Aţi putut urmări, de-a lungul episoadelor Armaghedonului, o serie de comentarii mizerabile venite din partea unor cadre angajate pe funcţii importante la Penitenciarul Baia Mare. Limbajul suburban, jignirile, lipsa oricărui argument serios caracterizează perfect „personalitatea” comentatorilor mei „anonimi”. Desigur, nu mi-a fost greu să-i identific pe autori, chiar dacă ei se simţeau protejaţi de anonimatul relativ. Este vorba, în primul rând, de „celebrul” Flore Gavriş, anonimul care mă înjura metodic, regulat şi cu un consum de efort demn de o cauză mai bună. Este suficient să-i citiţi acestuia comentariile mizerabile, pentru a-i înţelege caracterul şi, atunci, veţi găsi justificate toate criticile mele. Oamenii aceştia n-au înţeles că blogul meu este casa mea virtuală! Primindu-i, lăsându-i să-şi spună părerile, speram ca „ospitalitatea” mea să fie apreciată, dar de la nişte indivizi care nu au nimic sfânt pe acest pământ nu poţi pretinde normalitate.
Au fost publicate, de asemenea, diversiuni de cea mai joasă speţă. Obsedaţii mă visează la Poarta Albă, iar cei speriaţi de viaţă mă acuză că mi-am violat fiica, deşi eu n-am nicio fiică!
În fine, şi familia mea a fost târâtă în noroi. În momentul de faţă, toată familia mea este alături de mine, vizitându-mă regulat. Este vorba de mama mea, de cei doi copii ai mei şi de o femeie cu suflet de aur, ce mă iubeşte necondiţionat! Nu am altă „familie” căreia eu să-i fi făcut „rău”. De soţia mea am divorţat deoarece atât ea, cât şi fiica ei se prostituează de ani buni, iar eu nu tolerez asemenea cârpe în viaţa mea. Şimon (fostă Sabou) Camelia Daniela, ex-soţia mea, trăieşte în Spania cu un bulgar, făcând avort după avort, iar copilul nostru, Sabou Darius Camil (în vârstă de 10 ani), a fost abandonat în stradă de această femeie iresponsabilă, fiind în prezent crescut şi educat de mama mea. De altfel, împotriva acestei târfe fără suflet de mamă, Parchetul Baia Mare a şi deschis dosar penal pentru abandon de familie. Urmează condamnarea penală şi, având, în vedere că ea a suferit deja o condamnare de 6 luni închisoare cu suspendare, n-ar fi exclus s-o vedeţi după gratii!
Cât despre fiica fostei mele soţii, Pop Daniela Bianca (merge pe 19 ani), aceasta a demonstrat că a învăţat perfect legea curvelor. Fără caracter, fără personalitate, preocupată doar de aventuri sexuale, a fost în stare chiar să încaseze alocaţia de stat a copiilor mei pe 9 luni de zile, ca să-şi satisfacă aberantele sale capricii. Aceste jigodii şi-au permis să murdărească numele meu cu tot felul de acuzaţii absurde, doar din plăcerea de a-mi face rău. Personal, nu-mi fac probleme. Am renunţat la o femeie fără scrupule şi am găsit în altă parte bucuria de a fi iubit, sincer şi curat.
Am scris aceste lucruri provocat fiind de aceşti diversionişti. Mă voi lupta cu ei în continuare, pentru că eu rămân, peste timp, acelaşi Cornel Sabou.
Am în lucru un amplu material despre activitatea „educativă” de la Clubul Penitenciarului Baia Mare, în special cea aflată sub „coordonarea” subcomisarului Ligia Petruţ. Vor fi, de asemenea, alte episoade din Armaghedon, plus sesizări ale unor colegi de-ai mei, deţinuţi.
Viaţa merge înainte, cu bune şi rele… Părerea mea este că merită trăită!
Pe curând, Cornel Sabou
miercuri, 11 martie 2009
vineri, 20 februarie 2009
Armaghedonul Penitenciarelor IV
Pe măsură ce serialul „Armaghedonul Penitenciarelor” evoluează, şi reacţiile sistemului încep să se facă tot mai acut simţite. Mi se reproşează vehemenţa cu care reclam anumite situaţii, lipsa de răbdare, duritatea unor acuzaţii şi, în general, atitudinea „războinică”. N-am înţeles niciodată (sau, de fapt, n-am vrut să înţeleg) de ce un sistem care este criticat nu-şi corectează erorile, ci preferă să se lupte cu cel care critică! În fond, criticile mele ar fi complet lipsite de valoare, dacă n-ar reflecta situaţii REALE şi, prin asta, dureroase. Eliminarea problemelor, corectarea greşelilor şi asumarea unor erori fac parte din comportamentul civilizat al omului educat. Dimpotrivă (cred eu), escaladarea conflictelor, sfidarea, orgoliile nemăsurate, jignirile, ameninţările fac parte din arsenalul de „arme” care sunt folosite doar de oamenii lipsiţi de abilităţi diplomatice. În ceea ce mă priveşte, am spus-o şi o repet: nu am de ales, nu mi s-a dat de ales! Supus batjocurilor de tot felul, nedreptăţit în numeroase rânduri (sentinţele proceselor câştigate de mine stau ca probă), mereu şicanat şi hărţuit, caut refugiu în spaţiul acesta virtual, mărturisindu-vă vouă, cititori liberi, dramele (mici sau mari) prin care trec şi zbuciumul care mă încearcă... Desigur, poate că uneori revolta mea capătă nuanţe personalizate sau, alteori, sunt direct, dar vin iar şi spun că nu am de ales. Şi, cel puţin până în acest moment, nimeni n-a venit să-mi demonstreze contrariul, anume că „se putea altfel”...
Să continuu, aşadar, serialul dezvăluirilor. Vă prezint, în continuare, declaraţia unui coleg de-al meu, deţinut: „Subsemnatul Maresch Csaba, deţinut în Penitenciarul Baia Mare, declar că, în luna august 2007, am fostrepartizat la muncă în interiorul unităţii, la construcţii. Acolo, primeam pentru munca prestată bani şi zile-câştig. În luna octombrie, mi-a fost anulat dreptul de a primi bani. Când am întrebat de ce, dl. Ionel Cardoş mi-a spus că a venit ordin de la ANP ca toţi de la regimul semideschis să fie tăiaţi de la plata în bani. Am scris la ANP şi mi s-a răspuns altfel. Cică aici, la penitenciarul băimărean, noi, cei care am fost înainte încadraţi la construcţii, suntem acum consideraţi la munci gospodăreşti, ori aceştia din urmă nu iau bani. Am scris înapoi la ANP, spunându-le că au fost induşi în eroare, deoarece noi, constructorii, nu măturăm prin curte şi nu împingem tomberoane, ci construim. Având în vedere aceste lucruri, am făcut mai multe cereri, prin care solicitam să fiu transferat la alt punct de lucru, unde pot câştiga bani. Acelaşi domn Ionel Cardoş (evidenţa muncii) mi-a răspuns că am mare tupeu să mă cer la alt punct de lucru, după ce am făcut atâtea plângeri la ANP! I-am cerut domnului director Şpan să mă mute în alt loc de muncă, dar el mi-a răspuns că nu poate renunţa la mine, deoarece în construcţii sunt foarte bun meseriaş. Păi, atunci, de ce nu sunt încadrat corect, la construcţii, şi plătit conform legii, pentru munca prestată? Am lucrat de atâtea ori zi-lumină, uneori până noaptea târziu, intrând în cameră chiar şi la 2 noaptea! Am început să spun şi altor cadre problema mea şi mi s-a răspuns că, dacă mai insist, mi se va face raport de incident şi voi fi pus pe cursă. M-am văzut, astfel, nevoit să depun o plângere către Judecătorie şi Poliţie împotriva domnului Cardoş Ioan.
Ca fapt divers, vă pot spune că am întrebat şi eu de ce nu mi se face o recompensă cu permisie, având în vedere că am lucrat 1.4 ani pentru penitenciar. Mi s-a răspuns cu o recompensă „specială”, fiind premiat cu zece coli de hârtie şi un pix! Asta, în timp ce alţi colegi de-ai mei, care n-au încă şase luni de muncă, au fost deja de trei ori în permisie”.
Aceasta a fost declaraţia colegului meu Maresch Csaba, un deţinut care una munceşte în realitate şi alta este munca sa reflectată în acte. Maresch îl acuză direct pe şeful Biroului Evidenţa Muncii, Ionică Cardoş, dar realităţile de acest tip sunt atât de numeroase, încât pot spune că Csaba nu este decât o picătură într-un ocean de asemenea nemulţumiri.
Pe de altă parte, consemnarea eronată, falsă a muncilor prestate de deţinuţi este o practică atât de generalizată în sistemul penitenciar românesc, încât cazurile de acest fel nu mai miră pe nimeni. Eu însumi am câştigat un proces cu penitenciarul, pentru folosirea mea la muncă în mod ilegal, iar recent, s-a mai întâmplat un incident, cu un deţinut care a fost scos ilegal la muncă, în afara unităţii, şi care s-a accidentat foarte grav, necesitând internarea în spital.
Atitudinea administraţiei penitenciarului faţă de acest tip de probleme este una de indiferenţă. Nimeni nu se stresează să rezolve cazurile care sunt flagrant-abuzive sauilegale. Dimpotrivă, atunci când apare o problemă (accident, reclamaţii, mediatizare), principala preocupare a cadrelor este să muşamalizeze cazul, nu să-l rezolve.
În principiu, asemenea abuzuri în sistemul penitenciar sunt posibile pentru că unităţile de detenţie nu se supun unor controale, la fel ca o firmă privată ori chiar ca orice altă instituţie a statului. Din cauza regimului special de care se bucură, penitenciarele sunt controlate doar de inspectorii din cadrul Direcţiei de Control ANP, iar aceştia sunt şi puţini la număr, şi împovăraţi de o mulţime de alte treburi administrative. Una peste alta, adevărul este că directorii de penitenciare nu se tem deloc de controalele ANP! Fiecare director se simte oarecum protejat, datorită unor relaţii speciale de prietenie pe care le are la comanda ANP, aşa că nu dă doi bani pe controalele inspectorilor de la Direcţia de Control.
Am depus la dl. director Horia Chiş o cerere în baza Legii 544/2001 privind liberul acces la informaţii de interes public. Punctual, am ridicat patru probleme la care am cerut răspuns, în termen legal. Surprinzător, dl. director s-a supărat foarte tare, pentru că am „îndrăznit” să-l iau la întrebări. Degeaba i-am tot explicat eu că legea îmi permite acest lucru, că explicarea modului în care este cheltuit banul public face parte din „jocul” democratic al fiecărei ţări europene. Se pare că m-am înşelat din nou asupra calităţii unui om, atunci când l-am creditat cu încredere pe acest Horia Chiş. Pentru mine, nu e o problemă, eu sunt obişnuit cu asemenea dezamăgiri, dar e păcat de oamenii care vieţuiesc în unitatea asta, deopotrivă cadre şi deţinuţi! Diletantismul unui cadru din conducere se răsfrânge, automat, asupra celor din subordine, la fel cum profesionalismul generează atitudini şi comportamente identice.
Cam atât pentru azi... Urmează, în episoadele viitoare, alte şi alte exemple de cinism, incompetenţă şi răutate, toate piperate cu întâmplări reale, desfăşurate în viaţa penitenciară din România!
Pe curând, Cornel Sabou
Să continuu, aşadar, serialul dezvăluirilor. Vă prezint, în continuare, declaraţia unui coleg de-al meu, deţinut: „Subsemnatul Maresch Csaba, deţinut în Penitenciarul Baia Mare, declar că, în luna august 2007, am fostrepartizat la muncă în interiorul unităţii, la construcţii. Acolo, primeam pentru munca prestată bani şi zile-câştig. În luna octombrie, mi-a fost anulat dreptul de a primi bani. Când am întrebat de ce, dl. Ionel Cardoş mi-a spus că a venit ordin de la ANP ca toţi de la regimul semideschis să fie tăiaţi de la plata în bani. Am scris la ANP şi mi s-a răspuns altfel. Cică aici, la penitenciarul băimărean, noi, cei care am fost înainte încadraţi la construcţii, suntem acum consideraţi la munci gospodăreşti, ori aceştia din urmă nu iau bani. Am scris înapoi la ANP, spunându-le că au fost induşi în eroare, deoarece noi, constructorii, nu măturăm prin curte şi nu împingem tomberoane, ci construim. Având în vedere aceste lucruri, am făcut mai multe cereri, prin care solicitam să fiu transferat la alt punct de lucru, unde pot câştiga bani. Acelaşi domn Ionel Cardoş (evidenţa muncii) mi-a răspuns că am mare tupeu să mă cer la alt punct de lucru, după ce am făcut atâtea plângeri la ANP! I-am cerut domnului director Şpan să mă mute în alt loc de muncă, dar el mi-a răspuns că nu poate renunţa la mine, deoarece în construcţii sunt foarte bun meseriaş. Păi, atunci, de ce nu sunt încadrat corect, la construcţii, şi plătit conform legii, pentru munca prestată? Am lucrat de atâtea ori zi-lumină, uneori până noaptea târziu, intrând în cameră chiar şi la 2 noaptea! Am început să spun şi altor cadre problema mea şi mi s-a răspuns că, dacă mai insist, mi se va face raport de incident şi voi fi pus pe cursă. M-am văzut, astfel, nevoit să depun o plângere către Judecătorie şi Poliţie împotriva domnului Cardoş Ioan.
Ca fapt divers, vă pot spune că am întrebat şi eu de ce nu mi se face o recompensă cu permisie, având în vedere că am lucrat 1.4 ani pentru penitenciar. Mi s-a răspuns cu o recompensă „specială”, fiind premiat cu zece coli de hârtie şi un pix! Asta, în timp ce alţi colegi de-ai mei, care n-au încă şase luni de muncă, au fost deja de trei ori în permisie”.
Aceasta a fost declaraţia colegului meu Maresch Csaba, un deţinut care una munceşte în realitate şi alta este munca sa reflectată în acte. Maresch îl acuză direct pe şeful Biroului Evidenţa Muncii, Ionică Cardoş, dar realităţile de acest tip sunt atât de numeroase, încât pot spune că Csaba nu este decât o picătură într-un ocean de asemenea nemulţumiri.
Pe de altă parte, consemnarea eronată, falsă a muncilor prestate de deţinuţi este o practică atât de generalizată în sistemul penitenciar românesc, încât cazurile de acest fel nu mai miră pe nimeni. Eu însumi am câştigat un proces cu penitenciarul, pentru folosirea mea la muncă în mod ilegal, iar recent, s-a mai întâmplat un incident, cu un deţinut care a fost scos ilegal la muncă, în afara unităţii, şi care s-a accidentat foarte grav, necesitând internarea în spital.
Atitudinea administraţiei penitenciarului faţă de acest tip de probleme este una de indiferenţă. Nimeni nu se stresează să rezolve cazurile care sunt flagrant-abuzive sauilegale. Dimpotrivă, atunci când apare o problemă (accident, reclamaţii, mediatizare), principala preocupare a cadrelor este să muşamalizeze cazul, nu să-l rezolve.
În principiu, asemenea abuzuri în sistemul penitenciar sunt posibile pentru că unităţile de detenţie nu se supun unor controale, la fel ca o firmă privată ori chiar ca orice altă instituţie a statului. Din cauza regimului special de care se bucură, penitenciarele sunt controlate doar de inspectorii din cadrul Direcţiei de Control ANP, iar aceştia sunt şi puţini la număr, şi împovăraţi de o mulţime de alte treburi administrative. Una peste alta, adevărul este că directorii de penitenciare nu se tem deloc de controalele ANP! Fiecare director se simte oarecum protejat, datorită unor relaţii speciale de prietenie pe care le are la comanda ANP, aşa că nu dă doi bani pe controalele inspectorilor de la Direcţia de Control.
Am depus la dl. director Horia Chiş o cerere în baza Legii 544/2001 privind liberul acces la informaţii de interes public. Punctual, am ridicat patru probleme la care am cerut răspuns, în termen legal. Surprinzător, dl. director s-a supărat foarte tare, pentru că am „îndrăznit” să-l iau la întrebări. Degeaba i-am tot explicat eu că legea îmi permite acest lucru, că explicarea modului în care este cheltuit banul public face parte din „jocul” democratic al fiecărei ţări europene. Se pare că m-am înşelat din nou asupra calităţii unui om, atunci când l-am creditat cu încredere pe acest Horia Chiş. Pentru mine, nu e o problemă, eu sunt obişnuit cu asemenea dezamăgiri, dar e păcat de oamenii care vieţuiesc în unitatea asta, deopotrivă cadre şi deţinuţi! Diletantismul unui cadru din conducere se răsfrânge, automat, asupra celor din subordine, la fel cum profesionalismul generează atitudini şi comportamente identice.
Cam atât pentru azi... Urmează, în episoadele viitoare, alte şi alte exemple de cinism, incompetenţă şi răutate, toate piperate cu întâmplări reale, desfăşurate în viaţa penitenciară din România!
Pe curând, Cornel Sabou
miercuri, 11 februarie 2009
Armaghedonul penitenciarelor III
Să scrii un serial de tip „Armaghedon” înseamnă, în primul rând, să dezvălui acele aspecte din viaţa sistemului care nu vor fi făcute niciodată publice în mod oficial, să publici adevăruri care nu pot fi probate, dar care sunt de notorietate în interiorul sistemului şi – în principiu – tu, ca autor, să te păstrezi în anonimat, pentru a te proteja de repercusiuni.
După cum vedeţi, eu nu mă ascund. Îmi asum integral tot ce scriu şi „lovesc” într-un sistem care poate dispune cum vrea de viaţa mea. Unii spun că e nebunie, alţii, curaj… Eu îi spun NORMALITATE! Ofer acestui sistem prezumţia de… normalitate şi îl provoc să reacţioneze la tot ce public eu aşa cum îi este „firea”. Poate că, în timp, pe măsură ce „dezvăluirile” se vor înmulţi, sistemul se va autocorecta atât în conţinut, cât şi în „politica” de reacţie, devenind în sfârşit ceea ce ar fi trebuit să fie de mult, un centru de deţinere, reeducare şi reintegrare socială a infractorului!
Se vorbeşte pe aici de „interesele”, de „scopurile” pe care le-aş avea, prin publicarea unor asemenea materiale. Să fie clar: da, am interese, scopuri, dorinţe, dar e vorba de cele absolut fireşti, fără de care nu aş putea trăi! Îmi doresc să merg cât mai repede acasă, să-mi fie detenţia cât mai uşoară, să-mi văd copiii cât mai des. Nu e normal ce-mi doresc? De aceea, m-am uitat prin legile acestea ale detenţiei, să văd ce trebuie să fac pentru a avea toate astea. Le-am aplicat şi respectat întocmai, aşa cum au fost ele aprobate de Parlament şi Guvern, şi tocmai din această cauză am început să am probleme. În timp, aveam să descopăr că aici, în perimetrul închisorii, pe nimeni nu interesează cu adevărat legea şi nimeni nu dă doi bani pe aplicarea ei! Toate criteriile din lege, valorile şi condiţiile prin care aş putea obţine ceea ce îmi doresc sunt literă moartă, fără importanţă. Aveam de ales între a mă adapta la cutumele existente sau a încerca să „impun” (atât cât o poate face un deţinut) respectarea legii. Faptul că tot ce vă spun aici e adevărat poate fi demonstrat cu sentinţele din procesele pe care le-am câştigat cu penitenciarul! Spre surprinderea mea, tocmai faptul că am respectat întocmai, în litera lor, legile detenţiei mi-a adus ură, duşmănie din partea mai multor cadre, din care – din nou surprinzător – cele mai multe sunt din conducerea unităţii! Să vă dau câteva exemple…
Am văzut că legile astea garantează în mod ferm libertatea de opinie a deţinutului,k aşa că am început să public pe acest blog impresii din viaţa penitenciară. Reacţiile sistemului m-au uluit! Purtătoarea de cuvânt m-a făcut nesimţit (!), şeful de tură Florentin Cosma mi-a întocmit două rapoarte de incident (anulate ulterior de Comisia de Disciplină), pe motiv că… scriu, directorul de atunci, Vasile Chiorean, mi-a blocat automat toate drepturile de care puteam beneficia (muncă, recompense etc). Au început şicanele, iar hărţuirea continuă…
Am văzut că legea îmi permite să-mi îmbrăţişez copiii atunci când mă vizitează, dar modul ilegal în care era amenajat sectorul vizită făcea imposibil acest lucru. Am vorbit cu directorul, rugându-l să facă schimbările necesare pentru a putea beneficia şi eu de acest drept. Mi-a râs în nas, amintindu-mi că eu sunt deţinut, aflat într-o perioadă „de penitenţă” şi ar fi bine să-mi ţin gura. Am dat penitenciarul în judecată şi, în final, am câştigat, dar directorul a refuzat să aplice sentinţa. N-am apucat să-l reclam la Parchet, că a fost schimbat din funcţie, iar noul director, Horia Chiş, a rezolvat imediat problema.
Am început să muncesc (imediat după arestarea mea) la Clubul unităţii, realizând emisiuni radio, revista şi tot felul de alte activităţi cultural-educative. Normal, trebuia să fiu răsplătit pentru această muncă, aşa cum prevede legea, cu zile – câştig (zile care se scad din pedeapsă sau, altfel spus, care se consideră executate). Penitenciarul a refuzat să-mi acorde acest drept, iar motivul care mi s-a aruncat pentru a justifica acest abuz a fost: „Ai supărat pe cine nu trebuie!”. Din nou, am deschis proces şi, din nou, am câştigat! Acum, unitatea este obligată să-mi calculeze retroactiv zilele – câştig pentru o perioadă de patru luni de muncă!
Vedeţi dumneavoastră, mie mi-a fost uşor să câştig aceste procese, pentru că abuzurile erau flagrante. Am reparat „prejudiciul” prin faptul că, în final, sentinţa a fost aplicată şi abuzul, îndreptat, dar problema rămasă nerezolvată a fost că „făptuitorii” (autorii abuzurilor) au rămas nepedepsiţi! Şi mă refer aici, în primul rând, la consecinţele penale care ar fi putut rezulta. În puşcărie, sunt oameni închişi pentru fapte mult mai puţin grave decât acestea! Mai mult, există cazuri concrete ale unor cadre care au fost prinse furând, dar „anchetele interne” au muşamalizat situaţiile, iar cadrele continuă să lucreze în unitate, educându-ne pe noi, deţinuţii, să nu furăm! Voi descrie în amănunt, cu toate datele şi numele, aceste cazuri, imediat ce voi termina prezentarea generală a situaţiei din penitenciarele din România şi, în particular, a celui din Baia Mare.
Peste tot, în instituţiile statului român, întâlnim cazuri „speciale” de amante promovate în funcţii de conducere sau în posturi călduţe. Nici lumea penitenciară nu duce lipsă de astfel de situaţii, iar în unitatea băimăreană, bătaia pe postul de „amantă a şefului” e chiar foarte aspră! Mai mult decât atât, ifosele şi figurile de amante fatale sunt afişate ostentativ, sfidător! Aici, voi putea invoca şi mărturia a sute de „martori”, cadre şi „hoţi”.
Cabinetele medicale din unităţile penitenciare poartă inutil această denumire. Din mai multe cauze (unele obiective), funcţionarea acestora este extrem de deficitară şi întâlnim deseori cazuri de abuzuri şi de manipulare grosolană (chiar infracţională) a bazelor de date existente aici sau a dosarelor medicale.
O altă mare problemă era (şi încă mai este) „politica” de transferare a deţinuţilor dintr-un penitenciar în altul, doar pentru a-i face rău deţinutului, despărţindu-l de familie şi de locurile sale de baştină. Dacă un deţinut are „tupeul” să reclame un abuz sau să-şi ceară drepturile, este imediat azvârlit într-un alt penitenciar, „ca să se sature de reclamaţii”. Metoda aceasta, a transferurilor abuzive, s-a mai rărit cu timpul, deoarece deţinuţii au găsit „rezolvarea”. Îşi deschid procese fictive la Judecătoria din oraşul natal şi, astfel, ANP-ul este obligat să-l transfere înapoi, pentru a-l duce la instanţă. Pe de altă parte, însă, practicarea acestui abuz a făcut ca majoritatea deţinuţilor din penitenciar să-şi deschidă preventiv dosare false în justiţie, pentru a împiedica, astfel, transferarea abuzivă. Aşa se face că, de exemplu, din penitenciarul Baia Mare pleacă zilnic la instanţă cam 10% din numărul celor închişi! Asta înseamnă cel puţin dublarea (dacă nu triplarea) măsurilor de pază şi transport şi sporirea – evident – a cheltuielilor unităţii.
Aş mai putea enumera multe alte tipuri de abuzuri care se petrec în închisorile de la noi, dar începând cu episodul următor, voi porni seria cazurilor concrete, documentate şi edificatoare. Fiecare caz de abuz şi ilegalitate pe care îl voi semnala are cauze şi explicaţii în acest sistem penitenciar românesc şi poate fi multiplicat de zeci, sute sau mii de ori, la nivelul penitenciarelor din întreaga ţară. Din păcate, nu vorbim de cazuri izolate, ci de situaţii generale, de abuzuri ale sistemului. Dovadă, dacă vreţi, că toate cazurile care ajung într-o fază avansată de cercetare (sau mediatizare) sunt strict „opera” demersurilor deţinuţilor care încearcă să supravieţuiască, luptându-se cu sistemul. Sistemul însă nu reacţionează. Rămâne imobil, impasibil şi încearcă acum, cu ultimele puteri, să se agaţe de privilegiile pe care le avea înainte, când fiecare cadru care purta uniformă de penitenciar era un mic Dumnezeu cu acte în regulă. Principiile de drept europene, consacrate prin adoptarea unor legi noi care privesc detenţia, nu sunt încă aplicate în acest sistem penitenciar românesc. Scuzele oficiale sunt penibile şi nu dovedesc decât gradul major de incompetenţă care guvernează puşcăriile.
Nu ştiu ce se va întâmpla (cu mine, cu noi, deţinuţii care reclamăm „tot felul”), dar eu înţeleg că menirea mea în această perioadă „de penitenţă” este să mă reintegrez social, „învăţând” în primul rând să respect legea!
Pe curând, Cornel Sabou
După cum vedeţi, eu nu mă ascund. Îmi asum integral tot ce scriu şi „lovesc” într-un sistem care poate dispune cum vrea de viaţa mea. Unii spun că e nebunie, alţii, curaj… Eu îi spun NORMALITATE! Ofer acestui sistem prezumţia de… normalitate şi îl provoc să reacţioneze la tot ce public eu aşa cum îi este „firea”. Poate că, în timp, pe măsură ce „dezvăluirile” se vor înmulţi, sistemul se va autocorecta atât în conţinut, cât şi în „politica” de reacţie, devenind în sfârşit ceea ce ar fi trebuit să fie de mult, un centru de deţinere, reeducare şi reintegrare socială a infractorului!
Se vorbeşte pe aici de „interesele”, de „scopurile” pe care le-aş avea, prin publicarea unor asemenea materiale. Să fie clar: da, am interese, scopuri, dorinţe, dar e vorba de cele absolut fireşti, fără de care nu aş putea trăi! Îmi doresc să merg cât mai repede acasă, să-mi fie detenţia cât mai uşoară, să-mi văd copiii cât mai des. Nu e normal ce-mi doresc? De aceea, m-am uitat prin legile acestea ale detenţiei, să văd ce trebuie să fac pentru a avea toate astea. Le-am aplicat şi respectat întocmai, aşa cum au fost ele aprobate de Parlament şi Guvern, şi tocmai din această cauză am început să am probleme. În timp, aveam să descopăr că aici, în perimetrul închisorii, pe nimeni nu interesează cu adevărat legea şi nimeni nu dă doi bani pe aplicarea ei! Toate criteriile din lege, valorile şi condiţiile prin care aş putea obţine ceea ce îmi doresc sunt literă moartă, fără importanţă. Aveam de ales între a mă adapta la cutumele existente sau a încerca să „impun” (atât cât o poate face un deţinut) respectarea legii. Faptul că tot ce vă spun aici e adevărat poate fi demonstrat cu sentinţele din procesele pe care le-am câştigat cu penitenciarul! Spre surprinderea mea, tocmai faptul că am respectat întocmai, în litera lor, legile detenţiei mi-a adus ură, duşmănie din partea mai multor cadre, din care – din nou surprinzător – cele mai multe sunt din conducerea unităţii! Să vă dau câteva exemple…
Am văzut că legile astea garantează în mod ferm libertatea de opinie a deţinutului,k aşa că am început să public pe acest blog impresii din viaţa penitenciară. Reacţiile sistemului m-au uluit! Purtătoarea de cuvânt m-a făcut nesimţit (!), şeful de tură Florentin Cosma mi-a întocmit două rapoarte de incident (anulate ulterior de Comisia de Disciplină), pe motiv că… scriu, directorul de atunci, Vasile Chiorean, mi-a blocat automat toate drepturile de care puteam beneficia (muncă, recompense etc). Au început şicanele, iar hărţuirea continuă…
Am văzut că legea îmi permite să-mi îmbrăţişez copiii atunci când mă vizitează, dar modul ilegal în care era amenajat sectorul vizită făcea imposibil acest lucru. Am vorbit cu directorul, rugându-l să facă schimbările necesare pentru a putea beneficia şi eu de acest drept. Mi-a râs în nas, amintindu-mi că eu sunt deţinut, aflat într-o perioadă „de penitenţă” şi ar fi bine să-mi ţin gura. Am dat penitenciarul în judecată şi, în final, am câştigat, dar directorul a refuzat să aplice sentinţa. N-am apucat să-l reclam la Parchet, că a fost schimbat din funcţie, iar noul director, Horia Chiş, a rezolvat imediat problema.
Am început să muncesc (imediat după arestarea mea) la Clubul unităţii, realizând emisiuni radio, revista şi tot felul de alte activităţi cultural-educative. Normal, trebuia să fiu răsplătit pentru această muncă, aşa cum prevede legea, cu zile – câştig (zile care se scad din pedeapsă sau, altfel spus, care se consideră executate). Penitenciarul a refuzat să-mi acorde acest drept, iar motivul care mi s-a aruncat pentru a justifica acest abuz a fost: „Ai supărat pe cine nu trebuie!”. Din nou, am deschis proces şi, din nou, am câştigat! Acum, unitatea este obligată să-mi calculeze retroactiv zilele – câştig pentru o perioadă de patru luni de muncă!
Vedeţi dumneavoastră, mie mi-a fost uşor să câştig aceste procese, pentru că abuzurile erau flagrante. Am reparat „prejudiciul” prin faptul că, în final, sentinţa a fost aplicată şi abuzul, îndreptat, dar problema rămasă nerezolvată a fost că „făptuitorii” (autorii abuzurilor) au rămas nepedepsiţi! Şi mă refer aici, în primul rând, la consecinţele penale care ar fi putut rezulta. În puşcărie, sunt oameni închişi pentru fapte mult mai puţin grave decât acestea! Mai mult, există cazuri concrete ale unor cadre care au fost prinse furând, dar „anchetele interne” au muşamalizat situaţiile, iar cadrele continuă să lucreze în unitate, educându-ne pe noi, deţinuţii, să nu furăm! Voi descrie în amănunt, cu toate datele şi numele, aceste cazuri, imediat ce voi termina prezentarea generală a situaţiei din penitenciarele din România şi, în particular, a celui din Baia Mare.
Peste tot, în instituţiile statului român, întâlnim cazuri „speciale” de amante promovate în funcţii de conducere sau în posturi călduţe. Nici lumea penitenciară nu duce lipsă de astfel de situaţii, iar în unitatea băimăreană, bătaia pe postul de „amantă a şefului” e chiar foarte aspră! Mai mult decât atât, ifosele şi figurile de amante fatale sunt afişate ostentativ, sfidător! Aici, voi putea invoca şi mărturia a sute de „martori”, cadre şi „hoţi”.
Cabinetele medicale din unităţile penitenciare poartă inutil această denumire. Din mai multe cauze (unele obiective), funcţionarea acestora este extrem de deficitară şi întâlnim deseori cazuri de abuzuri şi de manipulare grosolană (chiar infracţională) a bazelor de date existente aici sau a dosarelor medicale.
O altă mare problemă era (şi încă mai este) „politica” de transferare a deţinuţilor dintr-un penitenciar în altul, doar pentru a-i face rău deţinutului, despărţindu-l de familie şi de locurile sale de baştină. Dacă un deţinut are „tupeul” să reclame un abuz sau să-şi ceară drepturile, este imediat azvârlit într-un alt penitenciar, „ca să se sature de reclamaţii”. Metoda aceasta, a transferurilor abuzive, s-a mai rărit cu timpul, deoarece deţinuţii au găsit „rezolvarea”. Îşi deschid procese fictive la Judecătoria din oraşul natal şi, astfel, ANP-ul este obligat să-l transfere înapoi, pentru a-l duce la instanţă. Pe de altă parte, însă, practicarea acestui abuz a făcut ca majoritatea deţinuţilor din penitenciar să-şi deschidă preventiv dosare false în justiţie, pentru a împiedica, astfel, transferarea abuzivă. Aşa se face că, de exemplu, din penitenciarul Baia Mare pleacă zilnic la instanţă cam 10% din numărul celor închişi! Asta înseamnă cel puţin dublarea (dacă nu triplarea) măsurilor de pază şi transport şi sporirea – evident – a cheltuielilor unităţii.
Aş mai putea enumera multe alte tipuri de abuzuri care se petrec în închisorile de la noi, dar începând cu episodul următor, voi porni seria cazurilor concrete, documentate şi edificatoare. Fiecare caz de abuz şi ilegalitate pe care îl voi semnala are cauze şi explicaţii în acest sistem penitenciar românesc şi poate fi multiplicat de zeci, sute sau mii de ori, la nivelul penitenciarelor din întreaga ţară. Din păcate, nu vorbim de cazuri izolate, ci de situaţii generale, de abuzuri ale sistemului. Dovadă, dacă vreţi, că toate cazurile care ajung într-o fază avansată de cercetare (sau mediatizare) sunt strict „opera” demersurilor deţinuţilor care încearcă să supravieţuiască, luptându-se cu sistemul. Sistemul însă nu reacţionează. Rămâne imobil, impasibil şi încearcă acum, cu ultimele puteri, să se agaţe de privilegiile pe care le avea înainte, când fiecare cadru care purta uniformă de penitenciar era un mic Dumnezeu cu acte în regulă. Principiile de drept europene, consacrate prin adoptarea unor legi noi care privesc detenţia, nu sunt încă aplicate în acest sistem penitenciar românesc. Scuzele oficiale sunt penibile şi nu dovedesc decât gradul major de incompetenţă care guvernează puşcăriile.
Nu ştiu ce se va întâmpla (cu mine, cu noi, deţinuţii care reclamăm „tot felul”), dar eu înţeleg că menirea mea în această perioadă „de penitenţă” este să mă reintegrez social, „învăţând” în primul rând să respect legea!
Pe curând, Cornel Sabou
Abonați-vă la:
Postări (Atom)