marți, 30 august 2011

Nu te întoarce, dar nu ne uita


Baia Mare...
Oraşul amorţit care a dat naştere celor mai groaznice temeri legate de sănătatea populaţiei sale.
Oraşul care îşi gaza locuitorii prin emisiile de gaze ale combinatului.
Oraşul înconjurat de flori, păduri, dealuri şi natură în cea mai pură formă a sa.

Este locul în care ne-am născut “noi”, băimărenii. Nu am ales asta. Aşa a fost să fie. Este oraşul nenorocit în care am crescut. Cunoscându-i bălăriiile, mizeria şi aerul irespirabil l-am iubit totuşi. Pe malurile râului mort care traversează “lagărul” Baia Mare s-au ţesut milioane de iubiri eterne. Prin parcul cândva verde ne-am plimbat cu toţii, mai mult sau mai puţin romantici. Prin Grădina Zoologică, cea cu doi lupi rupţi de foame şi trei găini “sălbatice”, ne-am aventurat ca să vedem sălbăticia. Şi poate ne-a plăcut mai mult decât ne-a speriat.
Baia Mare ne-a mâncat anii. I-a devorat. I-a consumat. Trăind, învăţând, muncind sau nefăcând nimic. Iubind sau urând. Aşa i-am “pierdut”, câştigându-i...
De Baia Mare nu poate să-ţi fie dor... decât dacă îl părăseşti! Baia Mare nu e o femeie frumoasă pe care să vrei s-o trânteşti în pat. E o femeie săracă, poate doar puţin educată, dar extrem de harnică şi bine ancorată în responsabilităţile sale. Când am fost bolnav m-a îngrijit. M-a trimis la şcoli, mi-a dat să mănânc. M-a legănat să dorm uşor, m-a făcut să iubesc. Să cresc! Să devin OM!
Oricine poate să plece... Dar dacă părăseşti Baia Mare, îţi va lipsi! Grija, natura, tăcerea... Vei găsi prin alte locuri multe “femei” frumoase. Împodobite, rujate, fardate şi extrem de curtate. Vei fi încă unul pe lângă ele... Vei deveni altcineva. Baia Mare îţi va lipsi! Pentru că aici ai lăsat o parte din tine...
Nu te întoarce! Doar aminteşte-ţi... Că ai fost cândva fiul, fiica “ei”, poate chiar iubitul! Că ai plâns în braţele acestui oraş dorindu-ţi să pleci, şi te-a lăsat... Că ai fost, poate, nerecunoscător căci nu i-ai pus nici o floare în păr. Şi totuşi, Baia Mare are flori!
Are şi gară... Locul despărţirii condamnate. Lada de gunoi a privirilor triste lăsate în urmă, şi depozitarul muniţiei de speranţă. Către alte lumi. Către alte zări. Fără “ea”, fără noi...
Baia Mare nu te cheamă.
Nu te întoarce! Doar aminteşte-ţi...

Cornel SABOU

luni, 29 august 2011

Jurnal absurd - ep. 3, "Bosnia"


Tinereţe nebună!
Bosnia... Sarajevo...
Nu în vizită. În război! Ca soldat voluntar în armata sârbă.
Nu mercenar. Nu eram plătit decât cu solda normală, de soldat. Nici aia în bani ci în produse alimentare.
Aveam 23 de ani când am primit în mână o puşcă semiautomată şi o cutie de cartuşe. “Acolo, musulmanii. Aici, sârbii”. Atât mi-a spus îndrumătorul meu după care a plecat... Am intrat în blocul pe care trebuia să-l “păzesc”. Făceam strajă, cum spuneau ei...
Când îmi amintesc de acele vremuri îmi vine să zâmbesc. Cântam la mitralieră! Apăsam trăgaciul în diferite linii melodice, către nicăieri. Seara ascultam la radio ştiri despre “luptele grele” din cartierul Dobrinia, lângă aeroportul din Sarajevo. Acolo luptam eu...
Şi am tot luptat, până într-o zi. Când a venit la mine comandantul şi mi-a spus că “de mâine” urmau să vină bombardierele NATO să ne lovească. Mi s-a spus să nu mă tem pentru că noi suntem prea aproape de musulmani (distanţa dintre prima linie sârbă şi cea musulmană era doar de vreo 20 m) şi NATO nu va lovi trupele din linia întâi ca să nu-i afecteze şi pe musulmani. OK, mi-am zis, iată o ocazie de a “admira” un spectacol pe cinste. Şi chiar a fost spectacol...
Aveam un loc amenajat la “lojă”... Mă urcam în bloc, la ultimul etaj, pe un balcon. De acolo urmăream cum vin avioanele NATO. Veneau tot câte două. Se despărţeau şi veneau apoi din direcţii opuse către ţintă. Lansau rachete de mare viteză. Nu vedeam decât urma de fum ce-o lăsau în aer şi explozia de la sol. Piloţii se jucau şi ei. Loveau “în cruce”. Venind din direcţii opuse, lansau rachete în diagonală lovind fiecare o ţintă care se afla sub celălalt avion. Pe cer, fumul lăsat de rachete forma o cruce neagră...
Lansau şi bombe... Mici luminiţe care se aprindeau la lansare şi care “dispăreau” apoi privirii. Secunde de tăcere după care zgomotul sinistru al “picajului” bombei. La fel cum auzeam în filme. “Au lovit un depozit” mi-a zis un coleg atunci când la cer s-a ridicat o ciupercă mare de tot. La început mă speriasem un pic. Cutremurul era atât de intens, ciuperca de praf şi pământ atât de mare încât în prima clipă am crezut că e o bombă nucleară. Nu, nu era... Loviseră un depozit de muniţie.
La un moment dat cred că se plictisiseră şi piloţii. Veneau zilnic, zi şi noapte, permanent, non-stop, tot câte doi... Loveau şi plecau. Într-o zi, m-am trezit că unul din avioane se lansează direct spre sol. Părea că vine direct spre mine! “Ce naiba, ăşta-i sinucicaş?” m-am întrebat eu semipanicat... Am luat în cătare avionul (care creştea în ochii mei pe măsură ce se reducea distanţa dintre noi) şi mă pregăteam să trag. Nu ştiu dacă în întreaga istorie a lumii a mai doborât cineva un avion ultramodern cu o amărâtă de puşcă, dar eu mă pregăteam să fac asta. Vedeam deja pilotul. Creştea în ochii mei, la propriu nu la figurat. Îi puteam vedea deja mişcările din interiorul cabinei de pilotaj. Mi-am încordat degetul pe trăgaci...
“Stai, nu trage!” mi-a strigat de jos comandantul meu de pluton. Ce dracu se întâmplă? Cum să nu trag? Uite că nebunul vine direct spre noi. Poate vrea să lovească direct şi foarte precis. Îl lăsăm? “Da” mi-a spus comandantul. “Nu ne loveşte pe noi”... “De unde şti tu că nu ne loveşte pe noi???” am întrebat eu năuc... M-a chemat jos şi apoi mi-a explicat cum stă “treaba”...
De fiecare dată când avioanele NATO îşi iau zborul de la baza lor pentru a bombarda poziţiile sârbe din jurul oraşului Sarajevo un general american sună pe telefon un general sârb. Sârbilor le sunt comunicate de fiecare dată ţintele exacte care vor fi lovite. Datoria apărătorilor este doar să retragă din zona-ţintă toţi civilii şi să nu tragă asupra avioanelor care bombardează. Sârbii au acceptat aranjamentul! Nu ştiu de ce. Nu înţeleg de ce! Nici până azi n-am priceput “logica” acelor “întâmplări”. “Adică, NATO ne spune unde vrea să lovească şi noi îi lăsăm?” am întrebat eu ca românul tâmpit. “Da” mi-a răspuns comandantul amuzându-se de moaca mea. Apoi mi-a cerut explicit să nu trag vreau glonţ spre avioane “orice-ar fi”!
Cam atunci mi s-a “luat” de acel război şi m-am hotărât să mă întorc acasă... Am mai stat doar câteva zile...
Ei bine, faza interesantă vine ulterior, după câţiva ani, când pe un mare “Forum” de pe internet povestesc episodul acesta, cu multe detalii... Reacţii pe măsură, uimiri, întrebări... A doua zi, toate zecile de mesaje care dezbăteau “problema” au dispărut de pe forumul acela... “Aranjamentul” acesta este încă ţinut secret. Nu se ştie oficial despre aşa ceva. Oficial, americanii loveau şi sârbii se apărau. Se apărau pe draq! Aveau ordin să nu tragă. “Poftiţi vă rog în casa mea şi distrugeţi-o! Dacă vă încurc, eu ies afară”! Cam asta a fost...
De mult timp vroiam să povestesc episodul ăsta pe blog şi am tot uitat. Sunt curios acum să văd dacă o să mi-l şteargă careva! :D

Mda, poate unii n-aţi ştiut că am fost “acolo”. Poate v-am dezamăgit cu aventura mea bosniacă. Poate mă credeţi un criminal. Ce să fac, asta e... Trecutul nu mai poţi să-l schimbi.
Sunt acelaşi...

Cornel SABOU

Jurnal absurd (ep.2 - Jilava)


Eram la Jilava... Puşcăria care a îngropat mii, zeci de mii de români celebri dar anonimi. Simbolul răului, crimei şi violenţei, iadul în forma sa cea mai puţin umană şi penitenciarul care a primit “premiul” pentru cea mai mizerabilă unitate de detenţie din România. Am făcut primii paşi în spatele gratiilor din Jilava cu un sentiment ciudat. Marea majoritate a deţinuţilor care ajung aici se tem. Se tem pentru viaţa lor, din cauza anturajului imposibil, a legilor nule care guvernează la vrăjeală ceea ce nu prea poate fi numită viaţă. Eram în această Jilava...
Eram şi simţeam un fel aiurea de emoţie! Călcam pe un teren care pentru mine, ziaristul, era încărcat de istorie. Reprezenta şi pentru trecut şi pentru prezent supremul simbol al răului, al imposibilului de a trece prin viaţă. Eram parte integrată şi “contributoare” a acestui RĂU. Eram, din punctul vostru de vedere, dincolo de gratii. Din "rândul" meu se vedea că eram DINCOACE...
Nu m-am temut în alt fel. Chiar dacă, din primă clipă, mi s-a spus că voi fi repartizat în cea mai ordinară cameră din “sistem”, populată cu cei mai periculoşi drogaţi şi nebuni, adunaţi acolo claie peste grămadă ca să se mănânce între ei. Păşeam spre camera “morţii” gândindu-mă amuzat câte speranţe idioate şi-or fi pus unii în “mişcarea” asta! Cornel SABOU aruncat în gura lupilor! Să fie... O să fie?
Când uşa grea de fier s-a închis în spatele meu am rămas în picioare, în mijlocul camerei, cu zeci de perechi de ochi aţintiţi asupra mea. Priviri tăcute, dar pătrunzătoare. Mişcări uşoare, de “trupe” şi de trupuri, prevesteau un posibil pericol. O indiferenţă rece şi înşelătoare striga din toate părţile, mascând tăcerea dubioasă care se lăsase brusc odată cu intrarea mea. Apoi, câţiva indivizi s-au ridicat, parcă în reluare, din paturile lor şi am fost abordat...
... Mi-a luat cam 15 minute să-i fac pe toţi să-mi mănânce din palmă! Cuminţi, aşezaţi în jurul meu... Doi îmi făceau patul “la unu” (la nivelul 1, paturile fiind aşezate pe trei “etaje”). Doi îmi pregăteau cafeaua şi alţii doi tăiau de zor pe o masă de-ale gurii. Nu, n-am folosit violenţa! La violenţă m-ar fi doborât. Erau mulţi şi spaţiul era strâmt. M-ar fi mâncat. A fost, totuşi, şi un fel de violenţă. Un ALT fel... Prin atitudinea nerostită explicit, dar simţită acolo, pe şira spinării şi indusă astfel prin curaj, stăpânire de sine, sânge de bărbat şi încă o chestie care “afară” se numeşte Inteligenţă. Îmi vine să râd când mă gândesc că o să mă criticaţi pentru că pare că mă laud singur. Asta e... Să vă spun sincer, nu-mi pasă! Ziceţi ce vreţi...
Un prieten bun şi drag din timpul detenţiei îmi spunea că el trăieşte pedeapsa de după gratii altfel decât noi ceilalţi. Fiind un geniu într-ale muzicii, el simţea, auzea şi “vedea” în toate o ... muzică! În mintea lui, uşile de fier produceau note muzicale atunci când se izbeau dur de perete, strigătele gardienilor sau deţinuţilor erau “înalte” sau “joase”, apelul de seară sau dimineaţă era un spectacol artistic. Era singurul care râdea când spuneam câte-o glumă cu înţeles ascuns, dar el putea să-i facă pe toţi să râdă şi să se teamă în egală măsură! La Jilava am trăit şi eu o “muzică”. Am cântat în note şi înţelesuri neînţelese, şi toţi ceilalţi au “dansat” pe piesa mea... Am fost poate şi norocos pentru că n-am avut un public prea pretenţios...
N-am stat mult la Jilava. O săptămână... Apoi, peste o lună am revenit iar... Gardianul de la primire a fost şocat când l-am rugat să mă repartizeze tot în camera “periculoasă” în care mai fusesem.
Vreo zece umblau noaptea prin cameră drogaţi, cu seringile băgate direct în gât. Trei-patru îngânau poezii fără rime şi fără autor. Doi-trei făceau cu schimbul la singurul telefon mobil din cameră ca să sune non-stop şi să ofere “premii” naivilor de afară... Cei care cădeau într-o “depresie” mai sinucigaşă săreau în gratiile de la geamuri şi strigau. Strigau după mama, după tata, după câte-o nevastă pierdută. În această ambianţă eu dormeam... şi visam!
Ziua mă uitam pe geam. Nu prea mă plimbam pentru că era mare mizeria şi încercam să nu mă “contaminez” cu una-alta, ştiţi voi... Dar mai ieşeam. Să simt iarba sub picioare. Să văd soarele. Şi pe Nuţu Cămătaru făcând box la sală.
În curte am văzut foarte multe găuri de aerisire în pământ. Găuri mari şi multe, unele lângă altele. Erau poate sute, cine naiba a stat să le numere! Mă uitam nedumerit la ele. De ce or fi fost lăsate aşa, neîngrijite, de administraţie? Şi unde duc ele? Ori fi ceva subterane pe sub “plimbător”? M-am temut să întreb... Pentru că mi se părea că un tip mai subţirel se putea strecura prin ele şi mă gândeam să nu creadă naibii cineva că întreb ca să evadez! Aici, “înţelesurile” oricărui cuvânt sunt atât de “grav” pervertite de minţile paranoice ale păzitorilor încât e mai bine să te fereşti tăcând... Dar am tot privit găurile alea... În fiecare zi. Şi mă gândeam că poate acolo, dedesubt, au fost duşi “ăia” de pe vremuri, care erau ucişi la Jilava. Şi poate prin găurile alea respirau până îşi dădeau ultima suflare.
N-am stat mult nici a doua oară. Tot cam o săptămână. Şi m-am întors la Baia mea Mare. Dar înainte de a pleca mi-am luat rămas bun de la noii (şi deja vechii) mei prieteni, drogaţii, nebunii şi criminalii din cea mai ordinară cameră din puşcăria Jilava. Am făcut schimb de telefoane, de adrese, ne-am promis că ne vom revedea şi în alte condiţii. Ne-am urat liberare uşoară. Ne-am strâns mâinile. Dar n-am plecat imediat. Am mai ieşit la o plimbare... Vroiam să mai văd o dată găurile misterioase. Le-am văzut... M-au văzut şi ele pe mine. Printr-un “coleg” necunoscut până atunci, care mi-a surprins
interesul, s-a apropiat de mine şi m-a întrebat arătând către găuri: “nu şti ce sunt alea?”.. “sunt găuri de aerisire?” am răspuns eu printr-o întrebare. “Nu, sunt găuri de şobolani!”... Şi a plecat lăsându-mă aşa, cu ochii-n soare... M-am îndepărtat de locul ăla, privind însă în urmă la spaţiul care aparţinuse cândva unei specii mamut de şobolani...
La Baia Mare m-am “lovit” iar de artistul meu prieten. Ce credeţi că-mi povesteşte el într-o seară? Îmi zice aşa... “Cornele, eu cred că cele mai inteligente fiinţe de pe lumea asta sunt şobolanii! Eu am dus multă vreme un adevărat război cu o pereche de şobolani care îmi tot intrau în apartament. Degeaba le-am pus capcane de şobolani, că doar eu mă prindeam în ele. Degeaba le-am pus otravă de şobolani că o mâncau pe toată şi n-aveau nici pe dracu. Ba mai şi cereau supliment! M-au disperat într-un hal că ajunsesem să vreau să pun o bombă în apartament şi să-l arunc în aer. Cred că într-o zi lumea asta va fi condusă de şobolani!” Râdeam în hohote de prietenul ăsta al meu... Între timp a liberat şi a plecat din ţară. S-a dus şi nu mai vine...
Jilava a rămas în urmă. Cu umbrele sale, cu oamenii ăia imposibil de periculoşi, dar prietenoşi. Cu mesele sărace în calorii, dar bogate în senzaţii extreme. Cu şobolanii alături, ascunşi, vizibili însă datorită galeriilor săpate prin deţinuţi. Jilava cu gardieni mulţi, dar absenţi şi cu legile ei nescrise din care înveţi şi rămâi doar cu legea vieţii. Şi cu lecţii de viaţă!
Am scăpat de acolo cu inteligenţa pe care omul a furat-o cândva de la şobolan. V-am spus că am râs de prietenul ăla al meu care-mi spunea că şobolanii sunt cele mai inteligente fiinţe din lume? Am râs, dar am râs pentru că în postura şobolanului său m-am văzut pe mine, la Jilava şi la puşcăria din Baia Mare. Vânat, cu “capcane” şi “otravă”, cu cohorte de minţi machiavelice puse în slijba distrugerii mele, cu alţi şobolani alături şi împotrivă... “Vânatul” însă şi-a disperat hăitaşii până au ajuns săracii să dea în boala copilului. Când i-au podidit lacrimile de dor de mine, m-au dat afară de acolo. De atunci, sunt liber şi bântui prin spaţiul ăsta fiind ceea ce sunt, coşmar pentru unii şi pentru alţii... o gură de visare!

Cornel SABOU

duminică, 28 august 2011

Jurnal absurd (ep. 1 - "Abisul")


Mergeam pe un drum... Merg mereu pe un drum! Nu stau locului niciodată. Şi poate tocmai pentru că “merg”, pe drumurile vieţii mele întâlnesc mereu oameni. De tot felul. Cu unii mă mai opresc la câte-o ciorbă de vorbă. Mâncăm cuvinte până ne săturăm, experimentăm... Uneori, “mesele” astea se lasă cu juruinţe ca desert, cu priviri drepte aruncate în ochii mei obosiţi de strălucirile solare neimaginare de pe drum. Nu o dată... De mai multe ori... Mai mereu... Am strâns mâna care mi s-a întins! Mâna care mi-a vorbit cerându-mi picături din ceea ce sunt eu. Din forţa fiinţei mele! Altă dată din prietenia mea sau din dragostea mea...
Cum spuneam, mergeam pe un drum... Greşeala e a mea. Şi nu o spun retoric. E a mea pentru că lecţiile vieţii nu mi-au fost suficiente. Şi mereu mă mai opresc la câte-o ciorbă de varză din cuvinte. Şi mereu mănânc rahat la desert... Şi mereu mai strâng câte-o mână, credul, privind în zarea pierdută a ochilor lor. Şi mereu...
Acum nu mai contabilizez distanţa pe care o parcurg în viaţă, căci a devenit mai interesant drumul, peisajul... fauna! Văd animale domestice devenite brusc sălbatice. Văd alte animale care mimează sălbăticia. Văd fluturi... din floare-n floare, şobolani printre flori... E fascinant! E fascinantă viaţa, cu toate mizeriile ei, cu toate umanismele dezumanizate înainte de vreme şi vremuri, nici măcar inteligent!
Nimic nou sub soare... Nici măcar eu nu mai sunt nou. Decât pentru mine. Descoperindu-mă mereu îmi par nou, dar sunt mai vechi decât lumea pe care vreau s-o schimb. Pentru că lumea şi-a înţeles legea ei, pe când eu tot iau lecţii...

Ăsta ar putea să fie ceva... Un fel de altceva... Poate un jurnal de gânduri absurde, neîncadrate în concret, dar nici rupte din experienţe fictive.

Pe drumul meu am întâlnit mulţi oameni. Asta e important! Că la început, atunci când îi întâlneşti, toţi sunt oameni. Nu PAR... chiar sunt! Aşa spun ei... şi eu îi cred! De ce n-aş crede un om când spune că e om? Doar pentru că...? Nu... Chiar dacă “ştiu” ce urmează de fiecare dată. O masă, un prânz, un corn şi-un lapte, un fruct interzis... o mână întinsă plăcut şi strânsă cu grijă. Apoi o plimbare prin toată splendoarea junglei care mărgineşte drumul! Alone...

O să reiau seria de materiale tip “Jurnal”... În ele voi scrie pentru mine, nu pentru voi, chiar dacă voi veţi putea cuprinde cu vederea tot. Cu înţelegerea mai puţin. Dar nu ăsta este scopul. Să mă înţeleagă cineva. Ci doar să mă exprim. Ştiind că voi fi citit, mă voi exprima mai inteligent, tocmai ca să nu-mi poată fii înţeleasă prostia. The show must go on... Uraţi-mi drum bun în continuare...

Cornel SABOU

Pentru voci libere!


Vroiam de mult timp să scriu un material despre câteva chestiuni care compun munca de presă şi care – cred eu – sunt privite greşit de către publicul cititor. Sau, mă rog, de o anumită parte a cititorilor...

Am citit chiar şi în manualele de presă faptul că ziaristul trebuie să aducă PROBE dacă susţine public nişte acuzaţii. Am auzit nenumăraţi oameni “interesaţi” (într-un fel sau altul) de subiectele delicate dezvoltate în media reclamând probe, probe în înţeles juridic. “Ai probe?” a devenit o întrebare tot mai des adresată ziariştilor care scriu în mod critic, care reclamă sau acuză. Ei bine, cred că a venit vremea să punem punct acestei isterii şi să înţelegem realitatea aşa cum este ea chiar şi în această chestiune delicată a muncii de presă...

În România (poate mai mult decât în alte ţări) nici un om nu este obligat de lege să vorbească cu presa! Există o singură prevedere legală care sprijină ziaristul în documentarea sa, o lege din 2001 privind accesul la informaţii de interes public, prin care instituţiile statului sunt obligate ca în termen de maxim 30 de zile să răspundă în scris la solicitarea motivată a ziariştilor. Aici însă vorbim doar de informaţii oficiale, “de interes public”. Materialele de presă care au un caracter mai “special” (dezvăluiri, anchete, investigaţii) şi care se termină cu concluzii acuzatoare la adresa cuiva nu se bazează însă decât în foarte mică măsură pe informaţiile oficiale. Documentarea ziaristului se face la “periferia” instituţiilor, singurele surse fiind cele care doresc de bună voie să ofere presei informaţii!
Plecând de la această realitate, mi se pare absurd, incorect şi deplasat să pretinzi ziaristului să deţină permanent probe materiale (în înţeles juridic) pentru tot ceea ce scrie în mod acuzator! Sarcina de a culege aceste probe aparţine, de drept, parchetului, poliţiei, serviciilor de informaţii şi altor structuri clar delimitate prin lege. Este chiar interzis (inclusiv pentru ziarişti) să se substituie acestor instituţii, să investigheze şi să ancheteze un “subiect” prin metode specifice instituţiilor abilitate! Ziaristul, prin materialele sale, poate pune la dispoziţia publicului (inclusiv la dispoziţia organelor statului) INDICII cu privire la săvârşirea unor abuzuri, ilegalităţi etc... Documentarea noastră, a ziariştilor, are la bază, în principal, INFORMAŢIA, nu proba materială. Desigur, asta nu înseamnă că probele sunt neînsemnate şi nici faptul că ziaristul trebuie să scrie după ureche. Eu reclam, “condamn” doar condiţionarea explicită a publicării unui articol acuzator de existenţa unor “probe juridice”!

De altfel, legea care definea calomnia (până când această infracţiune a fost scoasă din codul penal) chiar lăsa ziaristului libertatea necesară în acest sens, menţionând clar că dacă ziaristul este bine intenţionat în munca sa şi dacă prin publicarea materialului său urmăreşte să servească de fapt un interes public legitim atunci acestuia îi pot fi scuzate şi acceptate chiar şi greşelile flagrante, aşa numitele calomnii! Calomniator, conform legii, era doar acela care cu rea credinţă, ştiind de la bun început că informaţiile pe care vrea să le publice sunt false, aduce în peisajul public acuzaţii nefondate unei persoane publice. Tocmai din acest motiv, în toată Europa occidentală au fost extrem de puţine condamnări pentru calomnie în ultimii 50 de ani. În România acestea au excelat din dorinţa autorităţilor de a opri avalanşa de dezvăluiri şi acuzaţii care erau aduse de presă politicienilor. Eu, vă mărturisesc, în toată activitatea mea de ziarist (de peste 17 ani) deşi am avut conflicte permanente cu autoritatea şi foarte multe procese de calomnie care mi-au fost intentate am câştigat în justiţie toate aceste “lupte” cu politicienii, cu autoritatea publică! Am pierdut doar acel proces celebru cu judecătoarea Mariana Iancu (pe care însă, apoi, l-am câştigat la CEDO) şi încă unul (sau două, nu mai ştiu exact pentru că oricum refuzasem să mă prezint la procese) cu un coleg din presă care înscenase o întreagă mascaradă juridică pe care eu am refuzat să o “onorez”. De fapt, refuzasem să lupt în instanţă împotriva unui alt ziarist...

Deci... NU susţin libertatea ziaristului de a scrie orice, fără responsabilitate, fără să aibă la bază o minimă documentare. Nu cer nimănui să “plece capul” în faţa a tot ce apare în presă. Dar... aveţi libertatea de a nu-i citi pe cei care scriu numai aiureli, de a nu-i urmării pe cei care vorbesc prostii. Aveţi suficiente oferte de presă ca să nu mai “reclamaţi” documentarea defectuoasă a unuia sau altuia. Iar dacă sunteţi “subiect” de presă şi aţi fost nedreptăţit, există o lege care vă protejează, legea privind dreptul la replică. Orice instituţie media este obligată să publice gratuit şi imediat replica voastră împotriva unui material pretins calomniator.
Cereţi PROBE parchetului, poliţiei şi tuturor celorlalte instituţii care primesc de la bugetul statului mii de miliarde tocmai pentru a face asta, pentru a culege probe! Cereţi justiţiei să facă dreptate efectivă, să condamne în sens juridic şi lăsaţi ziaristul să vorbească! Chiar dacă astăzi îţi vei părea ţie însuţi suficient, nu uita că ziua de mâine nu îţi aparţine unilateral! Şi poate veni o zi (dacă n-a şi venit) când vei căuta cu disperare o voce care să vorbească în şi pentru numele tău! Şi-atunci, dacă această zi va veni şi pentru tine (aşa cum a venit pentru milioane de români năpăstuiţi de "tranziţie") noi, ziariştii, vom fi aici, prezenţi şi atenţi, pregătiţi şi capabili să-ţi strigăm necazul... Cu condiţia ca până atunci să nu ne ucideţi pe toţi şi să nu închideţi definitiv sonorul vocilor libere! De luat aminte!.. Pe curând...

Cornel SABOU

Eu cred in PAUL GOMA!


Unii spun, gândesc, cred că nu mai avem români de “calitate”, români capabili să schimbe drumul prăpăstios pe care merge ţara asta. Sentimentul acesta (urmat, firesc, de resemnare) apare pentru că ne raportăm valorile curate în care credem la actuala generaţie de politicieni, de “intelectuali” care îşi demonstrează competenţele doar prin găsirea de metode ingenioase de delapidare a banului public..
Există şi altfel de români... Există oameni care pot reprezenta repere şi care nu mor niciodată. Ei sunt lumina din întunericul vieţii noastre, iar noi n-o vedem doar pentru ca stam cu ochii inchisi, nu pentru ca aceasta nu lumineaza! Merită să-i amintim, măcar din când în când... Merita sa deschidem ochii!

Eu cred în PAUL GOMA! Îl cunoaşteţi? Haideţi să-l cunoaştem.... Iată ce scrie siteul wikipedia despre Paul Goma...

Paul Goma (n. 2 octombrie 1935 în satul Mana, comuna Vatici, judeţul Orhei, Basarabia) este un scriitor şi militant anticomunist român, stabilit la Paris (Franţa).
Poate cel mai cunoscut disident din timpul României comuniste supranumit Soljeniţîn-ul României şi unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori postbelici, Paul Goma s-a născut în Basarabia ca al doilea fiu al unei familii de învăţători români. Odată cu cedarea Basarabiei fostei U.R.S.S., în urma Pactului Molotov-Ribbentrop, familia Goma s-a refugiat în România.
Paul Goma s-a arătat din tinereţe animat de un spirit contestatar, declarând că persecutarea sau escamotarea unui cetăţean rentează pentru putere, numai dacă rămâne necunoscut. În mai 1952, elev în clasa a zecea a liceului „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, Goma a fost convocat la Securitate şi reţinut opt zile, după care a fost exmatriculat din toate şcolile din ţară, deoarece susţinuse în şcoală cauza unor persoane anchetate şi arestate sub acuzaţia de anticomunism. A reuşit totuşi să se înscrie la liceul „Radu Negru” din Făgăraş, pe care l-a absolvit în iunie 1953. În 1954 a susţinut simultan examene de admitere la Universitatea din Bucureşti la filologie română şi la Institutul de literatură şi critică literară „Mihai Eminescu”. A reuşit la amândouă, dar a ales Institutul. Din toamna anului 1955, a avut dispute la seminarii şi cursuri cu profesorii Radu Florian, Tamara Gane, Mihai Gafiţa, Toma George Maiorescu, Mihail Novicov, urmând ca în iunie 1956 să fie „judecat” de rectoratul universităţii. A apărut pentru prima dată „cazul Goma”. După înfrângerea revoluţiei maghiare din 1956 de către trupele sovietice, în luna noiembrie a aceluiaşi an, Paul Goma şi-a predat în semn de protest carnetul de membru UTM. A fost arestat în noiembrie 1956, acuzat de „tentativă de organizare de manifestaţie ostilă”. În martie 1957 a fost condamnat la doi ani de închisoare corecţională, pe care i-a executat la închisorile Jilava şi Gherla. Ulterior, a fost trimis cu domiciliu forţat în Bărăgan, la Lăteşti, azi Borduşani, din judeţul Ialomiţa, unde a rămas până în 1964.
Neputându-se reînmatricula în anul III la Institutul „Mihai Eminescu”, în vara anului 1965 a dat din nou examen de admitere la facultatea de filologie a Universităţii din Bucureşti.
În 1971, a fost propus pentru a fi exclus din PCR, în care se înscrisese în august 1968, din cauza publicării integrale a romanului „Ostinato” în RFG, la editura Suhrkamp, pe care cenzura i-l ciopârţise în ţară. Un an mai devreme, la Radio Europa Liberă fuseseră citite fragmente din romanul său Uşa (noastră cea de toate zilele).
În martie 1977, a publicat în revista „România literară” un scurt articol, „Pământ de flori”, în care se referă la urmările dezastruosului cutremur de pământ de la 4 martie 1977.
În 1977, Goma a reuşit să trimită la postul de radio occidental Radio Europa Liberă o scrisoare deschisă în care cerea guvernului României respectarea drepturilor omului in România. Scrisoarea a fost difuzată de postul de radio. În consecinţă, a fost permanent urmărit, apoi arestat şi bătut de Securitate. Însă, fiind bine cunoscut în Occident şi repertoriat de organizaţia neguvernamentală împotriva încălcării drepturilor omului, Amnesty International, Goma nu mai putea fi judecat şi condamnat fără a stârni proteste în străinătate.
La 20 noiembrie 1977 lui Goma, soţiei şi copilul, le-a fost retrasă cetăţenia română şi au fost expulzaţi în Franţa. Ajunşi la Paris, au cerut azil politic. Aici Goma şi-a continuat lupta împotriva regimului comunist de la Bucureşti şi a conducătorului lui, Nicolae Ceauşescu. A sprijinit înfiinţarea, în 1979, a Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), comparabil cu sindicatul polonez liber Solidarność. Ca reacţie la activitatea sa anticomunistă, a fost ţinta unui atac cu colet-capcană şi a unei tentative de asasinat puse la cale de regimul de la Bucureşti.
Paul Goma nu este membru al Uniunii Scriitorilor, din care a fost exclus în 1977 de conducerea de atunci, din care făceau parte, între alţii, Nicolae Manolescu, Ana Blandiana şi Ştefan Augustin Doinaş.
Goma este în prezent apatrid. Lupta sa împotriva comunismului a luat cu timpul un aspect din ce în ce mai naţionalist şi sceptic faţă de Occident, Goma începând prin a refuza în 1980 oferta de a primi cetăţenia franceză, primită în acelaşi timp de scriitorul ceh Milan Kundera. O petiţie pentru repunerea în drepturi a familiei Goma, semnată de 300 de persoane în 2006, a rămas fără rezultat.

A publicat la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă romanul Ostinato şi a debutat la revista Luceafărul cu povestirea Când tace toba (1966). În vara anului 1967 a trimis în occident prima variantă, necenzurată, a romanului Ostinato.
Când Cehoslovacia a fost invadată de armatele reunite ale organizaţiei Tratatului de la Varşovia (august 1968), a avut loc lansarea volumului Camera de alături. În acel an, Goma făcut cerere de aderare la PCR, crezând în acel moment că o acţiune din interior ar fi putut ameliora lucrurile.
La sfârşitul lunii august 1968, la Uniunea Scriitorilor a avut loc şedinţa de primire în Partidul Comunist Român a unor scriitori, Mariana Costescu, Aurel Dragoş Munteanu, Adrian Păunescu, Alexandru Ivasiuc şi Paul Goma.
În 1969, la Uniunea Scriitorilor, a fost „judecat” pe motiv că un scriitor român, „mai ales când este un necunoscut, nu are dreptul să se comporte ca şi cum ar fi singur pe lume”. Cauza acestei critici au constituit-o demersurile lui Goma de a publica romanul Ostinato în Occident.
În aprilie 1970, a predat romanul “Uşa” editurii Cartea Românească, fiind respins de Marin Preda şi Mihai Gafiţa, după ce Alexandru Ivasiuc „decodificase” două personaje din carte ca fiind cuplul Ceauşescu. Manuscrisul romanului a fost expediat în Occident.
În octombrie 1971, a apărut în limba germană, publicat de editura vest-germană Suhrkamp, romanul Ostinato, lansat la târgul de carte de la Frankfurt. Goma a apărut la stand cu acest roman şi cu titulatura de „carte interzisă în România”. Ca reacţie, Dumitru Popescu a propus excluderea lui Goma din PCR, pentru că „a pus în mâna duşmanului o armă cu care să lovească în patria noastră”. Îl anatemizează Eugen Barbu, Titus Popovici, Dinu Săraru, dar îl apără Mihail Novicov, Ion Lăncrănjan, Mihai Ungheanu şi Darie Novăceanu.
În 1972, a apărut tot la Suhrkamp ediţia germană a romanului “Uşa”, în 1974 ediţia franceză la editura Gallimard. Cu aceste cărţi, Paul Goma intră în circuitul european, dar şi în conflict deschis cu autorităţile comuniste de la Bucureşti, conflict culminat cu mişcarea „Carta 77” şi soldat cu arestarea şi detenţia sa la Rahova.
După 1989 i s-au publicat şi în România o parte din cărţi. I-au apărut articole în revistele Vatra, Familia, Timpul, Jurnalul literar.

După revoluţia din decembrie 1989, comunismul est-european nu mai este în actualitate, şi Paul Goma, ca alţi militanţi pentru memoria genocidurilor din trecut (genocidul sclavagist, genocidul colonialist, genocidul armenilor din 1915-1918, genocidul grecilor din Anatolia în 1923, genocidul comunist), izbindu-se de indiferenţa generală a Occidentului faţă de aceste genociduri, se arată iritat de prezenţa „doar” a memoriei Holocaustului în conştiinţa colectivă a ţărilor apusene. Intrând într-o logică de „punere în concurenţă” a memoriei genocidurilor, Goma a început să militeze pentru „asumarea responsabilităţii evreilor pentru crimele comise contra românilor” şi se declară împotriva „distorsionării istoriei în vederea instituirii unui mit exclusiv al genocidului doar contra evreilor, în scopuri politice (de dominaţie), economice (extorcare de fonduri) şi de culpabilizare a tuturor celorlalte naţiuni neevreieşti, fără o analiză critică a propriilor acţiuni criminale antiromâneşti (şi în general antigoyim), susţinute sau aprobate de cvasitotalitatea cercurilor evreieşti”.
În 2002, Paul Goma a publicat eseul “Săptămâna roşie 28 iunie-3 iulie" sau Basarabia şi Evreii, în care descrie „atrocităţi comise de populaţia neromână (în special, evrei) în timpul retragerii trupelor şi administraţiei române din Basarabia şi Bucovina, de după ultimatumurile sovietice din iunie 1940”. Autorul stabileşte o legătură cauzală şi cronologică între crimele de război comise după 22 iunie 1941 (momentul declanşării războiului împotriva URSS) de regimul antonescian împotriva evreilor şi ceea ce autorul numeşte „răzbunarea pentru faptele reprobabile din anul precedent”.
Cercetători în domeniul istoriografiei consideră că Săptămâna roşie nu este un studiu istoric, ci un manifest politic de reinterpretare a istoriei. Potrivit acestor critici, eseul se bazează pe surse tendenţioase, din care Goma alege numai citatele care îi pot susţine tezele şi care aruncă asupra unei întregi populaţii (250.000 de evrei basarabeni) responsabilitatea câtorva grupuri de militanţi comunişti, nu toţi evrei. Politologii şi jurnaliştii care comentează Săptămâna roşie apreciază că lucrarea face uz de antisemitism şi se plasează în literatura negaţionistă în cadrul categoriei de scrieri care „trivializează prin comparaţie”. Documente cu privire la evenimentele descrise în eseu mai sunt cuprinse în arhiva armatei române şi în lucrări publicate de istorici cu renume, spre exemplu Dinu C. Giurescu.
În faţa acestor critici, Paul Goma încearcă să-şi amelioreze lucrarea, sporind sursele şi renunţând la anumite aproximaţii: eseul a fost revizuit de câteva ori între anii 2002 şi 2005. Prima ediţie tipărită a apărut la Editura Museum din Chişinău (2003), a doua la Criterion Publishing House, Bucureşti (2003), iar a treia la Editura Vremea, Bucureşti (2004).

Paul Goma a făcut parte pentru opt zile din Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, din care a fost îndepărtat din considerentele de mai sus de către şeful comisiei, Vladimir Tismăneanu.
Este considerat drept negaţionist al Holocaustului din România pentru opoziţia sa faţă de Raportul Comisiei Wiesel.
............................
Acesta este textul de prezentare a lui Paul Goma pe renumitul site wikipedia. Vă îndemn să meditaţi la faptele vieţii sale şi să încercaţi (chiar şi prin comparaţie cu fauna politică locală) să-i daţi o “notă” acestui OM! Care încă este în viaţă! Mai mult decât atât, afirm cu toată răspunderea că este cel mai proeminent, cel mai strălucitor caracter de român în viaţă! EU CRED IN PAUL GOMA!

Cornel SABOU


siteul sau oficial:
http://paulgoma.free.fr/
dar un alt site, mai nou, actualizat si completat chiar cu "autofilmari" puteti gasi aici:
http://www.paulgoma.com/

sâmbătă, 27 august 2011

Aleşi de (pe) dracu'!


Am auzit de atâtea ori expresia “l-a votat electoratul, deci e bun” încât mi s-a acrit! Hai să vă spun de ce e falsă legitimitatea mandatelor obţinute prin vot în România şi de ce nu avem de fapt o democraţie funcţională si alegeri care să fie cu adevărat libere!.
Teoretic, oricine poate să se înscrie în curse electorale şi să fie votat sau nu de “electorat”. TEORETIC! Această teorie ne dă aparenţa de legalitate, legitimitate şi democraţie. Citesc, aud, văd tot felul de “analize” de doi bani care scuză “calitatea” politicienilor din România cu argumentul că “au fost votaţi de popor”! Aiurea... Păi pe cine să voteze poporul dacă îi dai să aleagă doar între două sau trei “legume”?
Astăzi, dacă vrei să te duci “de nebun” în alegeri, să candidezi, chiar şi numai aşa, ca să te afli în treabă, NU POŢI face asta! Legile române reglementează foarte strict posibilitatea de a candida. Trebuie să fii propus de un partid sau să depui la BEJ un dosar cu mii de semnături de susţinere a unei candidaturi independente. Să le luăm pe rând...
Varianta 1: să fii propus de un partid... E rezervată strict celor mai corupţi, mai labili şi mai obedienţi dintre “candidaţi”. Dacă vrei să fii propus de un partid, nu e deajuns să fii “preş”, sclav sau nulitate absolută ca individ. Trebuie să mai ai şi ceva bani sau – dacă nu – să ai “sponsor”! Pentru cei mai mulţi dintre români e o variantă exclusă...
Varianta 2: candidatură independentă... Ca să strângii miile de semnături de care ai nevoie doar ca să-ţi depui candidatura trebuie să duci o muncă de teren extrem de solicitantă şi să mai ai şi sprijinul unei echipe de susţinere. Eu ştiu asta foarte bine din vremea în care am vrut să-l ajut pe scriitorul Pavel Coruţ să-şi facă partid. Am vorbit atunci cu el şi m-a rugat să-i strâng 300 (trei sute) de semnături pe Maramureş ca să poată înfiinţa partidul (Partidul Vieţii Româneşti – PVR îi spunea atunci...). Am umblat până m-am zăpăcit de cap după alea 300 de semnături şi mi-a luat aproape două luni, dacă nu chiar mai mult. Deci, nu e de joacă... Trebuie musai şi bani pentru că nimeni nu lucrează pentru tine aiurea. Dacă totuşi reuşeşti, urmează alt “handicap”: trebuie musai să faci campanie electorală, să te cunoască lumea (notorietate) şi să convingi. Asta înseamnă multe întâlniri în comunitate şi o groază de bani plătiţi presei. Pentru că degeaba ai tu soluţii “trăznite” pentru toate problemele României! Şi Isus de-ai fi tot trebuie să plăteşti presei ca să te bage în seamă!
Luând în calcul toate amănuntele care compun problema depunerii unei candidaturi o să observi că un individ NORMAL este aproape imposibil să ajungă în această postură. Chiar dacă este cel mai bun profesionist în domeniul său de activitate, chiar dacă are o moralitate ireproşabilă şi cel mai realist şi eficient plan de rentabilizare a vieţii, el nu va putea să depună o ofertă electorală! Condiţiile materiale concrete necesare în procesul pre-electoral, îl silesc pe acesta să caute “sprijin” financiar, uman şi logistic în alte părţi. Şi odată ce vine un “salvator”, din momentul în care ALŢII te sprijină ca să candidezi atunci se alege praful de tot planul tău! Ajungi marioneta “lor” şi într-un fel e şi normal să se întâmple asta...
Deci...? E adevărat ce spun eu aici, sau nu? Vă întreb pe voi, cititorii mei fideli şi constanţi, nu-i întreb pe politicienii “aleşi”. Ei au “bla-bla”-ul în sânge şi – sincer - sunt sătul! Păi, dacă e adevărat, atunci cât de “reprezentativi” sunt candidaţii care ajung mereu pe buletinele de vot? Acolo, ajungem să votăm (sau nu) oamenii care ne sunt propuşi de partide. Atât! Pe ce criterii îşi selectează partidele candidaţii? Aud? Ştie careva? Pune cineva mare preţ pe caracter, profesionalism sau pe alte calităţi de genul ăsta? Pune pe draq! Nu vedeţi ce analfabeţi avem în parlament? Ce nulităţi umane, ce epave!!! Ei nu sunt aleşii NOŞTRI, ei sunt aleşii LOR! Ei ne-au pus în faţă o listă cu două-trei nume. Nume impuse de ei... Na, poftim, alege! Apoi, îi auzim timp de patru-cinci ani că... “au fost votaţi de popor”!

Cam asta-i problema cu reprezentativitatea aleşilor de azi... cu legitimitatea mandatului lor... La ultimele alegeri din Maramureş au venit la vot vreo 25% din populaţia colegiului. Din ăia, 42% l-au votat pe Tătaru, adică 12% din numărul total... ĂŞTIA 12% VOR FACE LEGEA (prin Tătaru) PENTRU TOŢI 100%! Halal democraţie! Pe cuvânt! Pe curând...

Cornel SABOU

vineri, 26 august 2011

Zaharul din ceai


Recent, un ministru idiot a spus că majoritatea românilor sunt bogaţi, pentru că au un venit lunar de 8 milioane lei pe membru de familie. Asta înseamnă că o familie compusă din trei persoane (soţ, soţie şi un copil) aduce în casă venituri de 24 milioane şi datorită acestui lucru se poate spune că sunt o familie de români bogaţi.

În secunda imediat următoare, după ce l-am auzit pe idiot vorbind, mi-am adus aminte de o vorbă... Cineva spunea că imediat după Revoluţia din decembrie 1989, grupul de comunişti care a preluat puterea în România şi-ar fi propus ca în următorii ani să ia românilor “şi zahărul din ceai”! Adică, planurile lor de îmbogăţire urmau să nu ţină cont de nimic din ceea ce aveau nevoie oamenii mulţi şi “proşti”. “Ei”, adevăraţii bogaţi ai tranziţiei, urmau să jefuiască tot, să-i ia românului şi “zahărul din ceai” lăsându-i acestuia doar apa goală...
Acum, după 22 de ani, lichelele de la putere ce constată? Constată că zahărul a rămas în ceai! Că n-au putut să ia chiar tot-tot-tot. Că a mai rămas ceva nejefuit. “Proştii ăştia de români ne-au fentat şi au rămas cu ceaiul îndulcit”. E clar... Asta, în viziunea lor, înseamnă bogăţie! Înseamnă că mai avem ceva. Înseamnă că ne mai pot lua ceva!

40% din români sunt bogaţi, a spus idiotul de la guvernare. 40% din români îşi beau ceaiul îndulcit... şi încă n-au murit! Nu m-aş mira să aud din gura altui ministru că “ei” n-au reuşit să îndeplinească planul de emigrare a românilor spre occident... Că viaţa în România este atât de frumoasă încât, iată, mai avem vreo douăzeci de milioane de români în ţară! Români fericiţi! Că dacă erau trişti ar fi plecat, că doar graniţele sunt deschise, nu? Stai, că mi-am amintit... Avem şi câteva mii de negri care au venit la noi în ţară în anii ăştia! Woooow.... Păi suntem un fel de Eldorado! Cum, n-am putut “noi” jefui ţara asta astfel încât să-i speriem pe toţi, să fugă toţi ca nebunii de România? Mai mult, “tembelii” ăştia de la televizidiot spun că avem menajere din Asia, cântăreţi din Moldova, studenţi din Africa, dar ce draq am ajuns noi, salvarea sărăntocilor?

Ministrul Idiot e la guvernare... E probabil supărat pe români. Pentru că au fost şmecheri şi au rămas “bogaţi”, chiar dacă au fost furaţi în mare veselie. Inclusiv prin masive reduceri bugetare şi creşteri de taxe... Încă au 8 milioane pe cap de om... Încă mai “avem” ce lua!

Părerea mea... Români, păziţi-vă ceaiul! Pentru ca se anunta vremuri grele... Pe curând...

Cornel SABOU

Bârfe băimărene


Texte preluate de pe barfebaimarene

Pinocchio’s Land


Tara lui Anghelache. Nirvana şmecherilor, unde pana si legile elementare, menite a asigura o bruma de civilizatie, sunt calcate in picioare. Niciodata nu a fot mai prezent Anghelache, primarul puscarias, in agora ! Liniute cu scutere, manele la maxim, fotbal pe carosabil, tuciurii cu busturile slinoase, caini vagabonzi, aurolaci, purandei injurand ca la usa cortului. Mi-e sila.

La carma orasul nu mai e Anghelache. E Kake. Un baietel de bani gata, care promitea schimbarea. Si instaurarea legii in Rivulus Dominarum. Un baietel care in campanie declara razboi camarillei corupte a lui Anghelache.Aş! Nici vorbă de aşa ceva! Toţi directorii, directoraşii, fufele şi consilierii lui Anghelache sunt, bine mersi, pe poziţie. Unşi cu toate alifiile, facand parte din reteaua cu splendide ramificaţii în justitie, parchet, politie sunt mega-utili la casa omului.

În acest timp, Anghelache, proaspat iesit de la parnaie, dupa condamnarea pentru coruptie, poarta trena unui cioclu cu apucaturi de mafiot. Han Tatar, devenit celebru in urbe dupa amorul cu pistolul in anus, practicat cu contabilul unui fost asociat, se vrea deputat. În locul lui Kake. Iar Anghelache, cel aflat in interdictie de a candida, din motive penale, ii e director de campanie electorala.

Un fel de circuit al coruptiei in natura. Un cerc inchis, sustinut cu patos de vreo 20 la suta dintre baimereni. Parte dintre ei cu neuronul iesit demult in decor.

Dreams on Facebook


Nu cred in retelele de socializare. Nu cred in Facebook, reteaua asta atat de agreata de politicienii autohtoni. Unii dintre ei, mai activi ca iepurasii dornici de procreere, au ajuns sa confunde realitatea cu iluzia online-lui.

Au ajuns primari, deputati, presedinti, latin-loveri. In virtual. Ca in realitate, e vai de mama lor! Imi amintesc de un june-prim care si-a dat foc la valiza politica, bazandu-se pe popularitatea de care se bucura pe Facebook. Mai precis, pe numarul de prieteni pe care ii colectionase de-a lungul vremii.

Nici macar relaxarea sefului de partid – ins coleric prin excelenta – nu l-a alarmat. Si-a continuat candidatura solitara, bazata pe amicii care ii dadeau accept pe Facebook. Faptul ca parte dintre ei nu aveau nici macar drept de vot – din motive de varsta – nu a contat.

Nici faptul ca vizita exotica, intr-un stat cu regim dictarorial, i-a fost aplaudata de doi, trei « prieteni ». Restul, pana la 5000, au tacut malc. Li se falfaia ! De el si de vizita lui. Si de faptul ca i-a facut denunt penal fostului primar.

Denunt camuflat, parsiv, sub solicitarea de identificare a infractorului anonim! In conditiile in care era de notorietate cine e infractorul. Iar apoi a plans cu lacrimi de crocodil cand autorul infractiunii a fost arestat. Curat barbatesc!

Cert e ca nu a ajuns primar. Ca nici un sfert dintre prietenii de pe Facebook nu l-au votat. Pe ei ii interesa doar sa aiba cati mai multi in lista, sa fie cool, trendy in lumea iluzorie si imbecilizanta a retelei. Nu ii interesa ca un zalud li se adresa, zglobiu, cu « Buna dimineata, prieteni ! Azi am mai comis o mare cacareaza ».

Trist e ca isi continua periplul virtual. Nu are nicio retinere. Nicio jena. Nimic. A sarit din politica in presa cu firescul cu care o femeie frumoasa isi schimba amantii. “Modereaza” emisiuni cot la cot cu omuletul care il scuipa seara de seara.

Si, intre timp, se vede presedinte. Pe Facebook orice e posibil. Dream on, mister president!

http://barfebaimarene.wordpress.com/

joi, 25 august 2011

Man(elistul) se răzbună


Aşa cum mă aşteptam şi eu şi oricine cunoaşte măcar puţin mediul politic băimărean, după alegerile recent încheiate apele se agită în filiala PDL. Lumea este extrem de nemulţumită de rezultatele obţinute de PDL Maramureş sub conducerea lui Mircea Man. Preşedintele Consiliului judeţean însă, la fel ca Nicolae Ceauşescu, nu înţelege realitatea şi nu este de acord să demisioneze. Deşi a pierdut cam toate alegerile pe care le-a organizat, Man are românescul obieci de a da mereu vina pe alţii.

Mariana Pop nu a “ieşit” deputat, aşa cum ar fi dorit partidul de guvernământ. Nemulţumiţii încep să apară şi la nivel central. “Marele” pedelist Ioan Oltean spune că pentru obţinerea mandatului de deputat, partidul a pus la dispoziţia lui Man un milion de euro! Unde s-au dus banii? Ce s-a făcut cu ei din moment ce Pop a pierdut alegerile?

Eu nu ştiu unde s-a evaporat milionul de euro pedelist, dar ştiu cum lucrează Mircea Man. De exemplu, în campanie a şantajat, ameninţat şi forţat structurile statului din subordinea directă sau indirectă (pe linie de partid-centru) pentru ca aceste regii, direcţii deconcentrate şi anumite firme să finanţeze campania doamnei de la învăţământ. La Romplumb, Man a spus clar: “Ori iese Mariana Pop deputat şi atunci voi vă continuaţi activitatea, ori – dacă nu iese – vă anulez autorizaţia de mediu”. Pop nu a ieşit deputat, şi acum autorizaţia de mediu a SC Romplumb a fost anulată! Aşa se face politica la noi...

Nu am însă doar cazul Romplumb... Man a făcut presiuni şi în alte “direcţii”. La “Electrica”, de exemplu. Man a încercat să impună Societăţii “Electrica” publicitate pentru Mariana Pop. Conducerea unităţii băimărene i-ar fi răspuns lui Man că nu e legal ceea ce cere. Nimeni nu doreşte să “intre” în dosare penale gratuite, doar de dragul mironosiţei de la învăţământ. Acum, Man ameninţă că va schimba toată conducerea de la Electrica. Ce are “tanda” cu “manda”? Ce are curentul electric cu campania electorală? ARE!

Cum spuneam, Man nu înţelege că e în plus... Că a devenit un pericol pentru propriul partid. Că s-a transformat din lider (dacă a fost cândva aşa ceva) în gropar. Acum muşcă... Încearcă, prin ameninţări şi şantaje să se menţină la suprafaţă. Va reuşi? Vom vedea...

Cornel SABOU

miercuri, 24 august 2011

Parchetul care lipseşte


Nu ştiu prin ce anume va rămâne memorabil preşedintele Traian Băsescu, nu ştiu ce va scrie cartea de istorie a viitorului despre deceniul în care ne-a fost (ne este) viteaz conducător, călăuzitor spre cele mai înalte piscuri ale capitalismului. Pentru mine, Traian Băsescu va semnifica (pozitiv) un singur lucru: a condamnat public comunismul şi a calificat Securitatea statului comunist ca fiind o organizaţie criminală!
Aparent, asta nu înseamnă mare lucru. Sunt doar vorbe, nu? Raportul comisiei care a studiat crimele comunismului pare a fi doar maculatură. Nu e chiar aşa.
În România, avem sute de mii de oameni care au murit ucişi de securitate şi comunism. Avem milioane care au suferit abuzuri ale sistemului. Avem sute de mii de familii care au fost distruse. Avem mii de copiii pe care s-au făcut tot felul de experienţe, avem nenumărate destine cutremurate de infinitele crime comuniste. Faţă de toate acestea, Traian Băsescu a ţinut un discurs...Este puţin, dar este mai mult decât nimic.
Ar fi fost potrivit (zic eu) să se “inventeze” o secţie a Parchetului care să se ocupe numai de crimele regimului comunist. Să se pornească un adevărat proces penal al comunismului. Cu audieri de martori, cu documentele incriminatoare pe masa de judecată, cu sentinţe grele de condamnare. Să se construiască cel puţin o închisoare care să fie numai pentru ei, pentru criminalii comunişti.
Se spune că din punct de vedere juridic, faptele penale trebuie judecate după codul penal aflat în vigoare atunci când s-a comis crima. Acest principiu ar fi putut da ocazia JUSTIŢIEI să pronunţe chiar condamnări la moarte, pentru că pedeapsa cu moartea era în vigoare înainte de 1989...
Atunci când corupţia a explodat în România, Guvernul a înfiinţat PNA, transformat apoi în DNA, o secţie a parchetului care lucrează doar dosare de corupţie. Cred că la fel trebuia procedat şi în problema comunismului. Dar cine să ia asemenea decizii? Până la urmă, să nu uităm că şi Băsescu a fost comunist. Şi încă unul de frunte... De aceea, poate, am rămas doar cu vorbele, cu condamnarea verbală a regimului care a terorizat ţara asta timp de decenii...
Ce facem însă cu cei care mai trăiesc, cu cei care s-au încăpăţânat să nu moară atunci când comunismul i-a vrut terminaţi? Suferinţa lor, tăcerea lor de acum nu ne zbiară în urechi? Se pare că nu... Ceea ce nu a putut să distrugă comunismul în noi, cu tot aparatul său de represiune, am distrus noi, de bunăvoie, liberi fiind...
Astăzi trecem nepăsători prin vremuri. Cu gândul la vacanţe, la o maşină nouă, la o călătorie în vest. Ne schimbăm nevestele şi amantele după cum e moda la TV, ne dăm cu părerea şi le ştim pe toate. Facem toate lucrurile care sunt inutile. În autobus, pe stradă, poate că în graba noastră îl şi călcăm în picioare pe bătrânelul acela tăcut şi apăsat de ani... Eventual, îl mai şi luăm la rost... “Ce faci tataie, nu te uiţi pe unde mergi?” Şi el nu-ţi va spune nimic, sunt sigur... Pentru că nu se poate lupta cu tine. S-a luptat cu comunismul, cu comuniştii, a suferit poate şi câţiva ani grei de închisoare. Şi-a pierdut poate copiii, soţia şi alte rude în acest război. Şi cândva, într-o iarnă, lupta sa a fost preluată, dusă la final, şi câştigată de o generaţie de tineri disperaţi să trăiască. Ceauşescu a fost învins! Comunismul a fost învins! Dar a fost victoria cui? Pentru că bătrânelul acela încă mai este călcat în picioare...

Nu am avut parte de un proces real al comunismului. Băsescu a pierdut ocazia asta. Ocazia de a repara istoria şi de a fi "sabia" răzbunătoare a lui Dumnezeu. Un comunist, indiferent de vremuri, va rămâne tot un comunist. La fel cum cred că aţi înţeles deja, din cuprinsul acestui articol, un anticomunist va rămâne, indiferent de vremuri, tot un anticomunist! Pe curând...

Cornel SABOU

marți, 23 august 2011

23 august - sărbătoare sau trădare?


Patruzecişicinci de ani poporul român a sărbătorit ziua de 23 August ca sărbătoare naţională. Aşa şi era scrisă în documentele vremii, august cu A mare... Sărbătoream, cică, ziua victoriei împotriva imperialismului, nazismului şi fascismului. Ziua în care (tot cică!) poporul român a ridicat armele împotriva “cotropitorului” neamţ.
Să lăsăm un moment la o parte faptul că am avut o sărbătoare mincinoasă, pentru că poporul a fost ultima... entitate, “fiinţă” (sau spuneţi-i cum vreţi) la care s-au gândit cei care l-au arestat pe Mareşalul Antonescu în data de 23 august 1944 şi să vedem ce a însemnat cu adevărat acel “act istoric” petrecut atunci...

România ducea un război dur, costisitor împotriva Uniunii Sovietice. Pe de altă parte, din acest motiv, ne-am trezit că ducem un război şi împotriva SUA şi aliaţilor săi vest-europeni, state care la vremea aceea protejau colosul comunist sovietic. Noi, amărâţii europei, luptam pentru Moldova. Pentru că, fiind cotaţi după cum am fost guvernaţi, din trupul ţării au fost luate bucăţi-bucăţi şi oferite tuturor vecinilor. Moldova şi Bucovina le-a luat URSS-ul, Cadrilaterul s-a dus la bulgari, iar Ardealul la unguri. Mai rămăsesem cu Carpaţii... După consumarea acestor despuieri de teritoriu a venit la putere în România generalul (ulterior mareşal) Ion Antonescu.

Antonescu (cel de atunci, nu “antonescii” de azi!) a făcut “greşeala” să încerce să refacă România Mare. Avea de recuperat mai multe teritorii. Pentru asta, n-avea de ales decât să se alieze cu o mare putere în detrimentul alteia. S-a aliat cu Hitler, cu Germania. Nu avea alternativă decât comunismul sovietic, pentru că la acea dată SUA erau neutre. Aşa că a pornit un război pentru recuperarea Moldovei. Şi a recuperat acel teritoriu după primele săptămâni de război, alungându-i pe comunişti din spaţiul moldovenesc.

Ulterior, criticii săi l-au acuzat pentru că şi-a trimis armatele “dincolo” de spaţiul nostru “natural”, până către Stalingrad, loc unde sute de mii de români au fost îngropaţi după dezastrul Armatei a 6-a germane. Argumentul lui Antonescu era unul singur. “Trebuie să contribuim la înfrângerea definitivă a sovieticilor, pentru că de contribuţia noastră depinde recuperarea Ardealului”. Ardealul ne-a fost luat şi dăruit ungurilor de Hitler. Dacă vroia, Hitler ni-l putea da înapoi. De la el nu-l puteam lua cu forţa. Ca să-l luăm cu “vorba bună” trebuia să aducem pe front o contribuţie la lupta anti-sovietică mai mare decât cea adusă de Ungaria. Hitler i-a spus asta (mai direct, mai indirect) lui Antonescu. Şi Antonescu n-a stat să aştepte ca ungurii să ne-o ia înainte. A adunat toate diviziile şi le-a trimis în stepa bolşevică. A sprijinit cu maximum de posibilităţi maşinăria de luptă germană.

Dar Germania a pierdut. Pentru că în sprijinul comuniştilor de la Moscova au sărit toate statele lumii occidentale. SUA, Marea Britanie, Franţa liberă şi multe altele, mai “mici”. Ruşii au contraatacat puternic, sacrificând milioane de cetăţeni în acest “efort”. Stalin nu punea preţ pe viaţa umană, iar liderii occidentali puneau preţ pe Stalin. Linia frontului s-a întors, Moldova a fost din nou cucerită de ruşi, iar luptele se dădeau deja pe teritoriul României Carpatice. Ce trebuia făcut???

Antonescu a căutat căi de ieşire din acest impas. Căi care să fie atât “onorabile” pentru el (ca om politic) şi pentru noi, ca naţiune, cât şi eficiente, cu adevărat folositoare ţării noastre. România, ca stat, ca putere militară mai avea încă o “carte” de jucat. Chiar mai multe “cărţi”! În timp ce ducea mai departe un război total de apărare, el căuta parteneri occidentali (chiar şi sovietici) care să recunoască valoarea acestor “cărţi” şi care să acorde României nişte avantaje certe pentru o posibilă întoarcere a armelor sau măcar pentru o retragere din război. Emisarii lui Antonescu au purtat discuţii serioase în acest sens şi doar în mică măsură acestea ne sunt cunoscute azi. Pentru că istoria oficială doreşte să-i păstreze mareşalului imaginea de “criminal de război” şi nu acceptă adevărul... În fine... La 23 august 1944 toate aceste evenimente erau în toi. Luptele din Moldova cu sovieticii, negocierele secrete cu Aliaţii şi sovieticii... Unii spun chiar că mareşalul a apucat să facă nişte înţelegeri ferme cu privire la întoarcerea armelor împotriva Germaniei la sfârşitul lunii august. Nu vom şti poate niciodată ce-ar fi fost dacă...

Dacă la 23 august nu s-ar fi întâmplat ce s-a-ntâmplat. Regele Mihai l-a chemat la el, la palat, pe Ion Antonescu şi l-a arestat! L-a dus într-o celulă şi l-a predat comuniştilor veniţi de la Moscova să organizeze lovitura de stat. Comuniştii, l-au luat pe Antonescu şi l-au dus la Moscova! A stat mareşalul vreo doi ani la ruşi!!! Cred că nu ne putem imagina ce a suportat el acolo! Câte bătăi, câte umilinţe... Nu, nu ne putem imagina, dar putem spune acum (de fapt, EU pot spune asta, pentru că nimeni nu e obligat să creadă ca mine) că toate torturile, umilinţele şi batjocura din cei doi ani de detenţie la ruşi nu au fost acţiuni înjositoare împotriva mareşalului însuşi. Prin el, prin ceea ce i se făcea lui, eram batjocoriţi, umiliţi şi torturaţi NOI, tot poporul ăsta nenorocit care l-am abandonat atunci! Apoi, Antonescu a fost adus înapoi, judecat în România, condamnat şi ucis...

Asta sărbătoream noi la 23 august... Arestarea lui Antonescu, apoi uciderea lui... Ca popor care mereu îşi ucide conducătorii şi îi scuipă din belşug după ce o vreme i-a lins în palme şi-n cur (vezi şi cazul “Ceauşescu”, dar mai sunt...) nu pot să zic că a fost “anormal”...

Cam asta a fost cu 23 august (1944), ZIUA RUŞINII NAŢIONALE ROMÂNE! O sărbătoare sau o trădare? Judecaţi singuri... Judecaţi ce am pierdut la 23 august şi ce am câştigat DUPĂ... Eu am judecat deja...

Cornel SABOU

Marea Descurcăreală

Cel mai important semnal pe care l-au dat alegerile din Maramureş (spre diferenţă de cele din Neamţ) a fost, zic eu, prezenţa slabă la vot, sub 30%! La fel ca în alegerile locale de acum câteva luni, când prezenţa a fost de 27%... Haideţi să vedem ce putem înţelege din asta..

Clasa politică românească este categoric compromisă. Nici un om sănătos la cap nu mai crede, în România mileniului trei, că avem vreun om politic responsabil, patriot, corect etc... Poţi găsi "părerea" asta peste tot pe unde mergi, pe stradă, la servici, în familie, chiar şi în rândul lumii politice. Românul "ştie" că politicienii fură de rup, mint de îngheaţă apele, că "toţi" sunt corupţi, că nici unul nu va scoate cu adevărat ţara din "rahat" ş.a.m.d... Atunci de ce îi mai votează? veţi spune... şi întrebarea e legitimă!

Pentru că românul a devenit un descurcăreţ profesionist! Nu mai dă doi bani pe doctrine, că n-are de unde scoate nici măcar acei bănuţi. Aşa că... se descurcă! La servici îl fură pe patron. Şi la propriu şi la figurat. Trage chiulu cât poate şi mai duce acasă una-alta din bunurile firmei. Patronul ştie dar n-are ce face pentru că "toţi" angajaţii sunt aşa. Aşa că "fură" şi el. Fentează taxele la stat, face documente fictive, mai trage o ţeapă-două şi... se lipeşte de un grup de interese politic! Cu toţii avem (în familie sau printre prieteni) o "relaţie" mai sus sau mai jos pusă în ierarhia unui partid. Care se va bucura să aducă în rândurile "militanţilor" săi un nou membru "activ". Ajuns "acolo", românul descurcăreţ cere şi oferă favoruri. Intră în "sistem", cum se mai spune... I se dau (favorurile) cu măsură însă, pentru că sunt mulţi "fomişti"... În replică, el "percutează" la fiecare solicitare venită pe linie de partid. Inclusiv (sau mai ales) la alegeri! Grupurile de angajaţi ale firmelor private arondate politic sunt destul de numeroase. Patronul este un "sfânt" pentru salariat. Doar îl lasă să fure în linişte câte două-trei ouă, nu? Aşa că "băieţii" merg la vot aşa cum le dicteazăî patronul. Atunci când merg...
În timp, grupurile şi grupuleţele de "interese" formate pe lângă diferite firme (şi partide) au dus la formarea unei "baze de susţinere" pentru partidul politic. Atât bază financiară cât şi umană. La alegeri, aceştia se mobilizează. Cirezi de votanţi sunt mânate spre secţii de "liderii" descurcăreţi ca să îndeplinească sarcina de partid. Ei ştiu că dacă le iese faza cu descurcăreala vor putea fura liniştiţi tot mandatul. Aşa că, hai să-l votăm pe X, că salvează... "descurcăreala"! "X" este în fiecare partid, atât de la putere cât şi de la opoziţie.

Cetăţenii "normali" numai merg la vot de mult. S-au lămurit ce şi cum e cu politica asta naţională. Aşa că şi-au zis "de ce să le dau girul meu ca să fure din nou? mai bine nu merg!". Aşa că stă acasă... Se lasă astfel liber "locul" pentru grupurile organizate de votanţi, cirezile de care vă spuneam. Acestea hotărăsc destinul politic! O recunosc şi politicienii! Ei spun "ne-am mobilizat exemplar"...

Mai sunt şi idealişti incurabili. Mai merg şi ei la vot, aşa ca o plimbare de duminică. Ei votează încă pe principiul "merg cu liberalii" sau "cu social-democraţia" sau "votez cu dreapta"... Lor e mai bine să nu le spui că doctrinele astea NU EXISTĂ în realitatea politică românească! Trebuie lăsaţi să trăiască aşa, cu idealurile nealterate de realitate. Pentru că ei sunt partea sănătoasă a electoratului. Chiar dacă sunt "în aer", asemeni păsării care zboară sus-sus de tot şi... visează mălai!

Cum spuneam, oamenii loviţi "în cap" de realitate au stat acasă. Nu au alternative. De fapt, nici nu se mai obosesc să la caute. Dacă ar apărea acum un lider cu adevărat "salvator" i+ar trebui o foarte mare răbdare şi inteligenţă ca să convingă... Pentru că în vorbe nu mai crede nimeni. Vorbele par, sunt aceleaşi. La toţi. "Programe", "planuri", "investiţii"... numai minciuni.

La Baia Mare a luat deputăţia Florin Tătaru, un mafiot dovedit. Mare scofală că-i mafiot??? Grupul de presiune din jurul USL ştia asta înainte de a apărea ceva în presă. Poate chiar din motivul ăsta l-au şi desemnat candidat! Numai un mafiot celebru poate înţelege bine de tot "problemele" mici ale mafioţilor mulţi şi mici! Nimic nou...

Îmi vine să râd... Abia acum îmi dau seama de ceva. Dacă aş fi vrut cu orice preţ să blochez alegerea lui Tătaru, trebuia să scriu numai texte de genul "Tătaru este incoruptibil, va da de pământ cu toţi incompetenţii, va stârpi mafia etc..."! Atunci, disperaţii de putere din zona USL s-ar fi agitat, punându-şi întrebări dacă e bine să meargă cu Tătaru sau nu. A... încă ceva... Relevant zic eu... Cristian Anghel i-a fost "călăuză" lui Florinel prin subteranele politicii locale. Tătaru ştia el cum să dea o ţeapă, cu se face o evaziune, poate şi un viol, dar nu le avea cu politica (de) la negru. Acolo, Anghel îi "tătuca"...

Dacă ar fi OM, Florin Tătaru s-ar simţii jenat de "reprezentativitatea" mandatului său. La meciurile "F.C."-ului, în liga a doua, merg mai mulţi spectatori decât alegătorii care l-au trimis pe el în Parlament. Dar lui Tătaru nu-i pasă... El s-a descurcat! "Cinste" lui! Ruşine nouă...

Cornel SABOU

luni, 22 august 2011

În Maramureş, nimeni nu mai are loc de Mircea Man să piardă alegerile pentru că le pierde el pe toate!

Florin Tătaru 9.433 voturi – 42,66%
Mariana Pop 7.845 voturi – 35,48%
Mircea Doha 4338 voturi – 19,62%
Felician Horsza 493 voturi – 2,22%

Totalul voturilor valabil exprimate: 22.109, din 79.237 populaţie cu drept de vot.

A câştigat Florin Tătaru... Au pierdut Mariana Pop, Mircea Dolha şi Felician Horsz. Şi noi!
A câştigat USL... A pierdut PDL, au pierdut ecologiştii, peremiştii şi... NOI!

Alegerile din Baia Mare s-au încheiat... Primele concluzii? Imediat...

- Unde este scorul de 60% cu care se laudă USL pe plan naţional? Ponta şi Antonescu se îmbată cu apă rece şi asta nu demonstrează decât că sunt incompetenţi, diletanţi şi uneori chiar amuzanţi. Ca atunci când şi-au împărţit primele funcţii în stat, Antonescu preşedinte şi Ponta prim-ministru. Cred că boala lui Geoană, care s-a crezut preşedinte înainte de numărarea voturilor (mergând pe “mâna” sondajelor), s-a transmis şi următorilor lideri. Aceştia comandă sondaje false, apoi tot ei CRED în cifrele mincinoase şi se imaginează şefi de stat, de guverne etc... USL stă pe un potenţial extraordinar, căci nu există în istoria recentă a României un guvern care să fii fost atât de impopular ca şi cel al PDL, de acum. Şi totuşi, USL nu-şi poate creşte scorul pe măsura aşteptărilor! La Neamţ, PDL a câştigat cu un scor zdrobitor (55% din voturi), iar în Baia Mare USL a obţinut mandatul cu 2.000 de voturi în faţa PDL, la limită. Ştiu, se invocă folosirea aparatului de stat plus alte fraude şi acuzaţiile pot fi reale, dar diferenţa ar trebui să fie atât de mare în favoarea USL încât cele câteva procente câştigate prin “fraudă” n-ar trebui să conteze...

- Florin Tătaru a câştigat, dar meritul său nu trebuie exagerat. El este şi rămâne un personaj penibil, aşa cum a fost şi aseară, la Realitatea TV, când a intrat în direct (video şi audio) să-şi spună părerea şi când toţi invitaţii din studio (împreună cu Tudor Octavian, care îmi place enorm!) au rămas şocaţi de stupiditatea replicilor pe care le dădea Tătaru. De altfel, Tudor Octavian a şi remarcat: “are noroc dl Tătaru, pentru că dacă intra pe TV dimineaţa nu-l mai vota nimeni după cum vorbeşte!”... Tătaru este doar un tip care a încercat (şi a reuşit) să profite de trendul ascendent al USL pentru a se fofila în Parlament.

- Mariana Pop (PDL) a pierdut, dar eu cred că trebuie spus altfel: Mircea Man a pierdut, nu ea! De altfel, în Maramureş, nimeni nu mai are loc de Mircea Man să piardă alegerile pentru că le pierde el pe toate! Cred că Mircea Man este recordmenul alegerilor pierdute! Ca să înţelegeţi... Fiind doar alegeri parţiale, guvernul a acordat sprijin total liderilor PDL din teritoriu pentru câştigarea alegerilor. Fapt care nu va putea fi repetat la anul, când vor avea loc alegeri în toată ţara, iar guvernul va trebui să aleagă zonele în care să se implice preferenţial. Aşadar, şi Maramureşul şi Neamţul aveau TOT ceea ce e necesar ca să câştige. Le mai trebuiau doar oameni competenţi să gestioneze fondurile imense puse la dispoziţie. În Neamţ, Gheorghe Ştefan e un maestru al pieţei negre politice! A demonstrat asta obţinând un scor mare pentru candidatul său, peste 55%. La Maramu însă, Mircea Man e acelaşi incompetent din deceniile trecute! A băgat săracu tot asfaltări şi gargară ca pe vremuri şi rezultatul se vede! Norma, ar trebui să fie demis imediat de la conducerea partidului pentru că şi-a demonstrat incompetenţa. Başca faptul că s-a angajat în faţa lui Emil Boc că va câştiga postul de deputat!
- Mircea Dolha a obţinut în jur de 20%. Cred că Mircea Dolha a fost cel care a capacitat votul oamenilor independenţi, sătui de minciunile USL şi PDL, a celor care au fost la votare din conştiinţă civică, nu duşi cu arcanul... Chiar dacă a pierdut, cred că de fapt Dolha a câştigat! Aş vrea să văd un lider de la PDL sau USL care să candideze singur (fără sprijinul partidului sau alianţei) şi să obţină 20%!!! Uitaţi, Dolha poate fi un alt exemplu al incompetenţei lui... Mircea Man! După ce Dolha obţinuse la localele de acum câteva luni 25% asta ar fi trebuit să fie pentru Man o ocazie pe care să nu o piardă. Dacă l-ar fi atras pe Dolha în PDL ar fi câştigat aceste alegeri. Dar ce să-i faci, zi Mircea Man şi apoi trage apa... Dolha rămâne un om politic puternic în Maramureş, poate chiar cel mai puternic în lupte unu-la-unu...
- Despre Horsz... mă abţin. Are rost să spun ceva? Precis iredentiştii ăia unguri şi evrei i-au furat voturile!!! Să-l lăsăm în pace...

Cam atât deocamdată. Vor urma multe comentarii despre aceste rezultate. Voi mai scrie şi eu despre ele... Acum mai fac doar o precizare: Rezultatul demonstrează că sondajul prezentat de Tătaru în ultimele zile de campanie a fost fals! Şi demonstrează că am avut dreptate atunci când i-am acuzat de fals! Nu există sondaj realizat de un institut adevărat care să aibă o marjă de eroare atât de mare ca şi procentele diferenţă între rezltatele adevărate şi cele vehiculate în sondaj.... Dar acum, în mod sigur, asta nu mai interesează pe nimeni. Importantă e doar victoria, victoria LOR! Dar nu-i nimic, e şi anul viitor un “meci”, nu-i aşa? Mai vedem... Pe curând!

Cornel SABOU

duminică, 21 august 2011

Deputat, colegiul 2 Baia Mare - 2011

Astăzi se va alege deputatul din colegiul 2 Baia Mare...
Candidaţi sunt (în ordine alfabetică):

Mircea Dolha (PER+P.Verde)
Felician Horsz (PRM)
Mariana Pop (PDL)
Florin Tătaru (USL)

Rugămintea mea este ca pe parcursul zilei, dacă aveţi cunoştinţă de evenimente care merită semnalate (în legătură cu votarea) să le postaţi aici, la comentarii. De asemenea, dacă doriţi să comentaţi în orice fel desfăşurarea alegerilor, şansele candidaţilor, REZULTATELE pe care le vom avea deseară rubrica de comentarii vă stă la dispoziţie...

Succes tuturor!

Cornel SABOU

sâmbătă, 20 august 2011

Mazăre preşedinte?


Nu ştiu... Poate greşesc, poate nu... Cândva am “prevestit” alegerea lui Traian Băsescu în funcţia de preşedinte al României. Am publicat această prezicere în ziarul meu, “Viaţa Maramureşului” cu un an jumate înainte ca Băsescu să fie efectiv ales. Mi-am bazat părerea pe nişte “chestii” legate de presă, de manipularea prin presă. Pentru că cel puţin în domeniul ăsta sunt bine pregătit. Să “citesc” manipulări. Atunci mi-a sărit în ochi promovarea nejustificată a lui Băsescu. Acum, mi-a sărit în ochi alta... Şi cred că ni se pregăteşte un nou preşedinte!

Contrastul era prea evident ca să nu-mi atragă atenţia. Pe de o parte, pe toate posturile TV era dat Băsescu cu imaginea unui om înfrânt. Izolat, temător să mai meargă la Ziua Marinei ca să nu-l huiduie lumea. Declaraţia lui... “Dacă mergeam mă huiduiau. Provocam lumea. Şi un preşedinte n-are dreptul să provoace!” Cum spuneam, un om înfrânt. În acelaşi timp însă, pe toate posturile se “dădea” Radu Mazăre, primarul Constanţei, înconjurat de mulţime, oferind autografe, pozându-se cu zeci de turişti, dansând, cu zeci de fete frumoase în jur. Traian Băsescu şi imaginea unui dezastru... Radu Mazăre şi impresia unui om stăpân pe el, adulat, un om de succes.

Mda, poate greşesc... Poate Radu Mazăre nu va ajunge preşedinte al României. Ar fi “nashpa” să avem un preşedinte care să nu fie varză, ci Mazăre! Dar poate că manipularea imaginii celor doi nu e întâmplătoare! Poate că asta ni se pregăteşte. O supă de Mazăre pentru încă 10 ani...

Nu ştiu acum dacă ar fi bun sau rău pentru preşedinţie. Mazăre. Poate o fi mai bun decât ceilalţi sau chiar bun! Ştiu însă că “ăştia” nu stau ca proştii să se nimerească oricine preşedinte! Se lucrează la asta. Se “lucrează” inteligent, atent, cu răbdare. Ca întotdeauna. Să vedem... Să urmăriţi şi voi “traseul” lui Mazăre, poate mie îmi scapă ceva. Şi mai “povestim” pe tema asta...

Cornel SABOU

Destinul şi cântarul vieţii


Nu-i aşa că uneori destinul ne pare trasat de alţii? De mult, din perioada copilăriei, de când părinţii hotărau ce şcoli să urmăm, ce meserii să învăţăm şi multe altele, până azi când alţii hotărăsc dacă “trăim bine” sau nu... prin legi, hotărâri, “amenzi”, tăieri de salarii etc... Cât destin ne-am “desenat” noi, cu mâna noastră? Cât am hotărât NOI în viaţa noastră? şi cât au hotărât alţii?..

Părerea mea că... Destinul nu e decât un drum în viaţă. Cu tot felul de încercări, bucurii şi tristeţi. Cu împliniri şi eşecuri. Eu cred că suma lucrurilor “bune” din viaţa fiecărui om e constantă şi egală cu a altora. Diferă intensitatea şi palierele pe care se desfăşoară spectacolul vieţii fiecăruia. Unul are mai mult dintr-un domeniu al vieţii, şi nimic din alt domeniu. Este fericit pentru ceva şi nefericit pentru altceva. Are ceva şi îi lipseşte altceva. Cred că suma a tot ce avem, fiecare dintre noi, e egală. Ca să înţelegeţi ce vreau să vă spun, am să vă pun o întrebare care mi-a plăcut mult în copilărie: ce e mai greu, un kilogram de vată sau un kilogram de fier? Dincolo de faptul că în fiecare caz vorbim de aceiaşi greutate (un kilogram) impresia dominantă ne e dată de CALITATEA materialului pus pe cântar. Nu puţini erau cei care răspundeau automat, fără să gândească, “fierul”! Aşa şi în viaţă... “Fierul” sau “vata” au aceiaşi greutate, la fiecare din noi...

Aş putea continua metafora asemuind “vata” din întrebare cu banii! Unii au bani mulţi, un volum foarte mare de hârtie! Un “kilogram” de bani... Alţii, cu vată mai puţină, compensează printr-o cantitate de “fier” şi aş asemui fierul din acest exemplu cu calităţile solide ale unei personalităţi puternice. Aceştia au “kilogramul” de fier...
Mi-l amintesc pe Dinu Patriciu care a fost, la un moment, dat arestat pentru 24 de ore. Când a ieşit din arest plângea ca o muiere părăsită! Printre sughiţuri, făcea declaraţii incoerente presei... Şi n-au fost decât 24 de ore... Dacă îl pui pe Patriciu să execute (să zicem) 3 ani de puşcărie... ce se alege de el? Poate face faţă omul la încercarea asta? Are “fierul” necesar? Are pe draqu... El are vată! Mai mult de-un kil... Şi atât. Ca om, ca bărbat autentic, ca personalitate, ca individ e zero! Cu cât va deveni mai bogat acest om, cu atât va deveni mai puţin om. Îşi va cumpăra case mari, cu ziduri mari şi porţi de fier! Ca să compenseze lipsa din (de) “sânge”.
Mi-l amintesc şi pe Cristian Anghel (ca să venim mai aproape de locurile noastre). El a stat “acolo” mai mult de 24 de ore... Nu ştiu dacă a plâns când a ieşit sau dacă au plâns alţii pentru că a ieşit. Ştiu că şi el e posesor de kilograme de “vată” şi are lipsă de fier. Cineva mi-a spus că o să vină vremea în care o să regret amarnic că n-am acceptat “afacerea” propusă de Kake, să-l distrug pe edilul devenit deţinut. Mai ales că eu, personal, nu trebuia să fac nimic ci doar să-i las pe alţii să-şi facă “treaba”. Cine ştie... poate aşa o fii... poate o să regret. Dar nu pentru mine! Pentru că fierul nu regretă că e fier, nici măcar atunci când e mâncat de rugină! Poate o să regret pentru alţii...

În fine... Vorbeam de destin... Îl scriem, uneori, cu mâna noastră. În diferite amănunte, mai mult sau mai puţin relevante. Cum ar fi, de exemplu, mâine la vot. Cei care vor vota vor scrie un destin. Pentru ei şi pentru cei care câştigă sau pierd. Cum ar fi, alt exemplu, ziua de azi, când te-ai hotărât să-mi citeşti materialul acesta. Poate rămâi c-o idee, cu un cuvânt, cu o întrebare... şi poate contează şi asta în destinul tău!

Apropo de întrebare... Dacă ar fi să vă întreb acum, din nou, ce e mai greu, un kilogram de fier sau un kilogram de vată... ce mi-aţi răspunde??????????

Pe curând...

Cornel SABOU


La plimbare...

Ieri m-am plimbat prin oraş... Era o vreme superbă şi îmi plăcea s-o “trăiesc”... Am stat de vorbă, cu unul (una) cu altul (alta), am stat la o cafea, m-am mişcat prin baia mare de soare. Până la un moment dat...

Brusc, am simţit o acută durere de cap. Nu, nu o durere “clasică” de cap, ci una cum nu mai experimentasem niciodată! O “bombă” care se părea că mă lovise “mortal” direct în creştetul capului. La început mi-am zis că e ceva “normal”, după tot stresul cu campania, cu munca de teren, cu documentarea diferitelor subiecte, cu scrisul etc. Am mai băut o cafea. Şi încă una. Degeaba. Durerea creştea în intensitate, mă copleşea! Eu nu cunosc sensul negativ al verbului “a putea”, eu nu pot să... nu pot! Dar simţeam că nu mai pot!..

Am lăsat baltă plimbarea şi m-am întors acasă... Număram paşii, secundele... “Bomba” continua să explodeze în capul meu. De parcă era un model nou de bombă, cu repetiţie! Un model nou de durere... Am luat o pastilă “de cap”... Nimic. Parcă eram drogat. De unde naiba apăruse? mă întrebam eu... M-am aruncat în pat. Asta e, mi-am zis... Mi-am adus aminte de cărţile lui Pavel Coruţ, cărţi în care scriitorul descrie atacuri paranormale, energetice prin care sunt “anulaţi” tot felul de oameni. Un război paranormal. Cu specialişti în crime paranormale, cu puteri supranaturale puse în slujba te miri cui. Am râs... “M-au atacat şi pe mine?” No problem... Şi aşa am trăit destul şi oricum am trăit! NU regret nimic! Aşa că mi-am pus o pernă sub cap, o pernă pe cap... Apoi am zis adio lumii întregi şi am închis ochii.

După două ore de somn totul trecuse... M-am trezit ca dintr-un vis. Nu, nu coşmar... vis! Era tot soare, cald, frumos... Nici o durere, de nici un fel. Cine-i Pavel Coruţ? Ce-s alea atacuri energetice? Paranormal? Aiurea...
Viaţa e frumoasă!!!

Cornel SABOU

Curat şi murdar...

Campania electorală s-a încheiat... Am luat şi eu, de curiozitate, ziarele locale de vineri, să văd ce scot partidele în ultima zi. Multe pagini cu multe vorbe mai mult sau mai puţin inteligente. Plus două editoriale care "condamnă" atacurile sub centură la adresa lui Tătaru! Asta m-a distrat! Păi, cine l-a atacat pe Tătaru??? Că ziarele locale nu au scris nimic, candidaţii nu s-au atacat între ei, în mod direct, iar pe net nu am găsit nimic decât textele scrise pe blogul meu! Ar fi, ca să zic aşa, textul scris în "Evenimentul Zilei"... La acel text să fii făcut referire editorialiştii de la "Glasul" şi "Informaţia"? Sau la textele mele, multe şi consistente?
Oricum, am remarcat că în afară de mine nimeni nu a mai agitat spiritele cu materiale aşa-zis conflictuale. Eventual mai poate fi pomenit numele lui Vasile Dragomir, un pamfletar de excepţie, care i-a luat "la mishto" pe toţi candidaţii. În rest, o goană nebună după contracte publicitare cu candidaţii şi "glasuri", "graiuri", "informaţii" şi voci tot mai subţiri în media locală... E bine... Asta înseamnă că revenirea mea era de dorit! LIPSEA Cornel Sabou din campaniile electorale, nu-i aşa? Acum nu mai lipseşte... Lipsea o atitudine fermă, clară, radicală care să vă informeze netrunchiat despre fiecare în parte. Ăştia care vor puterea îşi doresc mereu "linişte", adică să nu-i deranjeze nimeni. Dacă se poate, ar vrea să-şi facă o campanie "pozitivă", adică bazată doar pe minciunile lor clasice, cu "voi face, voi drege...". Fără să-i contrazică nimeni. Fără să îi ia nimeni la întrebări. Fără să le dezgroape nimeni trecutul şi prezentul.
Ei spun că nu vor campanii "murdare", dar campania plină de tupeul lor, de minciunile lor cum e? Curată? Dacă scoţi la suprafaţă adevărul despre ei, e campanie murdară? Da, pot fi de acord cu asta... Înseamnă că şi viaţa lor a fost murdară! Viaţa lor şi faptele lor, adevărul despre ei este murdar, caracterul lor este murdar...
Olteanca Mariana Pop n-are nici un Dumnezeu. A schimbat partidele doar ca să prindă un ciolan la putere. Asta e "curat"? Sau curat-murdar? Florin Tătaru, candidat PSD, dar angajat la PDL este tot un tip al tuturor partidelor. Tot din disperare după ciolan. Tot curat e? Tot... curat-murdar.

Anul viitor vor fi din nou alegeri. Vă promit un show pe cinste! Super-show Cornel Sabou! Ca să ştie murdarii din politică (şi de pe lângă politică) ce au aflat deja, că le-a venit "naşul" acasă! Şi că îi bate la funduleţ cu nuiaua... Cu "nuiaua" faptelor lor (anti)sociale.

Campania electorală s-a încheiat... "Bătrânii" din politică nu s-au mai enervat pe mine ca pe timpuri. Ei ştiu cine sunt, ce pot, ce e bine şi ce nu. Am avut parte, înschimb, de câţiva căţeluşi cu caş la gură care au încercat să mă muşte. M-au muşcat, dar nu vă spun de unde. Să le fie de bine. Dacă mai vor, să vină iar... Am pentru toţi câte o "porţie"...

Cam atât deocamdată... Revin mâine cu discuţii pe larg despre şansele candidaţilor, apoi despre REZULTATE! Pe curând...

Cornel SABOU

joi, 18 august 2011

Alege-ţi deputatul

"Alege-ţi deputatul" e un ziar construit de o mână de jurnalişti băimăreni şi lansat gratuit către cetăţeni pe "piaţa" colegiului 2 Baia Mare. Conţine toate amănuntele importante despre fiecare candidat, cu bune şi rele. Ca să ştiţi ce votaţi. Cei care votaţi duminică.

Ziarul are opt pagini şi în paginile sale are incluse multe din articolele apărute pe blogul meu, plus multe altele...

Cei care o să-l găsiţi o să aveţi ce să citiţi acolo... Lectură plăcută!

Cornel SABOU

miercuri, 17 august 2011

Alianţa PSD-PDL lansează sondaje diversioniste

Războiul sondajelor false a început cu un “atac” al candidatului PSD Florin Tătaru care a dat publicităţii o primă “estimare”. Conform acesteia, Tătaru ar ocupa primul loc în preferinţele electoratului, cu 37% din voturi, Mircea Dolha ar veni pe locul doi cu 18%, iar Mariana Pop pe trei, cu 14%. Sondajul este nerealist şi are menirea de a manipula opţiunile de vot ale populaţiei inducând ideea că Tătaru este deja câştigător. PSD-ul merge pe ideea că alegătorii se vor orienta spre cel care este cotat cu cea mai mare şansă de reuşită pentru a obţine anumite avantaje din această “afiliere”.
Dimpotrivă, disperarea cu care PSD aruncă pe piaţă asemenea sondaje false arată, demonstrează, că Florin Tătaru este în clar “pericol” de a pierde alegerile!
Pe ansamblul ţării, după politica falimentară a guvernului PDL, tendinţa generală a votanţilor ar fi reorientarea către opoziţie. Astăzi, dacă ar avea loc alegeri normale, USL ar putea câştiga majoritatea voturilor în Parlament. Venit pe acest curent, Tătaru se aştepta să câştige detaşat alegerile în colegiul 2 Baia Mare. Din păcate, pentru el, situaţia actuală nu îl favorizează deloc. Slabele sale prestaţii publice, mesajul incoerent, trecutul tumultos şi chiar opiniile contradictorii din interiorul alianţei USL (vezi poziţia primarului băimărean Cătălin Cherecheş care a declarat public faptul că NU îl sprijină pe Florin Tătaru) l-au coborât pe candidatul PSD-PDL până la pragul critic de a pierde.
Aşa cum am demonstrat într-un alt material, Florin Tătaru este şi candidat PDL, fiind în prezent angajat al guvernului Boc, pe postul de director economic la Direcţia Silvică. Mergând pe mâna a doi candidaţi, Mari(hu)ana Pop şi Florin Tătaru, PDL speră să poată “fura” acest post de deputat. Pentru a-l îndepărta din competiţie pe cel mai “periculos” contracandidat, Mircea Dolha, PSD şi PDL aruncă pe piaţă ultimele diversiuni: falsele sondaje de opinie! Trecutul a demonstrat de nenumărate ori că aceste cifre, prezentate în campanie, nu sunt reale. Tot aşa, nici sondajul aruncat pe piaţă de Tătaru NU ESTE REAL. Folosirea acestei diversiuni ne arată doar că PSD şi PDL nu ştiu să piardă, nu acceptă realitatea şi joacă murdar... Curat-Murdar!

Cornel SABOU

Pamflet: De ce credeţi că este bine să intre femeile în politică?

scris de Vasile Dragomir

Candidaţii răspund la întrebarea:
De ce credeţi că este bine să intre femeile în politică?

25% dintre candidaţii Colegiului 2 Est Baia Mare sunt femei; mai exact, din patru candidaţi unul e femeie.
De ce credeţi că este bine să intre femeile în politică? – e întrebarea pe care reporterul a adresat-o celor patru aspiranţi la deputăţie. Iată şi "răspunsurile" (unde e cazul, chiar dialogurile)

Mariana Pop: Ca să mai aibă grijă şi bărbaţii de copii. Eu, de când cu campania electorală, numai câteva zile nu l-am supravegheat pe al meu şi, iata-mă-s soacră şi bunică. Nici nu ştiu de ce-mi vine să plâng, probabil pentru că sunt soacră.

Florin Tătaru: De ce vor să intre cine?
Reporter: Femeile.
Florin Tătaru: Unde să intre?
Reporter: În politică.
Florin Tătaru: Repetaţi întrebarea, să o audă şi domnul director Cristian Anghel.
Cristian Anghel: Nu e nevoie. Cu siguranţă dl. candidat Florin Tătaru va răspunde că femeile noastre trebuie să intre în politică, deoarece nu le putem întreţine pe toate, deoarece mai avem şi copii.
Florin Tătaru: Da, asta am vrut să spun şi eu, doar că n-am înţeles întrebarea.

Mircea Dolha: Femeile trebuie să intre în politică, să vadă şi ele unde le stau bărbaţii până noaptea târziu. Să nu avem discuţii. După 20 de ani de căsnicie eu nu mă mai bag cu soţia în politică, am ajuns la consens, aşezaţi la casa noastră.

Felician Horj: Politică fac doar unguroaicele iredentiste care nu se mulţumesc cu bărbaţii lor, vor tot Ardealul. Şi mie mi l-au cerut câteva, dar nu le-am dat nimic, că m-am însurat.

Vasile Dragomir

Bugetar de lux: Mariana Pop câştigă anual peste 706.000.000 lei vechi

Au pornit amândoi din postura de inginer: el maramureşean, ea olteancă. Amândoi frumoşi. Ea s-a apucat de politică pe picior mare, el – nu. Ea a ajuns sus, el a rămas băiat de treabă. Amândoi sunt frumoşi, dar ea câştigă, oficial, într-un an peste 706.000.000 lei vechi, de peste 13 ori mai mult decât soţul. Numai pentru că e expert pe termen lung în cadrul unui proiect al Inspectoratul Şcolar Maramureş, Mariana Pop a câştigat anul trecut 5.607 lei, mai mult decât a adus în casă soţul ei, inginer la SC Matrix, adică 5.405 lei.
Poate să cârâie soţul că Mariana Pop e o apropiată a şefului de partid, Mircea Man, când ea aduce de 13 ori mai mulţi bani în casă şi, pe deasupra e şi olteancă? Asta nu o prea poate face un ardelean de treabă. Treaba lui e cum să rămână bărbat şi să nu se simtă umilit de papucul şi portofelul muierii.
Să câştigi într-un an peste 706.000.000 lei – nu ca om de afaceri, ci – ca slujbaş la stat, căruia cică i s-a tăiat 25% din leafă, iată o motivaţie suficientă pentru a fi în PDL. Dacă ne raportăm la venitul ei de bază – cel redus chipurile cu 25% - observăm că venitul total, completat prin diverse artificii şi sinecuri, este mai mare cu 50%. Asta da, curbă de sacrificiu! Aşa să tot fii bunică şi mamă grijulie - cum o laudă propagandiştii campaniei electorale, de parcă ar fi singura din colegiu în această situaţie - cu copii şi nepoţii. Şi o confirmare a faptului că urarea lui Băsescu „Să trăiţi bine” chiar se aplică. Ştabilor din PDL!
Ca şefă a învăţământului maramureşean, Mariana Pop nu e identificată de alegători cu PDL. Din cele scrise mai sus rezultă că e un reprezentant tipic al PDL, care merge pe principiul „mie să-mi fie bine”, iar ceilalţi să se mulţumească doar cu promisiunile.
E normal ca în aceste condiţii Mariana Pop să-şi dorească postul de deputat: unul mai bine plătit, la care se adaugă cheltuielile forfetare, vorba ceea „fără număr, fără număr”, mai ales pentru deputatul de la putere. Nu contează că e vorba de puterea care taie lefuri şi pensii, dă oameni afară, taie din subvenţii, din medicamentele compensate, din laptele praf pentru copii, din indemnizaţiile mamelor, ale persoanelor cu handicap ori ale însoţitorilor lor ş.a.m.d.

luni, 15 august 2011

Candidaţii maramureşeni - plusuri şi minusuri

material realizat de un colectiv de ziarişti independenţi

Mircea DOLHA (PER + P. Verde)

Puncte Slabe
- Are dosar DNA
- Candidează din partea unor partide cu scor electoral mic
- Candidează după ce - ca independent - a pierdut cursa pentru Primăria Baia Mare, din luna mai
- A fost exclus din PSD în ianuarie 2011
- A fost schimbat din funcţia de viceprimar, motiv pentru care nu şi-a dus la îndeplinire o serie de promisiuni făcute în campania electorală din 2008
- Destul de orgolios pentru un politician
- Percepţie supraevaluată asupra susţinerii sale sau a impactului unor emisiuni sau realizatori
- Mizează cam pe acelaşi segment de electorat şi nu insistă suficient pe lărgirea bazinului electoral
- Se lasă uneori impresionat de cei ce se bat cu pumnul în piept
- Ca politician, ar trebui ca să nu apeleze deloc la sintagma „sunt banii mei, fac ce vreau cu ei”
- Imaginea negativă pe care i-o fac unii dintre foştii lui colegi de PSD, care-l poreclesc „frizerul” şi susţin că nu e om de echipă

Puncte Tari
- E singurul dintre candidaţi care are un bazin electoral certificat (24% la alegerile din luna mai)
- bun activist de partid, bun organizator şi mobilizator
- notorietate foarte bună
- bun familist, bun gospodar
- are ştiinţa organizării acţiunilor de amploare
- descurcăreţ, pragmatic, charismatic
- dă soluţii rapide la probleme punctuale
- tinereţe şi dinamism
- curaj, inclusiv în asumarea acţiunilor impopulare la prima vedere
- abilitate în negocieri politice
- potenţial bun
- putere de muncă şi de convingere
- consecvenţă; după excluderea din PSD nu a sărit în barca altui partid puternic
- fidelitate: la Congresul PSD din 2009 l-a susţinut pe Mircea Geoană, deşi a sesizat că jocurile sunt făcute pentru Victor Ponta
- întreprinzător privat din 1991, care a rezistat pe piaţă, oferind locuri de muncă; a dat, nu a luat bani de la stat
- ambiţie
- individualizare ca om care face (vezi şi faptul că e singurul nume de viceprimar postdecembrist care e reţinut de băimăreni)

Florin Tătaru (USL)

Puncte slabe
- a revenit târziu în prim planul politicii şi în atenţia publică, abia înainte de alegerile din mai pentru primăria băimăreană
- a avut de recuperat un mare deficit de notorietate
- probleme legate „de-ale tinereţii valuri”
- dicţie şi intonaţie ce trebuie îmbunătăţite
- retragerea din zona privată în 2001, optând pentru funcţii bugetare, sugerează că nu e bun manager (nu poţi fi gospodar în colegiu, dacă nu eşti la tine acasă
- campanie media disonantă şi, deci neconvingătoare: figura lui nu se potriveşte cu mesajul adesea violent, greşeală a echipei sale de comunicare, care nu şi-a adaptat strategia la caracteristicele candidatului
- impresia de candidat prefabricat, care a acceptat un rol care nu i se potriveşte
- nu e sprijinit de toţi colegii din PSD şi nici de toţi liberalii
- deşi e pesedist, e păstrat de PDL în funcţia de director economic la Direcţia Silvică, lucru interpretat ca o pactizare cu adversarul politic
- nu a câştigat prin alegeri preşedinţia PSD Baia Mare, de unde întrebarea: „nu e cel mai bun din organizaţie, dar o să fie e cel mai bun din colegiu?”
- face parte din categoria candidaţilor tractaţi de partid

Puncte tari
- e candidatul unei alianţe cotată în sondaje cu cca 60%
- teoretic, e o alternativă „avant la lettre” la păguboasa putere portocalie
- e fiul unui renumit stomatolog, cu notorietate mare în zonă
- are un CV care face o bună impresie
- o bună educaţie şi şcoli făcute „pe bune”
- o campanie „din uşă în uşă” foarte bine pusă la punct
- politician tânăr, din noul val social-democrat, cu potenţial de creştere
- a apelat si la metode atipice, dar moderne de promovare (vezi revista de integrame „Pe alese”)
- a activat şi în mediul universitar, ca lector universitar
- a avut şi are funcţii de conducere în instituţiile deconcentrate
- e prim-vicepreşedinte PSD Baia Mare şi vicepreşedinte PSD Maramureş
- l-a convins pe Cristian Anghel să-i fie director de campanie

Mariana Pop (PDL)


Puncte slabe
- E olteancă, lucru care poate deranja patriotismul local
- La examenele de titularizare a profesorilor pe post a favorizat membrii PDL, în dauna celor cu note mari; una dintre explicaţiile stării în care a ajuns învăţământul românesc
- Numărul mare de liceeni care nu şi-au luat bacalaureatul în acest an şi care încep sesiunea de toamnă chiar în prima zi după votare
- Traseism politic interesat: a trecut de la PSD la PDL pentru a-şi păstra postul şi apoi ca să avanseze
- Reprezintă un partid aflat pe un trend descrescător, după ce în procesul guvernării a luat foarte multe măsuri impopulare
- e o apropiată a lui Mircea Man, personaj cu caracter şi credibilitate în puternică scădere
- e catalogată ca aparţinând categoriei de yes-mani din jurul lui Mircea Man
- ca bugetar, câştigă mulţi bani în afara salariului de bază, dar tot de la stat, lucru greu de înghiţit de către alegători, într-o perioadă de austeritate bugetară

Puncte tari
- E olteancă, adică ambiţioasă, deci care vrea să fie musai şefă
- E inspector general şcolar, avându-i ca subordonaţi pe directorii de şcoli din colegiu care, de obicei, sunt şi lideri de opinie ce pot influenţa votul
- Are în spate PDL, partid aflat la guvernare, care poate „cumpăra” electoratul prin asfaltări de drumuri, pietruiri de uliţe, dar şi primari, prin alocări de fonduri
guvernamentale
- Au venit miniştri ca să arate că o sprijină
- Nu e identificată decât în parte cu PDL
- În campania de imagine se disociază de PDL, utilizând culoarea albă şi foarte discret sigla partidului
- Nu are dosare penale sau probleme cu justiţia
- Îşi valorifică statutul –comun de altfel – de bunică şi mamă
- la alegerile din 2008, când PDL
- E sprijinită de primarul USL al Băii Mari, Cătălin Cherecheş

Felician Horj (PRM)


Puncte slabe
- notorietate foarte mică
- absenţă din peisajul politic
- resurse financiare incomparabil mai mici decât ale contracandidaţilor
- reprezentant al unui partid care nu a mai prins parlamentul în 2008
- candidează fără siglă de partid, fiindcă s-a neglijat înregistrarea siglei la Biroul Electoral
Puncte tari
- neavând notorietate, nu e luat în seamă de contracandidaţi
- e fiu de fost primar din Groşi, o localitate din colegiu
- e întreprinzător privat
- e cunoscut în zona natală
- candidând fără siglă de partid, poate atrage voturi şi dinafara PRM