Pe vremea aceea (anul 1996) eram tânăr fecior, fără obligaţii, liber ca pasărea cerului, preocupat doar de mici sau mari pasiuni, fără stres cu privire la activitatea profesională sau la viaţa socială. Câştigurile pe care le obţineam de la ziarul "Nord Magazin", ca simplu agent publicitar, îmi permiteau să trăiesc liniştit şi chiar "uitasem" de ambiţia mea de a deveni ziarist! Nu prea "pierdeam" vremea prin redacţie. Vedeam că ceilalţi colegi purtau discuţii aprinse cu privire la funcţiile care se împărţeau pe acolo, la subiectele care trebuiau abordate, dar eu nu prea dădeam atenţie amănuntelor. Îmi făceam treaba şi atât. Contractam publicitate, încasam banii, predam banii, luam comisionul şi apoi plecam să-l cheltuiesc! Nu duceam lipsă de clienţi! Şi toţi clienţii mei erau numai de pe piaţa privată. Eu nu ştiam pe atunci ce înseamnă să încasezi bani de la stat!
Îmi amintesc că într-o zi, patronul, Gheorghe Zoicaş, a convocat o şedinţă în care ne-a anunţat că redactorul şef Ananei Gagniuc a fost concediat şi că funcţia rămasă liberă este preluată de Vasile Dragomir. Între cei doi (Zoicaş şi Gagniuc) izbucnise un scandal legat de... publicitate! În ziar apăruseră mai multe reclame de la nişte firme private, iar Zoicaş observase că în casieria ziarului nu intraseră banii pe acele reclame. Îl suspecta pe Gagniuc de faptul că îşi însuşise respectivele încasări şi astfel între cei doi a izbucnit o ceartă care s-a lăsat cu concedierea redactorului şef. Eu nici atunci, nici ulterior, nu m-am preocupat prea mult de detaliile acestui scandal. Eram agent publicitar, preocupat strict de programul meu, iar şedinţele de genul ăla mă plictiseau. Totuşi, dincolo de neînţelegerile financiare dintre cei doi, pot să spun că încă din acea perioadă Ananei Gagniuc (Nancy) era un lider incontestabil în breasla presei scrise, un adevărat profesionist! Avea un singur "păcat", obsesia modificării textelor scrise de ziarişti. Orice material scris care trecea prin mâna sa "trebuia" modificat pe ici, pe colo şi adaptat conform cu concepţia sa. Altfel însă, Nancy ştia foarte bine să organizeze o redacţie şi să "exploateze" la sânge toţi angajaţii. "Vedea" foarte bine o campanie de imagine şi ştia să accentueze acele aspecte care contau. Scria bine şi foarte bine, în funcţie de dispoziţie. Ulterior, peste ani, Gagniuc a fost consilier de imagine la mai toţi politicienii şi partidele din Maramureş şi nimeni nu s-a plâns vreodată de serviciile sale. Ca o completare a "profilului" său, Ananei Gagniuc era unul din puţinii ziarişti buni care ştiau să facă şi bani din meseria asta! Şi când spun bani, mă refer la bani mulţi, nu la comisioane de genul celor încasate de mine din contractele publicitare...
Deci Nancy a plecat, a venit pe funcţie Dragomir. Vasile era un altfel de ziarist/manager. El petrecea mai puţin timp cu echipa şi era mult mai "legat" de patron. Unde mergea Zoicaş, mergea şi Dragomir. Dacă Gagniuc îşi petrecea mai tot timpul în redacţie tot scriind, corectând şi modificând articole, Dragomir se plimba toată ziua cu patronul participând la tot felul de întâlniri simandicoase cu mai marii zilei! 1996 era an electoral, iar Zoicaş ţintea sus de tot! Încerca să-i stoarcă de bani pe toţi politicienii şi - eventual - să obţină o funcţie în alegerile locale. Dar nici Dragomir nu a rezistat mult... Din nou neînţelegeri, din nou motive obscure legate de bani mai mult sau mai puţin negri. Într-o dimineaţă altă şedinţă, alt anunţ. Dragomir concediat, postul de redactor şef preluat de Dorin Ştef.
Trebuie să ştiţi că "problemele" de acest tip (financiar) între ziarişti şi patronii de presă. au existat şi există până-n ziua de azi. Din cauza salariilor mici, ziariştii mai cu "iniţiativă" au încercat mereu să obţină câştiguri suplimentare. Acestea veneau ori din introducerea unor reclame mascate în ziar (pe care ziaristul şmecher încasa banii şi nu îi mai preda la ziar) ori prin publicarea unor materiale de imagine favorabile lui X sau Y din politică, articole pe care încasau bani direct de la politician. Patronii, puşi la curent cu metodele astea, urmăreau cu mare atenţie ce apărea în ziar şi când suspectau faptul că anumite materiale erau reclame mascate începea scandalul. Aşa au picat din funcţie, de la "Nord Magazin", Gagniuc şi Dragomir.
Dorin Ştef era cu totul altfel. Poate mai "naiv" decât predecesorii săi (cel puţin în aspectele acestea, legate de câştigurile "colaterale"), Ştef era foarte preocupat de jurnalism ca meserie. Visa anchete adevărate de presă, reportaje ample şi interesante, se stresa mult pe organizarea materialelor scrise şi mai puţin pe managementul financiar.
Odată cu aceste schimbări, mi s-a propus şi mie să scriu articole. Începuse să se simtă lipsa unor jurnalişti. Subiectele ce trebuiau acoperite erau numeroase, iar oamenii puţini. Pe atunci se mergea la toate conferinţele de presă organizate de partide. "Graiul Maramureşului" publica aceste conferinţe selectiv, doar celor care plăteau. "Nord Magazin" publica toate conferinţele de presă, indiferent că partidele plăteau sau nu publicitate. Acest lucru era apreciat şi ziarul primise felicitări pentru "echidistanţă". În realitate, procedând astfel, patronul Gheorghe Zoicaş nu vroia decât să prindă oportunităţi de a face pe viitor bani. Şi nu putea găsi acele oportunităţi închizând uşa ziarului!
Am înţeles că existaseră discuţii aprinse cu privire la "promovarea" mea ca reporter mai demult, dar din diferite motive (legate şi de conflictele interne dinăuntrul ziarului) a tot fost amânată decizia. Acum, odată cu venirea lui Ştef, propunerea era oficială.
Eram în parcarea Hotelului "Sportul" şi înainte de a se urca în maşină, patronul Gheorghe Zoicaş mi-a propus să scriu articole, urmând să abandonez "cariera" de agent publicitar. Mi-a propus un salar de 200.000 lei pe lună. Am acceptat imediat. Acceptam şi pe gratis, doar ca să pot scrie! M-a trimis la Ştef ca să primesc de la el subiectele...
Cu Ştef am colaborat foarte bine ca ziarist! Era un om căruia chiar îi păsa de realizările acestea de zip jurnalistic. Mi-a explicat că trebuie să acoperim necesarul de "teren" şi m-a trimis la conferinţa de presă a Partidului Alianţei Civice (PAC). L-am găsit acolo pe Marinel Kovacs (care avea să devină, peste ani, preşedinte de Consiliu Judeţean), alături de alţi politicieni despre care, la ora aceea, nu ştiam prea multe. Am stat la conferinţă, mi-am luat notiţe, apoi am scris articolul. L-am predat la Dorin apoi am mers iar pe teren, cu alt "obiectiv". Când m-am întors la redacţie, Dorin m-a chemat la el...
- Cornel, ţi-am citit articolul şi vreau să-ţi spun că e perfect! Nu a fost necesar nici măcar o virgulă să pun şi nici să schimb vreun cuvânt. Felicitări! Tu o să faci o carieră mare în presă!
În afara conferinţelor de presă la care mă trimitea Dorin, îmi alegeam singur subiectele. Avusesem o discuţie cu el şi stabilisem să găsesc subiecte interesante pentru public, să le documentez şi apoi să le scriu aşa cum ştiu eu s-o fac, adică foarte bine. Să vă povestesc câteva experienţe trăite cu "subiectele" acestea, alese de mine...
Începusem să iau pe rând instituţiile acestea de stat mai puţin vizitate de ziarişti. Evitam comunicatele lor oficiale şi ceream să mi se dea acces la documentaţia care arăta activitatea oamenilor angajaţi acolo. La o Direcţie Judeţeană (legată de protecţia construcţiilor) am găsit o chestie foarte interesantă! Inspectorii verificaseră Barajul Firiza şi descoperiseră nişte fisuri mici în construcţia de beton. Materialul prezenta şi propunerile făcute de inspectori pentru remedierea problemei. L-am întrebat pe director ce e cu fisurile alea şi mi-a spus că e ceva normal. În timp, la orice construcţie de beton apar tot felul de fisuri mici. Acestea sunt identificate şi remediate. În cazul barajului Firiza nu era o problemă, fisurile respective putând fi rezolvate fără probleme.
OK, nu e o problemă, dar e un... subiect! Am simţit momentul şi am fugit cu datele la redacţie. Am scris imediat articolul. Titlu mare: "Barajul Firiza are fisuri". Subtitlu: "Acestea nu reprezintă însă un pericol". În ziua în care a apărut ziarul, SRI a dat alarma! Nişte ofiţeri de la Bucureşti au venit imediat la Baia Mare ca să vadă ce-i cu fisurile din Baraj. Au fost chemaţi cei mai mari specialişti în betoane din ţară. Imediat problema a fost rezolvată. Barajul Firiza era mai solid acum ca niciodată!
Conferinţă de presă la PSM (Partidul Socialist al Muncii). Şef de filială, omul de afaceri Alexandru Peterliceanu, o legendă la vremea aceea printre ziarişti! Colegii de la alte ziare, radiouri şi televiziuni se băteau să meargă la conferinţele lui Peterliceanu. Eu nu ştiam de ce, dar m-a pus în temă Dorin Ştef.
- Vezi că ăsta e un tip bogat şi la conferinţele sale tratează foarte bine ziariştii. Te duci acolo, dar nu te lăsa influenţat de asta şi scrie un articol bun.
M-am dus... Peterliceanu îşi ţinea conferinţele în restaurante de lux. Locurile desemnate pentru presă erau deja aranjate. Pe masă, în faţa fiecărui scaun, erau puse băuturi răcoritoare, veselă pentru servirea mesei şi un pachet de Kent lung. Peterliceanu stătea în capul mesei fumând ţigară de la ţigară şi îşi dădea cu părerea despre toate subiectele zilei. Doar el vorbea chiar dacă întrebările ziariştilor erau adresate altor membri ai prezidiului. Şi pentru că atunci când vorbeşti mult spui şi multe prostii, eu am fost atent să-mi notez tot. Am scris articolul speculând mai ales "păsăricile" care şi-au luat zborul din gura lui Peterliceanu. A doua zi după apariţia ziarului, Peterliceanu a venit la redacţie cu o falcă-n cer şi una-n pământ! Era nervos tare pe faptul că publicasem doar acele lucruri care (nu ştiu de ce) îl dezavantajau. Nu a discutat cu mine sau cu Ştef. Nu vroia să vorbească decât cu patronul. Au vorbit ei ce-au vorbit şi s-au împăcat. Zoicaş n-avea probleme să se împace cu oricine. Pe bani, bineînţeles!
Am început o colaborare cu ziaristul Ioan Toporan. Avea ceva emisiuni la Radio Contact. Lucram împreună la reportaje ample. Ne fixam o temă, ne împărţeam sarcinile şi toată săptămâna acumulam informaţii, făceam interviuri, iar în final le adunam şi ieşeau reportaje de două pagini extraordinare. Erau cele mai tari materiale de presă la vremea aceea. Motiv pentru care, Dorin Ştef i-a propus lui Zoicaş să mă numească "şef secţie investigaţii", fapt care s-a şi întâmplat. Îmi crescuse şi salariul, dar cine mai acorda importanţă la asta? Devenisem între timp un ziarist cunoscut şi apreciat pentru calitatea scriiturii, dar şi pentru subiectele pe care le abordam. Era timpul să mă apuc de... scandaluri! Am intrat pe un drum extrem de periculos, dar eu la vremea aceea nu conştientizam pericolele. Eram pe val şi valul mi se părea uriaş! (va urma)
Cornel SABOU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu