcţia" de agent publicitar. Secretara mi-a comunicat sec condiţiile pe care eu le-am acceptat imediat. Mi se dădeau nişte contracte şi eu trebuia să găsesc clienţi care să îşi facă reclamă în ziar, contra-cost evident. Un anumit comision din suma totală urma să îmi revină mie. Nu mai ţin minte exact cât era atunci acest comision, cred că 16 sau 17 la sută, dar s-ar putea să mă înşel.

Am ieşit în oraş în prima mea zi de activitate extrem de motivat. Cum să găsesc eu clienţi pentru reclamă în ziar? Nu aveam încă experienţă şi mai eram şi timid. Mi se părea unpic aiurea să deranjez eu patronii cu oferta mea de reclamă, dar până la urmă mi-am luat inima-n dinţi şi am intrat într-o agenţie de turism, "Mara Internaţional" se numea (activează şi în prezent). L-am ochit pe director, m-am prezentat şi am început să discutăm. Omul (un tip deosebit cu care - peste ani - m-am salutat mereu, cu respect) mi-a spus că şi-ar dori să fie o reclamă săptămânală în ziar, dar nu are bani suficienţi să o plătească. Ce să fac ca să nu pierd clientul? Mi-a venit o idee, i-am prezentat-o şi el a fost de acord imediat. Pe atunci, ca să călătorească în occident, românii trebuiau să obţină vize de la ambasadele străine. Fiecare stat avea alte condiţii pentru acordarea vizelor. Omul era în temă cu toate datele pentru că asta era meseria lui, să organizeze excursii peste hotare. I-am propus atunci să îmi dea date concrete despre TOATE amănuntele care compun problema obţinerii vizelor de către români. Eu urma să public acele date în ziar, în serial, iar el, pentru că ne punea la dispoziţie toate amănuntele, urma să beneficieze de un spaţiu mic de reclamă săptămânal. Precizez că în acel moment eu nu aveam nici o autoritate, nici o competenţă să hotărăsc ce apare sau nu în ziar, dar am simţit că informaţiile pe care urma să le primesc vor fi extrem de bine primite, atât de colegi cât şi de publicul cititor, aşa că m-am riscat să îi promit omului că înţelegerea e valabilă şi că reclama îi va apărea în ziar. Exact aşa s-a întâmplat. Nimeni nu s-a opus trocului propus de mine, ba chiar toţi erau încântaţi că vor (vom) avea la dispoziţie date atât de complete despre modalitatea de obţinere a vizelor pentru statele occidentale, o problemă care preocupa multă lume atunci. A fost prima reclamă contractată de mine pentru ziar. Apoi au fost multe altele...

Mă axam pe firmele care păreau să fie prospere. Îmi imaginam că aceia care au bani vor să se dezvolte, nu să stagneze, iar publicitatea era o cale imediată de progres. "Nord Magazin" vindea pe atunci trei, patru, mii de bucăţi săptămânal şi avea o influenţă destul de mare. Prindea repede la public pentru că era singura alternativă la ziarul comunist "Graiul Maramureşului". Contractele curgeau, paginile ziarului se umpleau de reclame, iar eu câştigam bani frumuşei cu comisionul meu.

Periodic, se organizau în oraş expoziţii pe diverse teme la care participau tot felul de firme prezentându-şi ofertele. Eu eram acolo, "agăţam" imediat majoritatea firmelor prezente cu contracte serioase şi bani cash plătiţi pe loc. Făceam naveta între sediul redacţiei şi Sala Sporturilor din Baia Mare (locul unde se organizau târgurile, expoziţiile astea), întocmeam contracte, luam textul reclamei, banii, eliberam chitanţă şi fugeam la sediu să dau datele tehnice tehnoredactorului ca să aşeze textul reclamei în pagină, să predau banii şi să îmi încasez comisionul. Secretara, speriată de ambalarea mea şi de sumele pe care le vărsam la "bugetul" ziarului din oră-n oră, l-a sunat urgent pe patron. Gheorghe Zoicaş a venit imediat la redacţie, a intrat în biroul său şi s-a uitat mirat la cărămida de bani de pe masă. M-a chemat acolo şi tot numai zâmbet m-a felicitat pentru "realizări". A luat banii şi a dispărut. Eu am prins curaj...

Dimineaţa verificam presa locală şi centrală. Vroiam să fiu mereu la curent cu tot. Era vremea schimbărilor zilnice, atât în societate cât şi în viaţa publică. Ocheam firmele care îşi fac publicitate în alte ziare. Calculam oportunităţi. Să vă povestesc despre una...

Ziarul "Ziua" avea o campanie zilnică de presă cu dezvăluiri despre fraudele de la Banca "Bancorex". Articolele erau şocante, senzaţionale! Nu vă spun ce mi-am şoptit eu atunci în barbă, dar am luat rapid un formular de contract de pe masă şi am fugit la sediul Bancorex din Baia Mare. Am spus la poartă că sunt de la ziar şi că vreau să vorbesc urgent cu directorul. Am aşteptat puţin, după care am fost invitat într-un birou larg, spaţios şi extrem de luxos. În cameră erau vreo cinci persoane care avuseseră până atunci discuţii extrem de aprinse, bănuiam eu. Pentru că simţeam în aer o anumită încordare.

- Ce doriţi? m-a întreba singura femeie de la masă.

Am dedus că ea e directorul băncii. Nu ştiam cum o cheamă, dar ce importanţă mai avea numele? Am încercat să îndrug ceva şi să nu mă las intimidat

- Vreau să vă iau un interviu...

N-am apucat să spun mai mult pentru că femeia m-a întrerupt:

- Lasă asta... Cinci sute de mii e bine? m-a întrebat ea

- Poftim? Un milion! am plusat eu...

- Nu, nici vorbă, optsute de mii sunt de ajuns.

A făcut un semn scurt cu capul către un domn mai în vârstă din cameră şi omul s-a ridicat imediat venind spre mine.

- Mergeţi cu domnul, semnaţi contractul şi încasaţi banii. Succes!

Atâta a fost toată discuţia cu doamna director de la Bancorex!

Am semnat, am luat, am plecat, am predat banii la secretară moment în care - aţi ghicit - asta îl sună disperată pe patron. Era o sumă destul de mare la vremea aceea, cel puţin pentru publicitatea de presă provincială...

Într-o dimineaţă, vine secretara şi îmi spune că trebuie să merg la Satu Mare. De ce? Patronul îşi pusese ochii pe nişte "ţinte" din localitate care trebuiau "stoarse" de publicitate. Şi ce trebuie să fac? am întrebat eu. "Tu mergi în locurile indicate, vorbeşti cu şefii de acolo, strângi date tehnice pe care să le includem în reclamă şi apoi te întorci, ni le predai că de restul se ocupă ceilalţi" "Restul" însemna conceperea textului reportajului publicitar sau reclamei. Text care urma să fie scris de jurnalişti pentru că un biet agent publicitar nu se pricepea la scris, nu-i aşa? Am fost în Satu Mare, am vorbit cu şefii respectivi, m-am întors şi am predat datele culese de mine, inclisv pliante şi fotografii. Îi convinsesem pe directorii respectivi să îmi dea toate materialele pe care le au despre firma lor ca să le facem şi noi o prezentare. Nu le-am spus eu nimic de bani pentru că de asta urmau să se ocupe "ceilalţi". Oamenii, în general, dacă nu li se cer bani sunt foarte cooperanţi. Nu am avut probleme.

A doua zi vine şi secretara şi îmi spune că nu este nici un ziarist disponibil. Toţi sunt pe teren, cu treburi importante, dar cineva trebuie să scrie textul reclamelor ca să câştigăm timp la tehnoredactare. Nu vreau cumva să le scriu eu? Că dacă vor fi ceva greşeli le vor corecta jurnaliştii când se vor întoarce de pe teren. Ba da, cum să nu, am spus eu. M-am retras la o masă şi am scris...

Asta aşteptam eu! O ocazie să scriu cu adevărat. Să fie un TEXT, nu un simplu slogan publicitar. Vorbisem la Satu Mare cu directorul Romsilva (Direcţia Silvică) şi acum trebuia să concep un reportaj publicitar care să intre pe o pagină întreagă de ziar. Ce naiba de publicitate să faci la Direcţia Silvică, instituţie care se ocupă numai de păduri??? Şi mi-am dat liber la imaginaţie... Titlu: "Natura activităţii este însăşi Natura". Text amplu, cu detalii precise, localizare, bilanţ (pozitiv, bineînţeles), fraze bine structurate, final apoteotic (glumesc!)! Am predat materialul la culegere şi m-am dus acasă.

A doua zi... Vin la redacţie. Mă cheamă la el Vasile Dragomir (redactor şef). Avea în mână o imprimare a textului meu încadrat exact cum ar trebui să apară în ziar. Era o pagină scoasă la imprimantă pentru efectuarea corecturii. O luase la verificat chiar Dragomir, maestrul cuvintelor întoarse pe toate feţele, "tatăl" metaforelor jurnalistice! Jurnalist "greu" pe piaţa locală. Îmi spune: "Domnule, patronul a văzut materialul pe care l-ai scris dumneata şi este foarte impresionat. A spus că vei avea un mare viitor în presă. Îţi transmit felicitările sale, dar vreau şi eu personal să te felicit, în primul rând pentru titlul pe care l-ai găsit şi care este extraordinar! Vom colabora şi pe viitor." Atât... Am fost foarte mândru când a apărut ziarul şi reportajul scris de mine trona acolo pe o pagină întregă fără să fie modificat niciun cuvânt din ceea ce am scris eu! Corectura "profesorului" Dragomir devenise inutilă...

Pe atunci aceasta era o "tactică" pe care nu o aplica doar ziarul "Nord Magazin". Cineva mergea la o firmă, cerea date publicitare fără să ceară bani. Oamenii, crezând că totul e pe gratis (doamne, cât de naivi eram toţi în anii 90!), ne ofereau tot. Se făcea reportajul, apoi alţi oameni mergeau la firmă cu ziarul şi... factura! "Cum, nu v-a spus agentul nostru că e vorba de o reclamă care trebuie plătită??? O să-l sancţionăm noi, nici o problemă, dar acum dvs trebuie să plătiţi pentru că noi nu facem reclame gratis!" Cam asta era ideea cu care se încasau apoi banii. Toţi plăteau pentru că nimeni nu-şi dorea scandaluri cu ziarul, mai ales după ce că tocmai ei erau cei care oferiseră datele fără de care publicitatea nu putea fi concepută! "Dumneavoastră ne-aţi dat datele, noi le-am publicat, acum plătiţi!" Şi plăteau... Eu am înţeles metoda asta mult mai târziu. În momentele acelea nu mă interesa decât faptul că "promovasem" până acolo încât îmi apărea numele în ziar, chiar dacă acesta era trecut doar la finalul unui reportaj publicitar.

Am făcut apoi şi alte deplasări. La Carei, Cluj şi nu mai ţin minte pe unde. La Cluj am mers mai mulţi, inclusiv patronul şi Dragomir. Ne-am oprit la prefect. Eram o "delegaţie" care venea "din partea senatorului Augustin Botiş" ca să-i ia un interviu prefectului de Cluj. Botiş era senator PDSR de Maramureş, era în partidul de la putere. Numele lui a deschis imediat uşa prefectului. Eu nu am intrat pt că eram doar agent publicitar, nu jurnalist. Dar am venit apoi, săptămâna următoare. Cu interviul prefectului publicat în "Nord Magazin". Prefectul m-a primit imediat. I-am dat ziarul, i-am arătat unde e interviul şi am dat să plec. Pentru povestea cu banii urma să vină altcineva, după mine. Cu politicienii puternici se proceda mai cu tact, mai cu răbdare. Prefectul m-a reţinut. "Stai, nu pleca până nu citesc interviul". Am stat. Când a terminat lectura a venit spre mine zâmbind. "Cred că e primul meu interviu care apare în presă exact cum l-am dat, fără să-mi fie cuvinte scoase din context sau să mi se inventeze răspunsuri! Mulţumesc!" A dat mâna cu mine şi m-am simţit extrem de onorat de laudele pe care le primeam în numele ziarului.

Pe atunci, accesul patronului Gheorghe Zoicaş la banii bugetului statului (centralizat pe primării sau prefecturi) era limitat. De aceea şi forţa el nota pe piaţa privată, pe firmele de stat sau pe insituţiile numite acum descentralizate. Era "eşalonul doi" al fondurilor de publicitate care puteau fi colectate. La prefect sau primar aveau accest doar ziariştii ăia comunişti care se aveau pe bune cu toţi foştii conducători, foşti care erau şi în prezent tot conducători. Nu fusese executat decât Ceauşescu, restul trăiau bine merci!

Dar Zoicaş a găsit metode prin care să se strecoare între mai marii zilei. Pretextând interviuri ajungea la parlamentari. În schimbul unor favoruri de imagine obţinea "recomandări" către posibile surse de venit, firme de stat sau bugete locale în diverse localităţi. Abordarea "în numele senatorului X" avea succes, căci toţi directorii de stat depindeau de cuvântul spus la Bucureşti de parlamentarul puterii. Şi încet-încet începeau să vină bani tot mai mulţi de la stat! Pe diverse "reclame". Zoicaş ăsta a fost întotdeauna un băiat deştept! Pe bune!

Când a deschis ziarul era un ilustru anonim. După un an era primit de toate oficialităţile locale cele mai înalte! Primea bani de la toţi, îl respectau toţi şi devenea încet-încet "temut"! Forţa lui Zoicaş erau pixurile jurnalistice pe care le avea în subordine şi care scriau la comandă, conform cu originea surselor financiare. Nu existau nici măcar false principii care să fie afişate ca pretext pentru text! Totul se făcea pe faţă. În politica editorială a ziarului, senatorul, deputatul sau primarul care plătea publicitate era cel mai bun pentru comunitate!

În episodul următor am să vă povestesc despre "modernizarea" metodei de a face bani la "Nord Magazin" prin metode de tip conflictual care au dus, la un moment dat, chiar la plecarea mea de la acest ziar. Dar înainte de plecare a fost promovarea reală, din statutul de agent publicitar în cel de reporter, apoi "şef secţie investigaţii". Vorbim şi despre astea şi despre multe altele pentru că sunt 17 ani de povestit în serialul ăsta! Numai bine...

Cornel SABOU