37... Numărătoarea inversă continuă. Azi ar trebui ca fostul primar Cristian Anghel să fie transferat la Gherla. Are ANP-ul o ”politică” găunoasă de prezentare a deţinutului la Curtea de Apel Cluj. În loc să-l ducă dimineaţa cu o maşină, să-l prezinte instanţei clujene şi apoi să-l aducă seara înapoi, ei organizează un transfer în toată regula la Gherla cu câteva zile înainte de instanţă. Apoi, la alte câteva zile după înfăţişarea din faţa judecătorilor se face transferul înapoi la Baia Mare. Aşa şi cu Anghel. Merge la Gherla pentru a putea fi dus la instanţa din Cluj. Va lipsi cam o săptămână din Baia Mare. Aiurea...
Discutam cu el dimineaţă tot felul. Omul încă se gândeşte serios la administraţia publică locală. Caută tot felul de idei care să înbunătăţească sistemul. Vorbeam de grupurile de cetăţeni care pot sprijini administraţia. Organizate pe cartiere. Cu întâlniri periodice în şcoli. Cu iniţiative care să fie transmise primăriei, şi să fie însuşite de primar (sau/şi consilieri). Grupuri formate din oameni isteţi, indiferent de pregătire, cu spirit civic dezvoltat peste mediu. A găsit şi o denumire sub care ar putea fiinţa aceste grupuri: ”Rivulus Dominarum”!
M-a întrebat ce mai ştiu de referendumul care a avut loc în Baia Mare. Se mai vorbeşte de el? Cine draq să mai vorbească de un referendum la care nu a participat nimeni??? Organizat din interesul particular al unor consilieri. Pentru blocarea (cică) a poluării în Baia Mare. De fapt pentru blocarea societăţii străine care vrea să scoată aur din pirita aruncată în jurul oraşului. Societate care era foarte bună atunci când accepta ofertele de ţevi şi alte materiale oferite de firmele consilierilor locali, dar de îndată ce le-a refuzat s-a trezit cu... referendum! Aici sunt nişte poveşti tare faine cu consilierii ăştia, dar o să vi le spun eu după ce ies afară! Cum fac ei să vândă cu japca statului tot felul de produse ”unicat” pe care numai ei le fabrică. Milionari de carton. Ei fac oferta către primărie, apoi merg în consiliul local şi forţează acceptarea ei de către executiv. Uneori ţine ”vrăjeala”, alteori nu. Depinde de cine e acolo, în vârf. Acum Anghel nu mai e... Dar să lăsăm astea pe mai încolo... când vine căldura! Acuma mi-e cam frig să scriu atâta...
Am fost şi răcit. O perioadă. Care a trecut deja. Acum sunt bine. Foarte bine chiar! Pe curând...
Cornel Sabou
Ziar online de ATITUDINE, editat de Cornel SABOU (Baia Mare/Maramures); Tel. 0758.970059
luni, 31 ianuarie 2011
miercuri, 26 ianuarie 2011
Glume cu gardieni
Bancuri adaptate pentru gardienii din penitenciare... Precizare: aceste texte sunt simple glume. Nu se vor răutăcioase. Cine are simţul umorului să râdă! Dacă râde, atunci nu se poate regăsi printre personaje... Distracţie faină!
---------------------------------------------------
Un vizitator vrea să intre cu maşina în Penitenciar. La poarta 1 îl opreşte gardianul vigilent.
- Trebuie să-ţi fac o percheziţie, îi spune el şoferului
- Nici o problemă, zice şoferul şi se retrage lăsându-l pe gardian să-şi facă meseria.
În timpul căutării amănunţite agentul găseşte într-un cotlon un pacheţel plin cu un praf alb. Cu o mină victorioasă, se ridică, desface tacticos pacheţelul, trage o limbă zemoasă prin conţinut şi rânjind către vizitatorul uimit spune:
- Cocaină? cocaină?
- Nu, antrax!
---------------------------------------------------
Examen de admitere pentru postul de agent la Penitenciar. Testul de fizică. Subiectul: Fenomenul ionizării. La sfârşitul examenului unul din candidaţi îl întreabă pe altul, coleg de bancă:
- Mă tu ai ştiut?
- Perfect!- răspunde acesta.
- Să-ţi dea D-zeu sănătate zice primul, înseamnă că am ştiut şi eu, pentru că am copiat cuvânt cu cuvânt de la tine.
Enervat şi îngrijorat candidatul care ştiuse îi spune celuilalt:
- Idiotule, cum ai putut face una ca asta, acum o să ne prindă şi o să ne pice pe amândoi!!
- Fii serios, îi răspunde cel care copiase, n-o să se prindă nimeni pentru că am mai schimbat şi eu pe ici pe colo. De exemplu unde tu ai pus ION, eu am pus GHEORGHE!
--------------------------------------------------
Doi agenţi în prima lor zi de muncă...
- Agent 001, ce este penitenciarul?
- Nu ştiu.
- Eşti prost. Agent 002 ce este penitenciarul?
- Penitenciarul este mama mea.
- Corect. Agent 001 ce este penitenciarul?
- Penitenciarul este mama Agentului 002.
- Idiotule, penitenciarul este şi mama ta, ai inţeles?
- Înţeles.
- Ce ai înţeles?
- Că sunt frate cu Agentul 002
-------------------------------------------------
Un agent şi-o agentă se iubesc... Cum să facă ei dragoste în penitenciar fără să se prindă colegii? Hotărăsc să îşi trimită mesaje codificate printr-un deţinut atunci când vor să se ardă.
Într-o zi, îii zice agentul deţinutului:
- Deţinut, du-te la Agenta X şi zi-i că vreau să bat la maşină.
Se duce deţinutul la Agenta X:
- Domşoară/Doamnă, zice Agentul că vrea să bată la maşină.
- Du-te şi zi-i că n-am decât cerneală roşie.
Îi zice deţinutul Agentului... după vreo două zile din nou îl trimite Agentu pe deţinut la Agentă. Asta iar îi zice că n-are decât cerneală roşie şi tot aşa de câteva ori.
După un timp, îi zice Agenta deţinutului:
- Du-te la Agent şi zi-i c-am cerneală albastră acum.
Se duce, îi zice, la care Agentu:
- Du-te şi zi-i că am scris de mână…
--------------------------------------------------
doi gardieni clampă pleacă ff fericiţi de la servici.
merg ce merg şi la un timp spune unu foarte amărât:
- frate....am uitat să mă piş
- nu-i nimic, te învăţ eu
--------------------------------------------------
Se face un sondaj internaţional pentru a se afla care sunt cei mai buni gardieni din lume pentru a păstra secretul de serviciu.
O tipă de la un penitenciar american este prima care îşi spune părerea:
- Soţul meu ştie unde lucrez, dar nu ştie cu ce mă ocup. Iar eu nu ştiu nici unde lucrează şi nici cu ce se ocupă. Si nici nu mă interesează. Eu nu duc acasă hârtii de la serviciu şi nici el nu aduce acasă hârtii de la serviciu.
Agentul de la un penitenciar Japonez spune:
- Eu şi soţia mea lucrăm în acelaşi birou, dar eu nu ştiu cu ce se ocupă şi nici ea nu ştie cu ce mă ocup .... Şi nici nu mă interesează.
În sfârşit vine şi rândul românului:
- Eu lucrez singur în birou. Nu ştiu cu ce mă ocup.... si nici nu mă interesează!
--------------------------------------------------
Merge gardianul nostru la prima expoziţie de pictură din viaţa sa. Să vadă şi el cum sunt picturile. La un moment dat, indignat, se adresează custodelui:
- Înţeleg că pictorii moderni pun operelor lor titluri ciudate, dar la tabloul ăsta, care prezintă clar o partidă de sex, titlul "Lenin în Polonia" este complet nejustificat.
- Vă explic imediat. Ştiţi cine este doamna din tablou?
- Habar n-am.
- Este soţia lui Lenin.
- De acord, însă partenerul ei nu este Lenin.
- Aţi găsit singur explicaţia. ...............Lenin este in Polonia
------------------------------------------------
Gardianul:
- Ce obrăznicie! Eu îţi spun că nevastă-mea are un copil şi tu mă întrebi de la cine?
Colegul:
- Linişteşte-te, nu te enerva, am crezut că ştii!
------------------------------------------------
Un gardian către soţia lui: - te rog sa nu mai sari într-un picior, că ţi-l rup şi pe celălalt.
------------------------------------------------
Un grup de gardieni pleacă într-o excursie (făcută cadou de ANP) în natură, prin munţii Carpaţi.
La un moment dat se aude un urlet înfricoşător.
- UUUUU-UUUUUUUUUU-UUUUUUUUUUUUUUU.
Speriaţi şi curioşi îşi întreabă ghidul despre ce este vorba. Ghidul le spune glumind:
- În zona noastră există un grup de femei foarte frumoase care în momentul în care le vine timpul de împerechere se adună într-o "peşteră" şi îşi înalţă strigătul hormonal în aşteptarea masculilor.
Peste 2 zile pe blogul lui Cornel Sabou scria cu litere de-o şchioapă.
"15 gardieni au murit călcaţi de tren într-un tunel din Romania. Toţi erau dezbrăcaţi"
-----------------------------------------------
Doi gardieni escortează un deţinut. La un moment dat se rătăcesc, şi nu mai găsesc drumul corect. După o vreme rămân fără mâncare.
Ei propun ca în fiecare zi să-şi taie câte ceva din corp să mănânce.
În prima zi, primul gardian, îşi taie o bucată din picior.
- Azi mâncăm pulpă!
A doua zi, al doilea gardian, îşi taie din coaste.
- Azi mâncăm costiţă!
A treia zi vine rândul deţinutului. Seara îşi deschide şliţul. Fericiţi ceilalţi doi exclamă:
- Astă seară mâncăm cârnăcior!
Deţinutul:
- Ce cârnăcior! Un ceai cald şi la culcare!
---------------------------------------------
---------------------------------------------------
Un vizitator vrea să intre cu maşina în Penitenciar. La poarta 1 îl opreşte gardianul vigilent.
- Trebuie să-ţi fac o percheziţie, îi spune el şoferului
- Nici o problemă, zice şoferul şi se retrage lăsându-l pe gardian să-şi facă meseria.
În timpul căutării amănunţite agentul găseşte într-un cotlon un pacheţel plin cu un praf alb. Cu o mină victorioasă, se ridică, desface tacticos pacheţelul, trage o limbă zemoasă prin conţinut şi rânjind către vizitatorul uimit spune:
- Cocaină? cocaină?
- Nu, antrax!
---------------------------------------------------
Examen de admitere pentru postul de agent la Penitenciar. Testul de fizică. Subiectul: Fenomenul ionizării. La sfârşitul examenului unul din candidaţi îl întreabă pe altul, coleg de bancă:
- Mă tu ai ştiut?
- Perfect!- răspunde acesta.
- Să-ţi dea D-zeu sănătate zice primul, înseamnă că am ştiut şi eu, pentru că am copiat cuvânt cu cuvânt de la tine.
Enervat şi îngrijorat candidatul care ştiuse îi spune celuilalt:
- Idiotule, cum ai putut face una ca asta, acum o să ne prindă şi o să ne pice pe amândoi!!
- Fii serios, îi răspunde cel care copiase, n-o să se prindă nimeni pentru că am mai schimbat şi eu pe ici pe colo. De exemplu unde tu ai pus ION, eu am pus GHEORGHE!
--------------------------------------------------
Doi agenţi în prima lor zi de muncă...
- Agent 001, ce este penitenciarul?
- Nu ştiu.
- Eşti prost. Agent 002 ce este penitenciarul?
- Penitenciarul este mama mea.
- Corect. Agent 001 ce este penitenciarul?
- Penitenciarul este mama Agentului 002.
- Idiotule, penitenciarul este şi mama ta, ai inţeles?
- Înţeles.
- Ce ai înţeles?
- Că sunt frate cu Agentul 002
-------------------------------------------------
Un agent şi-o agentă se iubesc... Cum să facă ei dragoste în penitenciar fără să se prindă colegii? Hotărăsc să îşi trimită mesaje codificate printr-un deţinut atunci când vor să se ardă.
Într-o zi, îii zice agentul deţinutului:
- Deţinut, du-te la Agenta X şi zi-i că vreau să bat la maşină.
Se duce deţinutul la Agenta X:
- Domşoară/Doamnă, zice Agentul că vrea să bată la maşină.
- Du-te şi zi-i că n-am decât cerneală roşie.
Îi zice deţinutul Agentului... după vreo două zile din nou îl trimite Agentu pe deţinut la Agentă. Asta iar îi zice că n-are decât cerneală roşie şi tot aşa de câteva ori.
După un timp, îi zice Agenta deţinutului:
- Du-te la Agent şi zi-i c-am cerneală albastră acum.
Se duce, îi zice, la care Agentu:
- Du-te şi zi-i că am scris de mână…
--------------------------------------------------
doi gardieni clampă pleacă ff fericiţi de la servici.
merg ce merg şi la un timp spune unu foarte amărât:
- frate....am uitat să mă piş
- nu-i nimic, te învăţ eu
--------------------------------------------------
Se face un sondaj internaţional pentru a se afla care sunt cei mai buni gardieni din lume pentru a păstra secretul de serviciu.
O tipă de la un penitenciar american este prima care îşi spune părerea:
- Soţul meu ştie unde lucrez, dar nu ştie cu ce mă ocup. Iar eu nu ştiu nici unde lucrează şi nici cu ce se ocupă. Si nici nu mă interesează. Eu nu duc acasă hârtii de la serviciu şi nici el nu aduce acasă hârtii de la serviciu.
Agentul de la un penitenciar Japonez spune:
- Eu şi soţia mea lucrăm în acelaşi birou, dar eu nu ştiu cu ce se ocupă şi nici ea nu ştie cu ce mă ocup .... Şi nici nu mă interesează.
În sfârşit vine şi rândul românului:
- Eu lucrez singur în birou. Nu ştiu cu ce mă ocup.... si nici nu mă interesează!
--------------------------------------------------
Merge gardianul nostru la prima expoziţie de pictură din viaţa sa. Să vadă şi el cum sunt picturile. La un moment dat, indignat, se adresează custodelui:
- Înţeleg că pictorii moderni pun operelor lor titluri ciudate, dar la tabloul ăsta, care prezintă clar o partidă de sex, titlul "Lenin în Polonia" este complet nejustificat.
- Vă explic imediat. Ştiţi cine este doamna din tablou?
- Habar n-am.
- Este soţia lui Lenin.
- De acord, însă partenerul ei nu este Lenin.
- Aţi găsit singur explicaţia. ...............Lenin este in Polonia
------------------------------------------------
Gardianul:
- Ce obrăznicie! Eu îţi spun că nevastă-mea are un copil şi tu mă întrebi de la cine?
Colegul:
- Linişteşte-te, nu te enerva, am crezut că ştii!
------------------------------------------------
Un gardian către soţia lui: - te rog sa nu mai sari într-un picior, că ţi-l rup şi pe celălalt.
------------------------------------------------
Un grup de gardieni pleacă într-o excursie (făcută cadou de ANP) în natură, prin munţii Carpaţi.
La un moment dat se aude un urlet înfricoşător.
- UUUUU-UUUUUUUUUU-UUUUUUUUUUUUUUU.
Speriaţi şi curioşi îşi întreabă ghidul despre ce este vorba. Ghidul le spune glumind:
- În zona noastră există un grup de femei foarte frumoase care în momentul în care le vine timpul de împerechere se adună într-o "peşteră" şi îşi înalţă strigătul hormonal în aşteptarea masculilor.
Peste 2 zile pe blogul lui Cornel Sabou scria cu litere de-o şchioapă.
"15 gardieni au murit călcaţi de tren într-un tunel din Romania. Toţi erau dezbrăcaţi"
-----------------------------------------------
Doi gardieni escortează un deţinut. La un moment dat se rătăcesc, şi nu mai găsesc drumul corect. După o vreme rămân fără mâncare.
Ei propun ca în fiecare zi să-şi taie câte ceva din corp să mănânce.
În prima zi, primul gardian, îşi taie o bucată din picior.
- Azi mâncăm pulpă!
A doua zi, al doilea gardian, îşi taie din coaste.
- Azi mâncăm costiţă!
A treia zi vine rândul deţinutului. Seara îşi deschide şliţul. Fericiţi ceilalţi doi exclamă:
- Astă seară mâncăm cârnăcior!
Deţinutul:
- Ce cârnăcior! Un ceai cald şi la culcare!
---------------------------------------------
luni, 24 ianuarie 2011
Jurnal (17)
Nu-i stres... Au mai rămas 44 zile. Calm, mult calm îmi trebuie acum. Doar aşa, pentru liniştea mea interioară... Multă lume de aici când se apropie de data liberării începe să se confrunte cu insomnii, cu o agitaţie permanentă, cu stres! Eu rămân "fidel" calmului. Îmi dă confort şi siguranţă. Îmi dă şi linişte...
NU a fost puţin. Trei ani am stat aici... Ştiu că e prea devreme pentru un bilanţ general, dar deja mă simt, totuşi, mulţumit. Sunt mult mai bine decât ar fi "trebuit" să fiu, şi încă departe de ce aş vrea să fiu! Dar e bine...
Zilele acestea, pe care le voi mai sta aici, voi mai scrie despre mine. Este ultima parte a jurnalului meu personal. Apoi, după liberare, voi reveni la scopurile normale ale meseriei mele, de jurnalist. La reflectarea societăţii, aşa cum este ea. Nefardată, şi nereglată prin procese intelectuale artificiale. După liberare nu veţi mai cunoaşte trăirile interioare ale lui Cornel SABOU (de care oricum, nu duceaţi lipsa), şi nici gândurile, planurile, ideile care macină un om de genul meu. E mai bine aşa...
Deocamdată, însă, mai am gânduri, planuri, idei, sentimente. Altceva nu pot să am. N-am voie să am. De altfel, dacă nu mă înşel, partea cu sentimentele mi-e interzisă. Eu trebuie doar să mă adaptez, să accept, să mă supun, nu să SIMT. M-aţi putea contrazice afirmând că "a simţi" e un proces interior care nu poate fi interzis. Mda, parţial corect. Doar că nu mi-e clar un lucru... Ce e un sentiment când nu-l poţi manifesta? Ce valoare are? Aici nu pot să fiu supărat... că se interpretează! Nici vorbă să fiu furios, nervos sau iritat. Pentru că asta se transformă în "incident", şi apoi în amânarea liberării. Nu pot urî, căci ura - dacă nu o poţi manifesta deschis - te macină, şi suferi. Nu pot iubi, pentru că aş fi fraier! De fapt, chiar sunt...
Dar nu contează acum ce pot şi ce nu pot. Contează doar ceea ce fac efectiv. Faptele te reprezintă cu adevărat. La fel şi pe mine. Încerc să fiu ireproşabil. Mi-e greu, mi-e uşor... când-cum. Unii reuşesc asta uşor, fiind din firea lor extrem de maleabili. Eu (cred) sunt mai rigid. Nu în extremă, dar suficient ca să mă "mişc" mai greu în direcţii necunoscute. Mai vorbim... Pe curând...
Cornel SABOU
NU a fost puţin. Trei ani am stat aici... Ştiu că e prea devreme pentru un bilanţ general, dar deja mă simt, totuşi, mulţumit. Sunt mult mai bine decât ar fi "trebuit" să fiu, şi încă departe de ce aş vrea să fiu! Dar e bine...
Zilele acestea, pe care le voi mai sta aici, voi mai scrie despre mine. Este ultima parte a jurnalului meu personal. Apoi, după liberare, voi reveni la scopurile normale ale meseriei mele, de jurnalist. La reflectarea societăţii, aşa cum este ea. Nefardată, şi nereglată prin procese intelectuale artificiale. După liberare nu veţi mai cunoaşte trăirile interioare ale lui Cornel SABOU (de care oricum, nu duceaţi lipsa), şi nici gândurile, planurile, ideile care macină un om de genul meu. E mai bine aşa...
Deocamdată, însă, mai am gânduri, planuri, idei, sentimente. Altceva nu pot să am. N-am voie să am. De altfel, dacă nu mă înşel, partea cu sentimentele mi-e interzisă. Eu trebuie doar să mă adaptez, să accept, să mă supun, nu să SIMT. M-aţi putea contrazice afirmând că "a simţi" e un proces interior care nu poate fi interzis. Mda, parţial corect. Doar că nu mi-e clar un lucru... Ce e un sentiment când nu-l poţi manifesta? Ce valoare are? Aici nu pot să fiu supărat... că se interpretează! Nici vorbă să fiu furios, nervos sau iritat. Pentru că asta se transformă în "incident", şi apoi în amânarea liberării. Nu pot urî, căci ura - dacă nu o poţi manifesta deschis - te macină, şi suferi. Nu pot iubi, pentru că aş fi fraier! De fapt, chiar sunt...
Dar nu contează acum ce pot şi ce nu pot. Contează doar ceea ce fac efectiv. Faptele te reprezintă cu adevărat. La fel şi pe mine. Încerc să fiu ireproşabil. Mi-e greu, mi-e uşor... când-cum. Unii reuşesc asta uşor, fiind din firea lor extrem de maleabili. Eu (cred) sunt mai rigid. Nu în extremă, dar suficient ca să mă "mişc" mai greu în direcţii necunoscute. Mai vorbim... Pe curând...
Cornel SABOU
joi, 20 ianuarie 2011
Jurnal (16)
Un intelectual este cineva a cărui minte se veghează pe ea însăşi. Albert Camus
Atunci când m-am simţit încolţit, am reacţionat. Am scris pe acest blog timp de trei ani deşi postura mea, de deţinut, nu mă avantaja de loc. Cu fiecare articol pe care-l publicam aduceam – contra mea – o nouă ”armată” de funcţionari de penitenciar. A trebuit să-i înfrunt cu inteligenţă, pentru a nu-mi agrava poziţia, şi aşa extrem de şubredă. Am făcut-o fără frică. Nu ştiu de unde am luat putere, calm şi atâta voinţă.... Nu, nu mă laud singur, vreau doar să fiu realist. Pentru că nu e puţin lucru să te lupţi cu sistemul fiind în acelaşi timp total la discreţia sistemului. Şi totuşi, uneori simt nevoia să mă opresc din războaiele astea. Mai ales atunci când (contra)reacţia nu (mai) este una de forţă. Constat, în ultimul timp, o atitudine surprinzător de OK din partea administraţiei. Învăţat, până acum, să mă aştept doar la ce-i mai rău, nu pot să nu remarc şi cealaltă faţă a lucrurilor atunci când aceasta se arată extrem de vizibil.
În ultimul timp, deşi anunţasem un nou serial de dezvăluiri, nu m-am mai confruntat cu reacţiile atât de adverse cu care fusesem obişnuit. Mobilizat la maxim, atent la tot ce se-ntâmplă în jurul meu, pregătit să înfrunt provocări sau să fac faţă unor dispute (aşa cum s-a întâmplat timp de trei ani) rămân oarecum dezarmat atunci când văd că sunt tratat cu respect şi îngăduinţă! Abia în asemenea momente simt că dacă aş continua să acuz în neştire aş fi un infractor fără scrupule! Dar nu sunt, decât ceea ce sunt...
Nu ştiu dacă e cazul să mă amăgesc cu speranţe care ulterior să se dovedească neîntemeiate. Ştiu însă că vreau să rămân – dincolo de tot ceea ce trăiesc, bun sau rău – aşa cum m-am descris deseori chiar eu. Să răspund, fără frică, şi cu mult curaj la tot ceea ce primesc. La bine, cu bine, la rău cu ”rău”! Voi continua să scriu... Tot felul... Pe curând...
Cornel SABOU
Atunci când m-am simţit încolţit, am reacţionat. Am scris pe acest blog timp de trei ani deşi postura mea, de deţinut, nu mă avantaja de loc. Cu fiecare articol pe care-l publicam aduceam – contra mea – o nouă ”armată” de funcţionari de penitenciar. A trebuit să-i înfrunt cu inteligenţă, pentru a nu-mi agrava poziţia, şi aşa extrem de şubredă. Am făcut-o fără frică. Nu ştiu de unde am luat putere, calm şi atâta voinţă.... Nu, nu mă laud singur, vreau doar să fiu realist. Pentru că nu e puţin lucru să te lupţi cu sistemul fiind în acelaşi timp total la discreţia sistemului. Şi totuşi, uneori simt nevoia să mă opresc din războaiele astea. Mai ales atunci când (contra)reacţia nu (mai) este una de forţă. Constat, în ultimul timp, o atitudine surprinzător de OK din partea administraţiei. Învăţat, până acum, să mă aştept doar la ce-i mai rău, nu pot să nu remarc şi cealaltă faţă a lucrurilor atunci când aceasta se arată extrem de vizibil.
În ultimul timp, deşi anunţasem un nou serial de dezvăluiri, nu m-am mai confruntat cu reacţiile atât de adverse cu care fusesem obişnuit. Mobilizat la maxim, atent la tot ce se-ntâmplă în jurul meu, pregătit să înfrunt provocări sau să fac faţă unor dispute (aşa cum s-a întâmplat timp de trei ani) rămân oarecum dezarmat atunci când văd că sunt tratat cu respect şi îngăduinţă! Abia în asemenea momente simt că dacă aş continua să acuz în neştire aş fi un infractor fără scrupule! Dar nu sunt, decât ceea ce sunt...
Nu ştiu dacă e cazul să mă amăgesc cu speranţe care ulterior să se dovedească neîntemeiate. Ştiu însă că vreau să rămân – dincolo de tot ceea ce trăiesc, bun sau rău – aşa cum m-am descris deseori chiar eu. Să răspund, fără frică, şi cu mult curaj la tot ceea ce primesc. La bine, cu bine, la rău cu ”rău”! Voi continua să scriu... Tot felul... Pe curând...
Cornel SABOU
luni, 17 ianuarie 2011
Salutări de la Cristian Anghel!
Iertaţi-vă duşmanii, dar nu le uitaţi numele. John F. Kennedy
Recursul făcut de DNA împotriva liberării fostului primar băimărean Cristian Anghel a căzut ca un trăsnet pe capul deţinutului vizat. Nimeni nu se aştepta la o asemenea lovitură! De altfel, se pare că nici nu a mai existat, în toată istoria penitenciarului băimărean, un precedent de acest fel. Odată admis pentru liberare de Comisia penitenciarului, apoi acceptat de instanţa Judecătoriei Baia Mare, Anghel se pregătea să libereze în ziua de marţi, 18 ianuarie. În ultimul moment însă, un şef din DNA a hotărât (peste capul procurorului DNA care a fost în instanţă, şi care a fost de acord cu liberarea!) să facă recurs şi să blocheze astfel liberarea lui Anghel. Urmează ca Tribunalul Judeţean Maramureş să fixeze un nou termen de judecată, şi să se pronunţe definitiv asupra liberării.
Pot să vă spun că Anghel a fost foarte afectat de această decizie surprinzătoare a DNA. Nu înţelegea scopul, justificarea recursului. ”Ce mai vor de la mine? M-au băgat în puşcărie, mi-au interzis să mai candidez câţiva ani, CE MAI VOR?” se întreba el retoric... Pe de altă parte, însă, am admirat la el faptul că în acele momente (foarte dificile pentru orice om aflat într-o situaţie de acest gen) Anghel s-a arătat îngrijorat nu de soarta sa, ci de a familiei sale! ”Eu nu-mi fac griji, Cornele, sunt puternic, voi rezista, dar acum trebuie să mă îngrijesc de ai mei. Ei sunt foarte afectaţi! Toţi mă aşteptau acasă marţi, şi acum...” a spus el.
Pentru mine nu este o mare surpriză ceea ce i s-a întâmplat lui Anghel. Doar metoda folosită e inedită. Mă aşteptam să fie amânată liberarea sa la Comisia unităţii, sau la instanţa de la Judecătorie. Chiar urmăream cu atenţie ”evenimentele”, deoarece primisem semnale că i se ”coace” ceva. Am observat şi faptul că în media există (pe un anumit curent de presă – locală) o atitudine foarte critică la asdresa fostului primar. Pe un post local TV, jurnalistul Adi Rusu nu scapă nici o ocazie pentru a-l face în toate felurile pe Anghel. ”Bă, hoţule, da cine te crezi tu de tot dai interviuri din puşcărie??? Huoooo, hoţule” etc... Să fiu sincer, mie îmi plac atitudinile vehemente, lipsite de jumătăţi de măsură. Îmi plac jurnaliştii dintr-o bucată, care ştiu exact ce vor, şi mai ştiu şi să exprime asta. Nu e cazul lui Adi Rusu, însă. Pentru că el calcă acum în picioare o cutumă pe care o respectă TOŢI jurnaliştii adevăraţi: nu dai, nu loveşti NICIODATĂ într-un om slab, căzut, care nu se mai poate apăra! Eu, unul, am respectat întotdeauna această ”regulă”. M-am luptat doar cu cei puternici, chiar mult mai puternici decât mine. În felul acesta am reuşit chiar să-mi câştig respectul duşmanilor mei. Adi Rusu n-are însă scrupule. Probabil, el este motivat să ducă această luptă inegală de alte interese decât cele strict jurnalistice. Treaba lui... Pentru mine, nici el nu este o surpriză...
Se speculează pe ideea că unul din motivele pentru care DNA a făcut recurs împotriva liberării lui Anghel este faptul că în timpul detenţiei, fostul primar băimărean a dat numeroase interviuri în media declarându-şi în mod repetat nevinovăţia. Acuma, asupra acestui aspect, mă simt obligat să fac nişte precizări. Cristian Anghel a avut întotdeauna un respect profund pentru jurnalişti. Nu de acum, ci de când activează el în politică. N-a refuzat niciodată vreun interviu, dar nici n-a căutat el să facă agenda presei. În virtutea funcţiilor pe care le deţinea, şi a notorietăţii sale, ştia că trebuie să manifeste deschidere faţă de media. Şi a făcut-o chiar dacă i s-au adus numeroase critici (inclusiv de către subsemnatul). Nici la puşcărie Anghel nu s-a schimbat în această privinţă. Ştia că este un ”caz special”, că presa se va interesa îndeaproape de soarta sa, şi n-a refuzat să vorbească. I-a primit pe toţi cei care l-au căutat, fără ca el să cheme însă pe nimeni!.. Pot să vă spun că Anghel a încercat în mod vizibil să calmeze spiritele care îl tot îndemnau să lupte, să acuze, să reclame... A stat cuminte. Da, şi-a clamat nevinovăţia, dar cine n-ar face-o? Dacă eşti, şi te ştii, nevinovat, de ce să n-o afirmi clar şi răspicat? Mai ales atunci când eşti întrebat, chestionat, în mod repetat asupra acestui fapt! O dovadă în sensul spuselor mele... sunt chiar eu! Dacă Anghel vroia ”scandal”, eu eram cel mai apropiat jurnalist de el, aveam acces la o cale de mediatizare imediată (acest blog), aveam experienţa necesară (15 ani în jurnalism de investigaţii), iar duşmanii mei spun că am şi ceva talent, plus o mulţime de ”relaţii” în presa locală şi naţională. Am încercat o singură dată să-l abordez încercând un interviu, dar am văzut că ezită, că ar prefera liniştea, şi n-am mai insistat. I-am respectat decizia.
Am vorbit cu Anghel azi dimineaţă... Înainte să ies în oraş. Era ok. Matinal, ca în fiecare zi. M-a rugat să transmit salutările sale presei locale din Maramureş. Mulţumirile sale! Pentru că, în cea mai mare măsură (cu excepţii care nici nu merită amintite) presa locală a dovedit grijă şi respect pentru soarta sa. Ştiu că Anghel suferă. Ştiu că îi este greu. M-am uitat adânc în ochii lui, şi i-am văzut durerea, aproape că i-am simţit-o! Mă bucur că face faţă situaţiei, că rezistă, şi că nu şi-a pierdut speranţa. Eu am văzut mulţi oameni căzând...
În fine... Toate astea vor trece într-o zi. Va rămâne doar amintirea. Şi satisfacţia că atunci când ”iadul” stătea să te înghită, când oamenii josnici şi făr' de caracter îţi cântau prohodul, ai putut să te ridici din noroi, şi să te speli în lumina credinţei tale!.. Alături de toţi cei care au rămas lângă tine chiar dacă tu nu mai aveai nimic să le oferi!.. Pe curând!
Cornel Sabou
Recursul făcut de DNA împotriva liberării fostului primar băimărean Cristian Anghel a căzut ca un trăsnet pe capul deţinutului vizat. Nimeni nu se aştepta la o asemenea lovitură! De altfel, se pare că nici nu a mai existat, în toată istoria penitenciarului băimărean, un precedent de acest fel. Odată admis pentru liberare de Comisia penitenciarului, apoi acceptat de instanţa Judecătoriei Baia Mare, Anghel se pregătea să libereze în ziua de marţi, 18 ianuarie. În ultimul moment însă, un şef din DNA a hotărât (peste capul procurorului DNA care a fost în instanţă, şi care a fost de acord cu liberarea!) să facă recurs şi să blocheze astfel liberarea lui Anghel. Urmează ca Tribunalul Judeţean Maramureş să fixeze un nou termen de judecată, şi să se pronunţe definitiv asupra liberării.
Pot să vă spun că Anghel a fost foarte afectat de această decizie surprinzătoare a DNA. Nu înţelegea scopul, justificarea recursului. ”Ce mai vor de la mine? M-au băgat în puşcărie, mi-au interzis să mai candidez câţiva ani, CE MAI VOR?” se întreba el retoric... Pe de altă parte, însă, am admirat la el faptul că în acele momente (foarte dificile pentru orice om aflat într-o situaţie de acest gen) Anghel s-a arătat îngrijorat nu de soarta sa, ci de a familiei sale! ”Eu nu-mi fac griji, Cornele, sunt puternic, voi rezista, dar acum trebuie să mă îngrijesc de ai mei. Ei sunt foarte afectaţi! Toţi mă aşteptau acasă marţi, şi acum...” a spus el.
Pentru mine nu este o mare surpriză ceea ce i s-a întâmplat lui Anghel. Doar metoda folosită e inedită. Mă aşteptam să fie amânată liberarea sa la Comisia unităţii, sau la instanţa de la Judecătorie. Chiar urmăream cu atenţie ”evenimentele”, deoarece primisem semnale că i se ”coace” ceva. Am observat şi faptul că în media există (pe un anumit curent de presă – locală) o atitudine foarte critică la asdresa fostului primar. Pe un post local TV, jurnalistul Adi Rusu nu scapă nici o ocazie pentru a-l face în toate felurile pe Anghel. ”Bă, hoţule, da cine te crezi tu de tot dai interviuri din puşcărie??? Huoooo, hoţule” etc... Să fiu sincer, mie îmi plac atitudinile vehemente, lipsite de jumătăţi de măsură. Îmi plac jurnaliştii dintr-o bucată, care ştiu exact ce vor, şi mai ştiu şi să exprime asta. Nu e cazul lui Adi Rusu, însă. Pentru că el calcă acum în picioare o cutumă pe care o respectă TOŢI jurnaliştii adevăraţi: nu dai, nu loveşti NICIODATĂ într-un om slab, căzut, care nu se mai poate apăra! Eu, unul, am respectat întotdeauna această ”regulă”. M-am luptat doar cu cei puternici, chiar mult mai puternici decât mine. În felul acesta am reuşit chiar să-mi câştig respectul duşmanilor mei. Adi Rusu n-are însă scrupule. Probabil, el este motivat să ducă această luptă inegală de alte interese decât cele strict jurnalistice. Treaba lui... Pentru mine, nici el nu este o surpriză...
Se speculează pe ideea că unul din motivele pentru care DNA a făcut recurs împotriva liberării lui Anghel este faptul că în timpul detenţiei, fostul primar băimărean a dat numeroase interviuri în media declarându-şi în mod repetat nevinovăţia. Acuma, asupra acestui aspect, mă simt obligat să fac nişte precizări. Cristian Anghel a avut întotdeauna un respect profund pentru jurnalişti. Nu de acum, ci de când activează el în politică. N-a refuzat niciodată vreun interviu, dar nici n-a căutat el să facă agenda presei. În virtutea funcţiilor pe care le deţinea, şi a notorietăţii sale, ştia că trebuie să manifeste deschidere faţă de media. Şi a făcut-o chiar dacă i s-au adus numeroase critici (inclusiv de către subsemnatul). Nici la puşcărie Anghel nu s-a schimbat în această privinţă. Ştia că este un ”caz special”, că presa se va interesa îndeaproape de soarta sa, şi n-a refuzat să vorbească. I-a primit pe toţi cei care l-au căutat, fără ca el să cheme însă pe nimeni!.. Pot să vă spun că Anghel a încercat în mod vizibil să calmeze spiritele care îl tot îndemnau să lupte, să acuze, să reclame... A stat cuminte. Da, şi-a clamat nevinovăţia, dar cine n-ar face-o? Dacă eşti, şi te ştii, nevinovat, de ce să n-o afirmi clar şi răspicat? Mai ales atunci când eşti întrebat, chestionat, în mod repetat asupra acestui fapt! O dovadă în sensul spuselor mele... sunt chiar eu! Dacă Anghel vroia ”scandal”, eu eram cel mai apropiat jurnalist de el, aveam acces la o cale de mediatizare imediată (acest blog), aveam experienţa necesară (15 ani în jurnalism de investigaţii), iar duşmanii mei spun că am şi ceva talent, plus o mulţime de ”relaţii” în presa locală şi naţională. Am încercat o singură dată să-l abordez încercând un interviu, dar am văzut că ezită, că ar prefera liniştea, şi n-am mai insistat. I-am respectat decizia.
Am vorbit cu Anghel azi dimineaţă... Înainte să ies în oraş. Era ok. Matinal, ca în fiecare zi. M-a rugat să transmit salutările sale presei locale din Maramureş. Mulţumirile sale! Pentru că, în cea mai mare măsură (cu excepţii care nici nu merită amintite) presa locală a dovedit grijă şi respect pentru soarta sa. Ştiu că Anghel suferă. Ştiu că îi este greu. M-am uitat adânc în ochii lui, şi i-am văzut durerea, aproape că i-am simţit-o! Mă bucur că face faţă situaţiei, că rezistă, şi că nu şi-a pierdut speranţa. Eu am văzut mulţi oameni căzând...
În fine... Toate astea vor trece într-o zi. Va rămâne doar amintirea. Şi satisfacţia că atunci când ”iadul” stătea să te înghită, când oamenii josnici şi făr' de caracter îţi cântau prohodul, ai putut să te ridici din noroi, şi să te speli în lumina credinţei tale!.. Alături de toţi cei care au rămas lângă tine chiar dacă tu nu mai aveai nimic să le oferi!.. Pe curând!
Cornel Sabou
joi, 13 ianuarie 2011
Prolog la un nou conflict...
Sine amicitia vitam esse nullam – Fără prietenie nu există viaţă ! – Cicero în scrisoarea “Către Laelius”
Am crezut (şi am sperat) că nu va mai fi cazul să reiau vechile conflicte cu administraţia penitenciarului. Sunt situaţii, însă, care mă obligă. Să iau atitudine. Pentru că NU POT asista impasibil la batjocorirea unor oameni, la manifestarea de putere a unora care n-au nimic sfânt pe lumea asta. Eu rămân, totuşi, cu speranţa că – măcar în ultimul ceas – cineva se va trezi din somnul în care doarme pe el, şi va îndrepta lucrurile. Pe cursul lor normal.
Am scris, nu o dată, despre matrapazlâcurile care se fac în interior, despre ”afacerile” profitabile făcute de unii ofiţeri pe ”spatele” libertăţii noastre. Am dat multe cazuri concrete, cu nume şi prenume, cu evenimente descrise amănunţit. La ”panoplia” de exemple mai trebuie să adaug unul. Unul dureros pentru mine, deoarece implică destinul unui om drag mie, şi care se vede silit să îndure aici, la puşcărie, umilinţe greu de descris în cuvinte.
Ca să fie clar de la început, nu mă refer (şi nu mă voi referi niciodată) la situaţiile umilitoare în care ne poate pune (legal şi regulamentar) postura în care ne aflăm acum, de deţinuţi, de ”persoane private de libertate”. Prin însăşi ”statutul” nostru suntem ”siliţi” să acceptăm anumite condiţii care sunt considerate degradante de către lumea civilizată. Nu m-am plâns niciodată de asemenea situaţii, pentru că ŞTIU/POT să accept realitatea şi să mă împac cu ea atunci când condiţiile pe care le înfrunt, oricât ar fi de umilitoare, sunt justificate de argumente obiective. Mă lovesc însă de situaţii care n-au nimic în comun cu bunul simţ, cu legea sau cu regulamentele în vigoare, şi care sporesc gratuit durerea omului închis. Sunt situaţii generate de oameni fără conştiinţă, care se bucură să producă un ”rău”, şi-o durere în plus. Sunt oameni care de fapt suferă de grave tulburări psihice, şi nu mă refer aici la deţinuţi, ci la câteva cadre ale unităţii. Experimentând viaţa de la puşcăria Baia Mare, m-am convins de cel puţin un lucru. Că, după liberare, TREBUIE să fac toate demersurile oficiale necesare pentru examinarea psihică a cadrelor care gestionează unitatea. O examinare care să fie făcută de medici specialişti din afara sistemului, şi care să reflecte realitatea. Vom trăi momentul acesta, v-o promit! Pentru că, liber fiind, îmi stă în ”putere” să obţin aprobările necesare pentru o asemenea ”investigaţie”... Atunci vă veţi convinge şi voi că tot ce am scris eu aici, timp de trei ani, nu sunt jigniri sau răzbunări gratuite, ci cruda realitate. Că suntem conduşi aici de oameni grav bolnavi psihic. Oameni care trebuie să primească ajutor de specialitate pentru a mai putea fi numiţi... oameni!
Acesta este un prolog... Cum au mai fost şi altele care au fost apoi, imediat, urmate de seriale întregi de dezvăluiri. Vor urma şi acum... Textele sunt deja scrise. Vor fi publicate la anumite intervale de timp, urmând nişte reguli jurnalistice precise. Nu pot fi oprit prin măsuri de forţă (aviz AMATORILOR!)! Nu pot fi nici şantajat cu apropiata mea liberare condiţionată. EU nu sunt unul din aceia... Pot să trec dincolo de evenimentele imediate, de interesele mărunte, şi să văd esenţialul, lucrurile care cu adevărat contează. ACOLO mă ancorez puternic, şi de acolo îmi extrag puterea de a merge înainte pe un drum care să mă onoreze. Nu în ochii LOR, a celor bolnavi psihic! Nu ţin la aprecierile care ar putea veni dintr-o direcţie pe care nu vreau s-o urmez. Rămâne să vedem împreună dacă ”MERITĂ” (sau nu) SĂ MORI aşa cum vrei dacă nu poţi să trăieşti aşa cum ar fi posibil, decent şi uman. Pe curând...
Cornel SABOU
Am crezut (şi am sperat) că nu va mai fi cazul să reiau vechile conflicte cu administraţia penitenciarului. Sunt situaţii, însă, care mă obligă. Să iau atitudine. Pentru că NU POT asista impasibil la batjocorirea unor oameni, la manifestarea de putere a unora care n-au nimic sfânt pe lumea asta. Eu rămân, totuşi, cu speranţa că – măcar în ultimul ceas – cineva se va trezi din somnul în care doarme pe el, şi va îndrepta lucrurile. Pe cursul lor normal.
Am scris, nu o dată, despre matrapazlâcurile care se fac în interior, despre ”afacerile” profitabile făcute de unii ofiţeri pe ”spatele” libertăţii noastre. Am dat multe cazuri concrete, cu nume şi prenume, cu evenimente descrise amănunţit. La ”panoplia” de exemple mai trebuie să adaug unul. Unul dureros pentru mine, deoarece implică destinul unui om drag mie, şi care se vede silit să îndure aici, la puşcărie, umilinţe greu de descris în cuvinte.
Ca să fie clar de la început, nu mă refer (şi nu mă voi referi niciodată) la situaţiile umilitoare în care ne poate pune (legal şi regulamentar) postura în care ne aflăm acum, de deţinuţi, de ”persoane private de libertate”. Prin însăşi ”statutul” nostru suntem ”siliţi” să acceptăm anumite condiţii care sunt considerate degradante de către lumea civilizată. Nu m-am plâns niciodată de asemenea situaţii, pentru că ŞTIU/POT să accept realitatea şi să mă împac cu ea atunci când condiţiile pe care le înfrunt, oricât ar fi de umilitoare, sunt justificate de argumente obiective. Mă lovesc însă de situaţii care n-au nimic în comun cu bunul simţ, cu legea sau cu regulamentele în vigoare, şi care sporesc gratuit durerea omului închis. Sunt situaţii generate de oameni fără conştiinţă, care se bucură să producă un ”rău”, şi-o durere în plus. Sunt oameni care de fapt suferă de grave tulburări psihice, şi nu mă refer aici la deţinuţi, ci la câteva cadre ale unităţii. Experimentând viaţa de la puşcăria Baia Mare, m-am convins de cel puţin un lucru. Că, după liberare, TREBUIE să fac toate demersurile oficiale necesare pentru examinarea psihică a cadrelor care gestionează unitatea. O examinare care să fie făcută de medici specialişti din afara sistemului, şi care să reflecte realitatea. Vom trăi momentul acesta, v-o promit! Pentru că, liber fiind, îmi stă în ”putere” să obţin aprobările necesare pentru o asemenea ”investigaţie”... Atunci vă veţi convinge şi voi că tot ce am scris eu aici, timp de trei ani, nu sunt jigniri sau răzbunări gratuite, ci cruda realitate. Că suntem conduşi aici de oameni grav bolnavi psihic. Oameni care trebuie să primească ajutor de specialitate pentru a mai putea fi numiţi... oameni!
Acesta este un prolog... Cum au mai fost şi altele care au fost apoi, imediat, urmate de seriale întregi de dezvăluiri. Vor urma şi acum... Textele sunt deja scrise. Vor fi publicate la anumite intervale de timp, urmând nişte reguli jurnalistice precise. Nu pot fi oprit prin măsuri de forţă (aviz AMATORILOR!)! Nu pot fi nici şantajat cu apropiata mea liberare condiţionată. EU nu sunt unul din aceia... Pot să trec dincolo de evenimentele imediate, de interesele mărunte, şi să văd esenţialul, lucrurile care cu adevărat contează. ACOLO mă ancorez puternic, şi de acolo îmi extrag puterea de a merge înainte pe un drum care să mă onoreze. Nu în ochii LOR, a celor bolnavi psihic! Nu ţin la aprecierile care ar putea veni dintr-o direcţie pe care nu vreau s-o urmez. Rămâne să vedem împreună dacă ”MERITĂ” (sau nu) SĂ MORI aşa cum vrei dacă nu poţi să trăieşti aşa cum ar fi posibil, decent şi uman. Pe curând...
Cornel SABOU
luni, 10 ianuarie 2011
Dumnezeu la închisoare
Programarea în ziua de azi presupune o cursă între inginerii de software care încearcă să construiască programe cât mai măreţe şi mai idioate, şi Univers care încearcă să producă cât mai mulţi idioţi. Până acum, Universul învinge. Anonim
Sigur, eu îmi accept limitele! Sunt lucruri pe care, oricât mă străduiesc, nu pot să le înţeleg. De exemplu, m-a pus... Dumnezeu (era să zic ”Dracu”) să merg la biserică. La biserica din interiorul penitenciarului. Şi-am constatat acolo că în timpul slujbei duminicale noi, deţinuţii, suntem păziţi de un cordon puternic de gardieni! M-am holbat la ei ca pe timpuri la maşinile străine! ”Ce naiba caută în Biserică?” - mă întrebam eu. Păzeşte pe cine, şi de cine? Nu pricepeam logica lucrurilor...
Suntem în interiorul penitenciarului. Acolo (aici) este o biserică. Ortodoxă. Deţinuţii pot merge la slujbă. Sunt scoşi din camere, încolonaţi, percheziţionaţi, şi conduşi la biserică. Până aici totul PARE ok. Dar miliţienii noştri nu se mulţumesc cu atât. Ei intră în biserică, şi păzesc uşile de ieşire de parcă acolo, înăuntrul bisericii, ar trebui să ne fie nouă sfârşitul! ”Voi, cei care-aţi intrat aici, spuneţi adio...” M-am uitat la moaca lor. Speram să văd că măcar unul trăieşte momentul, adică se roagă sau ascultă slujba. Vezi-ţi de treabă! Căscau păzitorii mei de mama focului! S-a trezit unul atunci când m-am apropiat de el şi l-am întrebat dacă pot să ies afară, să iau o gură de aer. A reacţionat de parcă i-am dat cu o bâtă în cap. ”Nuuuuuuuuuuuuu, nici vorbă” mi-a răspuns el. ”De ce? Aici e biserică, nu izolare” am spus eu, naivul... ”Aici e puşcărie” mi-a răspuns el, inteligentul... Mmno, n-am mai avut replică...
Acuma, ce să zic... Eu merg în oraş, la Bibiloteca Judeţeană, să-mi documentez o carte pe care o voi publica după liberare. Plec singur dimineaţa, şi mă întorc singur seara. Nu sunt păzit de nimeni. N-am întârziat niciodată, şi n-am ieşit din litera şi spiritul regulamentului. Am respectat toate indicaţiile preţioase pe care le-am primit de la ofiţerii care mi-au aprobat ieşirea. S-a-ntâmplat să ies de zeci (poate sute) de ori. Totul e ok... De aceea nu pricep. De aceea mi-e greu să gândesc în termeni ”miliţieneşti”. Afară, în libertate, pot să ies singur, dar la biserică, în puşcărie, trebuie să fiu păzit! În fine, mai e un aspect... Întâmplător, bisericii i se mai spune ”Casa Domnului”. E vorba de Casa lui Dumnezeu, ca să nu creadă miliţienii mei că mă refer la ceva domn din conducere. ”Chestia” asta cu Dumnezeu e ceva spiritual, metafizic, transcede cumva lumea aceasta. Acolo cauţi răspunsuri esenţiale şi valori care nu pot fi cumpărate. Şi nici păzite cu bastonul. În Biserică locuieşte Dumnezeu! Are oare nevoie Dumnezeul acesta de gardienii angajaţi ca funcţionari publici la stat? Are? Nu cred... De fapt, sunt convins că nu-i face deloc plăcere lui Dumnezeu să-l vadă pe agentu' lu' peşte cum stă crăcănat şi cască în Casa Sa! Dovadă este chiar faptul că Mi-a permis să scriu acest articol! Vom reveni... Pe curând....
Cornel Sabou
Sigur, eu îmi accept limitele! Sunt lucruri pe care, oricât mă străduiesc, nu pot să le înţeleg. De exemplu, m-a pus... Dumnezeu (era să zic ”Dracu”) să merg la biserică. La biserica din interiorul penitenciarului. Şi-am constatat acolo că în timpul slujbei duminicale noi, deţinuţii, suntem păziţi de un cordon puternic de gardieni! M-am holbat la ei ca pe timpuri la maşinile străine! ”Ce naiba caută
Suntem în interiorul penitenciarului. Acolo (aici) este o biserică. Ortodoxă. Deţinuţii pot merge la slujbă. Sunt scoşi din camere, încolonaţi, percheziţionaţi, şi conduşi la biserică. Până aici totul PARE ok. Dar miliţienii noştri nu se mulţumesc cu atât. Ei intră în biserică, şi păzesc uşile de ieşire de parcă acolo, înăuntrul bisericii, ar trebui să ne fie nouă sfârşitul! ”Voi, cei care-aţi intrat aici, spuneţi adio...” M-am uitat la moaca lor. Speram să văd că măcar unul trăieşte momentul, adică se roagă sau ascultă slujba. Vezi-ţi de treabă! Căscau păzitorii mei de mama focului! S-a trezit unul atunci când m-am apropiat de el şi l-am întrebat dacă pot să ies afară, să iau o gură de aer. A reacţionat de parcă i-am dat cu o bâtă în cap. ”Nuuuuuuuuuuuuu, nici vorbă” mi-a răspuns el. ”De ce? Aici e biserică, nu izolare” am spus eu, naivul... ”Aici e puşcărie” mi-a răspuns el, inteligentul... Mmno, n-am mai avut replică...
Acuma, ce să zic... Eu merg în oraş, la Bibiloteca Judeţeană, să-mi documentez o carte pe care o voi publica după liberare. Plec singur dimineaţa, şi mă întorc singur seara. Nu sunt păzit de nimeni. N-am întârziat niciodată, şi n-am ieşit din litera şi spiritul regulamentului. Am respectat toate indicaţiile preţioase pe care le-am primit de la ofiţerii care mi-au aprobat ieşirea. S-a-ntâmplat să ies de zeci (poate sute) de ori. Totul e ok... De aceea nu pricep. De aceea mi-e greu să gândesc în termeni ”miliţieneşti”. Afară, în libertate, pot să ies singur, dar la biserică, în puşcărie, trebuie să fiu păzit! În fine, mai e un aspect... Întâmplător, bisericii i se mai spune ”Casa Domnului”. E vorba de Casa lui Dumnezeu, ca să nu creadă miliţienii mei că mă refer la ceva domn din conducere. ”Chestia” asta cu Dumnezeu e ceva spiritual, metafizic, transcede cumva lumea aceasta. Acolo cauţi răspunsuri esenţiale şi valori care nu pot fi cumpărate. Şi nici păzite cu bastonul. În Biserică locuieşte Dumnezeu! Are oare nevoie Dumnezeul acesta de gardienii angajaţi ca funcţionari publici la stat? Are? Nu cred... De fapt, sunt convins că nu-i face deloc plăcere lui Dumnezeu să-l vadă pe agentu' lu' peşte cum stă crăcănat şi cască în Casa Sa! Dovadă este chiar faptul că Mi-a permis să scriu acest articol! Vom reveni... Pe curând....
Cornel Sabou
vineri, 7 ianuarie 2011
Domnul ”Săgeată”
Curajul înseamnă a crede în tine şi nimeni nu te poate învăţa lucrul acesta. El Cordobes
Un mai vechi client de-al blogului meu se chinuie de-o vreme-ncoace să mă provoace să scriu iar despre măgăriile şi prostiile care se întâmplă după gratii. Este vorba de ofiţerul Bogdan Neagoş... cel despre care vă spuneam că face parte din ”afacerea” cu telefoane mobile din interiorul penitenciarului Baia Mare. Din decembrie, neagoş (îi scriu intenţionat numele cu literă mică!) a revenit şef de secţie la ”deschişi”, locul unde sunt ”cazat” eu. De atunci încoace, omul ăsta nu face decât să tensioneze gratuit atmosfera de pe secţie! Pasiunea sa (declarată!) este să mă incomodeze pe mine. De exemplu, atunci când sunt plecat, intră la mine în cameră şi-mi întoarce pe dos tot patul, chipurile ca să ”controleze” dacă nu am ascuns pe acolo vreun telefon mobil. Satisfacţia lui extremă este însă doar să-mi facă mie ”rău”, răul acesta provocându-i lui, se pare, o stare de bine euforică. În altă zi (chiar ieri!), tot în lipsa mea, a intrat din nou la mine în cameră şi a început să-mi mute colegii din paturi după ”reguli” numai de el ştiute. Băieţii au încercat să-i exlice respectuos că acolo există un ”şef de cameră” (adică eu) care ştie cel mai bine care sunt nevoile exacte ale fiecăruia, şi care are grijă să fie fiecare mulţumit, şi la locul său potrivit. Credeţi că ”domnul Săgeată” a avut urechi să-i audă? Remarcând nemulţumirea oamenilor, neagoş a trecut la şantaje, ameninţându-mi un coleg care abia a fost admis de comisia de liberare, că-i va ”rezolva” el dosarul ca să nu libereze. Adică, el, un banal purtător de chipiu, este mai presus de întreaga comisie de liberare (din care fac parte şi magistraţi), şi chiar dacă acea Comisie a decis liberarea unui deţinut, EL poate bloca liberarea. Trist este faptul că ÎN REALITATE, dacă vrea, ”Domnul Săgeată” chiar poate face un astfel de abuz, pentru că nu-i este greu să INVENTEZE situaţii de incident care să aibe urmări grave pentru deţinut! Împotriva unor astfel de abuzuri, GARANŢIA de securitate şi legalitate ar trebui s-o constituie ofiţerii de la comanda unităţii, care ar trebui să vegheze la respectarea legii nu doar de către deţinuţi ci (mai ales) şi de către cadrele din subordine. Nu se întâmplă aşa pentru că unii ofiţeri au alte preocupări, alte pasiuni (unele chiar s-exotice), nicidecum cele pentru care sunt plătiţi de la bugetul de stat.
Crezusem că voi avea parte de linişte în ultimele săptămâni de puşcărie, dar se vede treaba că m-am înşelat din nou. Sincer, nu-mi face deloc plăcere să-mi pun mintea cu alde-neagoş, dar dacă nu voi avea de ales... asta e! Pentru că substanţa din care sunt făcut EU nu poate tolera la infinit prostia, tupeul ordinar, mârlănia, batjocura şi alte caracteristici neagoşiene! Dacă va fi cazul, voi renunţa la ”avantajul” de-a ieşi în oraş, la Biblioteca Judeţeană, şi voi scrie în liniştea camerei mele de detenţie... Pentru că nu vreau să-mi arate nimeni ”obrazul”, şi să-mi reproşeze că la un ”bine” ce mi-a fost făcut răspund cu un ”rău”. Adevărul e că BINELE condiţionat de acceptarea unui RĂU nu mai e BINE!!! Pe curând....
Cornel SABOU
Un mai vechi client de-al blogului meu se chinuie de-o vreme-ncoace să mă provoace să scriu iar despre măgăriile şi prostiile care se întâmplă după gratii. Este vorba de ofiţerul Bogdan Neagoş... cel despre care vă spuneam că face parte din ”afacerea” cu telefoane mobile din interiorul penitenciarului Baia Mare. Din decembrie, neagoş (îi scriu intenţionat numele cu literă mică!) a revenit şef de secţie la ”deschişi”, locul unde sunt ”cazat” eu. De atunci încoace, omul ăsta nu face decât să tensioneze gratuit atmosfera de pe secţie! Pasiunea sa (declarată!) este să mă incomodeze pe mine. De exemplu, atunci când sunt plecat, intră la mine în cameră şi-mi întoarce pe dos tot patul, chipurile ca să ”controleze” dacă nu am ascuns pe acolo vreun telefon mobil. Satisfacţia lui extremă este însă doar să-mi facă mie ”rău”, răul acesta provocându-i lui, se pare, o stare de bine euforică. În altă zi (chiar ieri!), tot în lipsa mea, a intrat din nou la mine în cameră şi a început să-mi mute colegii din paturi după ”reguli” numai de el ştiute. Băieţii au încercat să-i exlice respectuos că acolo există un ”şef de cameră” (adică eu) care ştie cel mai bine care sunt nevoile exacte ale fiecăruia, şi care are grijă să fie fiecare mulţumit, şi la locul său potrivit. Credeţi că ”domnul Săgeată” a avut urechi să-i audă? Remarcând nemulţumirea oamenilor, neagoş a trecut la şantaje, ameninţându-mi un coleg care abia a fost admis de comisia de liberare, că-i va ”rezolva” el dosarul ca să nu libereze. Adică, el, un banal purtător de chipiu, este mai presus de întreaga comisie de liberare (din care fac parte şi magistraţi), şi chiar dacă acea Comisie a decis liberarea unui deţinut, EL poate bloca liberarea. Trist este faptul că ÎN REALITATE, dacă vrea, ”Domnul Săgeată” chiar poate face un astfel de abuz, pentru că nu-i este greu să INVENTEZE situaţii de incident care să aibe urmări grave pentru deţinut! Împotriva unor astfel de abuzuri, GARANŢIA de securitate şi legalitate ar trebui s-o constituie ofiţerii de la comanda unităţii, care ar trebui să vegheze la respectarea legii nu doar de către deţinuţi ci (mai ales) şi de către cadrele din subordine. Nu se întâmplă aşa pentru că unii ofiţeri au alte preocupări, alte pasiuni (unele chiar s-exotice), nicidecum cele pentru care sunt plătiţi de la bugetul de stat.
Crezusem că voi avea parte de linişte în ultimele săptămâni de puşcărie, dar se vede treaba că m-am înşelat din nou. Sincer, nu-mi face deloc plăcere să-mi pun mintea cu alde-neagoş, dar dacă nu voi avea de ales... asta e! Pentru că substanţa din care sunt făcut EU nu poate tolera la infinit prostia, tupeul ordinar, mârlănia, batjocura şi alte caracteristici neagoşiene! Dacă va fi cazul, voi renunţa la ”avantajul” de-a ieşi în oraş, la Biblioteca Judeţeană, şi voi scrie în liniştea camerei mele de detenţie... Pentru că nu vreau să-mi arate nimeni ”obrazul”, şi să-mi reproşeze că la un ”bine” ce mi-a fost făcut răspund cu un ”rău”. Adevărul e că BINELE condiţionat de acceptarea unui RĂU nu mai e BINE!!! Pe curând....
Cornel SABOU
luni, 3 ianuarie 2011
Jurnal (15)
“Marile dureri, se spune, sunt mute şi totuşi tortura, chiar Inchiziţia, a filtrat nu o dată gemetele sufleteşti în cântece”. Perpessius (într-o cronică literară)
Bun venit 2011!
Luna viitoare voi fi analizat în comisia de liberare condiţionată. De când am aşteptat să scriu propoziţia aceasta!! Sper să fiţi îngăduitori cu mine, şi să-mi înţelegeţi (chiar să-mi acceptaţi) bucuria generată de acest gând. Pentru mine, faptul că am ”supravieţuit” unei pedepse de 5 ani închisoare este o ”realizare” de care nu mi-e deloc ruşine. Menită să mă distrugă, atât ca OM cât şi ca JURNALIST, perioada aceasta petrecută după gratii a avut un efect diametral opus. M-a întărit, m-a ”curăţat” de balastul care-mi făcea în trecut viaţa complicată, şi m-a pregătit cu adevărat pentru un nou început. Meritul, ca să fiu în primul rând sincer şi abia apoi (eventual) modest, aparţine în primul rând lui Dumnezeu, pentru faptul că m-a făcut chiar mai puternic decât credeam eu că sunt. Mi-amintesc şi acum de primele luni de detenţie, de la începutul lui 2008, când nu ”vedeam” nici o cale de răzbi prin viaţa asta nenorocită. Mi se-ntunecase tot orizontul! Primeam şi mesaje ”binevoitoare” de genul ”Cornele, eşti terminat, părăsit de toţi, eşti singur şi ai viaţa distrusă! Nu mai reprezinţi nimic, pentru nimeni. Jocul s-a terminat!.. etc.” Ei bine, dragii mei, nu s-a terminat nici un joc! Nu sunt nici distrus, nici ”terminat”, nici părăsit, nici singur! Sunt sănătos, sunt mai puternic ca niciodată, sunt ce-am fost şi chiar mai mult decât atât!!!
Încep sâ-mi aranjez gândurile altfel... Dacă până acum eram preocupat doar de ”trecerea timpului”, în prezent mintea mea nu mai procesează inutil informaţiile vieţii. Asimilez tot ceea ce găsesc şi cred că-mi va fi necesar în viitorul apropiat. Pun ordine... În tot! Ar fi cazul, nu?..
Miercuri va intra şi Cristian Anghel în comisia de liberare condiţionată. Dacă liberarea sa va fi acceptată (ceea ce eu îi doresc din suflet) va ieşi pe poarta puşcăriei după 13 zile de la data întrunirii comisiei. Asta pentru ca să poată fi prezentat (în timpul acesta) unei instanţe judecătoreşti de la Judecătoria Baia Mare, căci Penitenciarul, în Comisia sa de liberări condiţionate, nu face decât să PROPUNĂ instanţei de judecată liberarea, iar JUDECĂTORUL este cel care, de fapt, decide liberarea efectivă. Pot să vă spun că şi Anghel a trecut relativ bine prin această perioadă grea din viaţa sa. Spun ”relativ” deoarece nu m-am băgat în sufletul lui pentru a vedea cât de afectat este în interiorul său de experienţa asta nefericită. La vedere, însă, Anghel se comportă exemplar, confirmând faptul că atunci când vorbim de caractere puternice, acestea nu se lasă doborâte de încercările dure ale vieţii, oricât de grele ar fi acestea. Îi doresc de pe acum să reuşească să se reintegreze uşor în viaţa familiei sale, în mediul social în care s-a consacrat, şi să re-pornească din nou, fără teamă, fără ezitări, şi cu mult curaj pe drumul politic care l-a ridicat pe un loc de frunte în Maramureş. Anghel, cu siguranţă, nu şi-a spus ultimul cuvânt. La fel, nici Cornel SABOU!
Pe curând...
Cornel SABOU
Bun venit 2011!
Luna viitoare voi fi analizat în comisia de liberare condiţionată. De când am aşteptat să scriu propoziţia aceasta!! Sper să fiţi îngăduitori cu mine, şi să-mi înţelegeţi (chiar să-mi acceptaţi) bucuria generată de acest gând. Pentru mine, faptul că am ”supravieţuit” unei pedepse de 5 ani închisoare este o ”realizare” de care nu mi-e deloc ruşine. Menită să mă distrugă, atât ca OM cât şi ca JURNALIST, perioada aceasta petrecută după gratii a avut un efect diametral opus. M-a întărit, m-a ”curăţat” de balastul care-mi făcea în trecut viaţa complicată, şi m-a pregătit cu adevărat pentru un nou început. Meritul, ca să fiu în primul rând sincer şi abia apoi (eventual) modest, aparţine în primul rând lui Dumnezeu, pentru faptul că m-a făcut chiar mai puternic decât credeam eu că sunt. Mi-amintesc şi acum de primele luni de detenţie, de la începutul lui 2008, când nu ”vedeam” nici o cale de răzbi prin viaţa asta nenorocită. Mi se-ntunecase tot orizontul! Primeam şi mesaje ”binevoitoare” de genul ”Cornele, eşti terminat, părăsit de toţi, eşti singur şi ai viaţa distrusă! Nu mai reprezinţi nimic, pentru nimeni. Jocul s-a terminat!.. etc.” Ei bine, dragii mei, nu s-a terminat nici un joc! Nu sunt nici distrus, nici ”terminat”, nici părăsit, nici singur! Sunt sănătos, sunt mai puternic ca niciodată, sunt ce-am fost şi chiar mai mult decât atât!!!
Încep sâ-mi aranjez gândurile altfel... Dacă până acum eram preocupat doar de ”trecerea timpului”, în prezent mintea mea nu mai procesează inutil informaţiile vieţii. Asimilez tot ceea ce găsesc şi cred că-mi va fi necesar în viitorul apropiat. Pun ordine... În tot! Ar fi cazul, nu?..
Miercuri va intra şi Cristian Anghel în comisia de liberare condiţionată. Dacă liberarea sa va fi acceptată (ceea ce eu îi doresc din suflet) va ieşi pe poarta puşcăriei după 13 zile de la data întrunirii comisiei. Asta pentru ca să poată fi prezentat (în timpul acesta) unei instanţe judecătoreşti de la Judecătoria Baia Mare, căci Penitenciarul, în Comisia sa de liberări condiţionate, nu face decât să PROPUNĂ instanţei de judecată liberarea, iar JUDECĂTORUL este cel care, de fapt, decide liberarea efectivă. Pot să vă spun că şi Anghel a trecut relativ bine prin această perioadă grea din viaţa sa. Spun ”relativ” deoarece nu m-am băgat în sufletul lui pentru a vedea cât de afectat este în interiorul său de experienţa asta nefericită. La vedere, însă, Anghel se comportă exemplar, confirmând faptul că atunci când vorbim de caractere puternice, acestea nu se lasă doborâte de încercările dure ale vieţii, oricât de grele ar fi acestea. Îi doresc de pe acum să reuşească să se reintegreze uşor în viaţa familiei sale, în mediul social în care s-a consacrat, şi să re-pornească din nou, fără teamă, fără ezitări, şi cu mult curaj pe drumul politic care l-a ridicat pe un loc de frunte în Maramureş. Anghel, cu siguranţă, nu şi-a spus ultimul cuvânt. La fel, nici Cornel SABOU!
Pe curând...
Cornel SABOU