Penitenciarul găzduieşte oameni şi oameni, unii mai „diferiţi” decât ceilalţi. Vă ofer şi eu, azi, profilul special al unui deţinut. Este vorba de un om care îmbină extremele cele mai ciudate ale vieţii. Genial într-un domeniu artistic, dezechilibrat în alte privinţe, îndrăgostit şi sensibil, fioros şi nemilos în egală măsură.
ADRIAN BOTA are 29 de ani. S-a născut şi a crescut în Baia Mare. Unde a absolvit Liceul de Artă, secţia flaut. În perioada 1994-1996, a luat toate premiile întâi de la concursurile organizate în ţară. „În 1996, la Bacău, am luat locul unu la flaut, dar apoi am primit şi Premiul Special, şi Marele Premiu al concursului”, spune Bota. Era, fără discuţie, un geniu în muzica de specialitate, un lider al generaţiei sale de instrumentişti (la flaut). În liceu, i-a avut profesori pe Maria Pocol şi, apoi, pe Vilmos Ambrus. Din colegii şi prietenii săi de atunci, îi amintim pe Văsuţ Romeo Cornelius (un alt geniu al muzicii, contratenor, a evoluta la Operele din Paris, Praga, Viena etc), Cici Rogojan (membru al trupei Sistem – cântă la butoaie), Sorin Brodnei (membru al trupei Atac), Paula Seling, Bianca Hotea (solistă de pian la Opera din New York) etc.
Cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la înfiinţarea catedrei de flaut de la Liceul de Artă din Baia Mare, s-a editat un volum intitulat „Catedra de Flaut”, unde Adi Bota este menţionat ca fiind unul dintre cei mai străluciţi elevi.
După terminarea Leceului, a intrat (al treilea pe listă) la Conservatorul din Oradea. Nu a studiat decât trei ani (din cinci), pentru că, apoi, viaţa sa a urmat o altă direcţie. Din perioada studenţiei, îşi aminteşte că a fost coleg cu Dinu Iancu Sălăjan (interpret de muzică populară) şi Raul Cuşac (fost membru al trupei lui Bănică jr.). Acolo, profesor i-a fost cel mai bun flautist din România, Foica Vasile.
Adi Bota nu a avut parte, însă, de o carieră muzicală de excepţie, aşa cum, poate, ar fi meritat. Încă din timpul liceului (clasa a 9-a), a avut un comportament deviant. În urma unor scandaluri în care a fost implicat, a fost internat de mai multe ori în Spitalul de Psihiatrie din Baia Sprie, constatându-se că suferă de „tulburări de personalitate”.
Odată, a fost dus de urgenţă la Spitalul Judeţean din Baia Mare. A avut o ieşire violentă şi i-a bătut pe doctori. A fost transferat la Baia Sprie, la psihiatrie. Acolo, după ce i-a bătut pe doctori, i-a bătut şi pe bolnavi. A fost necesară intervenţia Poliţiei, care l-a dus în cămaşă de forţă la Spitalul „de nebuni” de la Sighetu Marmaţiei, loc în care avea să se întoarcă de mai multe ori, de-a lungul timpului.
În 2000-2001, s-a hotărât, pentru prima oară, să plece din România. Şi-a luat un bilet de avion cu destinaţia Maroc, dar planul său era să se folosească de escala din Paris, pentru a rămâne în Franţa. A fost prins de Poliţia franceză chiar pe aeroport şi trimis forţat în Maroc (destinaţia biletului său). „Ajuns la Casablanca, eram complet dezorientat. Am sunat-o pe mama şi ea mi-a spus să merg la Oujda, unde avea o cunoştinţă. Am mers 900 km cu trenul până acolo şi am stat opt luni în acea localitate marocană”, spune Bota. A fost extrem de marcat de gradul scăzut de civilizaţie din această ţară. „În Oujda, marocanii nu foloseau tacâmuri la masă, mâncau toţi dintr-o singură farfurie, n-aveau vas WC, nu ştiau de existenţa hârtiei igienice, în loc de dulapuri sau mobilier, foloseau cuie bătute în pereţi. În tot oraşul, exista un singur duş, care era folosit la comun”. După 8 luni, s-a întors în Baia Mare.
Iniţial, a dorit să-şi continue studiile la conservator, dar din cauza comportamentului său violent, n-a putut să se integreze în colectiv. Atunci, a cunoscut-o pe Erdei Linda, de care s-a îndrăgostit. „Am abandonat definitiv facultatea, hotărât fiind să trăiesc fericit, alături de Linda”, spune Bota. Timp de doi ani, a fost mai liniştit. Era un fel de mercenar muzical, solicitat de diverse trupe locale pentru diferite evenimente. „Eram chemat pe loc, fără pregătire sau repetiţii, să cânt în diverse trupe care aveau nevoie de flaut, chitară sau nai. Mult timp, am cântat alături de Florin Ştefan”, îşi aminteşte Adi. A plecat din nou în Franţa, căutându-şi norocul. Nu l-a găsit. I s-a făcut dor de Linda şi s-a întors după 6-7 luni. Şi-a întemeiat o firmă de curăţenie industrială şi afacerile i-au mers foarte bine, vreo 7-8 luni. A fost implicat, însă, într-un alt mare scandal şi, temându-se de o condamnare, a fugit din ţară. A străbătut Austria, Germania şi s-a stabilit în Italia. După doi ani, s-a întors din nou. Linda l-a aşteptat...
Şi-a cumpărat o motocicletă. Pe 27 august 2005, a avut un accident grav de circulaţie. A intrat în plin într-o maşină a SRI-ului. Şi-a rupt piciorul (multiple fracturi) şi s-a ales şi cu un dosar penal (nerespectarea circulaţiei pe drumurile publice). Procesul a durat 3 ani. Îm septembrie 2008, presimţind că va fi condamnat la închisoare, a fugit iar din ţară. Ca să nu fie găsit, Adi Bota s-a ascuns în Mexic! Instanţa l-a condamnat la 2,4 ani...
n-a rezistat mult timp departe de casă, de Linda. S-a întors în decembrie şi s-a predat Poliţiei în ajun de Revelion. Acum, este încarcerat în Penitenciarul Baia Mare, coleg de cameră cu subsemnatul, chiar vecin de pat.
„Nu am nimic preferat, nici film, nici muzică, autor sau compozitor. Înainte de a evolua într-un concert, aveam obiceiul să caut în istoria muzicii motivul pentru care autorul a compus piesa (concert, sonată etc). Nu interpretam după partitură, ciinfluenţat de starea psihică a autorului din momentul compunerii. Îmi era foarte uşor să fac o sală întreagă să plângă, datorită modului special în care interpretam pe scenă, dar după câteva minute, eram capabil să-i bat pe toţo spectatorii”, spune Bota. N-a votat niciodată. „Nu mă interesează politica”, dar a fost premiat de politicieni. După nenumărate premii pe care le-a luat la concursuri, a fost felicitat (inclusiv cu diplome) de Consiliul Judeţean Maramureş.
Nu are planuri mari de viitor. „După ce ies, mă retrag undeva, să nu mai văd pe nimeni”. La Linda nu va renunţa niciodată. „Pentru că o iubesc. Nu ştiu de ce, dar o iubesc. E singura persoană care mă poate înţelege. La ea, găsesc mereu un refugiu”, mai spune el.
Adi Bota nu mai este muzician. Este deţinut. În puşcărie, şi-a adus chitara şi flautul. I s-a cerut să cânte de ziua ţiganilor, dar a refuzat. A pus mâna de câteva ori pe flaut şi a cântat. Simţeam cum plânge sufletul din el. Câteva note şi s-a oprit. Gardienii nu-i permit să cânte doar aşa, de amorul artei, ori el refuză să se compromită cu manele şi ritmuri ţigăneşti. Aşa că flautul său, instrumentul care putea să-l ridice pe Adi Bota în stratosfera muzicii de cameră, stă închis acum într-un dulap de fier...
Adrian Bota se adaptează vieţii penitenciare, pentru a supravieţui. Într-o zi, va fi liber şi se va retrage în singurătate, aşa cum a promis. El ştie că nu poate trăi între oamenii care compun societatea liberă de azi. Dacă veţi circula prin natură, străbătând păduri, munţi şi ape şi veţi auzi prin văi un sunet fermecat de flaut, să nu vă opriţi! Altfel, veţi pierde o lacrimă! E lacrima durerilor nespuse, dar trăite, de cel care a trecut prin viaţă ca un geniu nebun.
Cornel SABOU
sâmbătă, 25 aprilie 2009
miercuri, 11 martie 2009
Punct si de la capat
Aţi putut urmări, de-a lungul episoadelor Armaghedonului, o serie de comentarii mizerabile venite din partea unor cadre angajate pe funcţii importante la Penitenciarul Baia Mare. Limbajul suburban, jignirile, lipsa oricărui argument serios caracterizează perfect „personalitatea” comentatorilor mei „anonimi”. Desigur, nu mi-a fost greu să-i identific pe autori, chiar dacă ei se simţeau protejaţi de anonimatul relativ. Este vorba, în primul rând, de „celebrul” Flore Gavriş, anonimul care mă înjura metodic, regulat şi cu un consum de efort demn de o cauză mai bună. Este suficient să-i citiţi acestuia comentariile mizerabile, pentru a-i înţelege caracterul şi, atunci, veţi găsi justificate toate criticile mele. Oamenii aceştia n-au înţeles că blogul meu este casa mea virtuală! Primindu-i, lăsându-i să-şi spună părerile, speram ca „ospitalitatea” mea să fie apreciată, dar de la nişte indivizi care nu au nimic sfânt pe acest pământ nu poţi pretinde normalitate.
Au fost publicate, de asemenea, diversiuni de cea mai joasă speţă. Obsedaţii mă visează la Poarta Albă, iar cei speriaţi de viaţă mă acuză că mi-am violat fiica, deşi eu n-am nicio fiică!
În fine, şi familia mea a fost târâtă în noroi. În momentul de faţă, toată familia mea este alături de mine, vizitându-mă regulat. Este vorba de mama mea, de cei doi copii ai mei şi de o femeie cu suflet de aur, ce mă iubeşte necondiţionat! Nu am altă „familie” căreia eu să-i fi făcut „rău”. De soţia mea am divorţat deoarece atât ea, cât şi fiica ei se prostituează de ani buni, iar eu nu tolerez asemenea cârpe în viaţa mea. Şimon (fostă Sabou) Camelia Daniela, ex-soţia mea, trăieşte în Spania cu un bulgar, făcând avort după avort, iar copilul nostru, Sabou Darius Camil (în vârstă de 10 ani), a fost abandonat în stradă de această femeie iresponsabilă, fiind în prezent crescut şi educat de mama mea. De altfel, împotriva acestei târfe fără suflet de mamă, Parchetul Baia Mare a şi deschis dosar penal pentru abandon de familie. Urmează condamnarea penală şi, având, în vedere că ea a suferit deja o condamnare de 6 luni închisoare cu suspendare, n-ar fi exclus s-o vedeţi după gratii!
Cât despre fiica fostei mele soţii, Pop Daniela Bianca (merge pe 19 ani), aceasta a demonstrat că a învăţat perfect legea curvelor. Fără caracter, fără personalitate, preocupată doar de aventuri sexuale, a fost în stare chiar să încaseze alocaţia de stat a copiilor mei pe 9 luni de zile, ca să-şi satisfacă aberantele sale capricii. Aceste jigodii şi-au permis să murdărească numele meu cu tot felul de acuzaţii absurde, doar din plăcerea de a-mi face rău. Personal, nu-mi fac probleme. Am renunţat la o femeie fără scrupule şi am găsit în altă parte bucuria de a fi iubit, sincer şi curat.
Am scris aceste lucruri provocat fiind de aceşti diversionişti. Mă voi lupta cu ei în continuare, pentru că eu rămân, peste timp, acelaşi Cornel Sabou.
Am în lucru un amplu material despre activitatea „educativă” de la Clubul Penitenciarului Baia Mare, în special cea aflată sub „coordonarea” subcomisarului Ligia Petruţ. Vor fi, de asemenea, alte episoade din Armaghedon, plus sesizări ale unor colegi de-ai mei, deţinuţi.
Viaţa merge înainte, cu bune şi rele… Părerea mea este că merită trăită!
Pe curând, Cornel Sabou
Au fost publicate, de asemenea, diversiuni de cea mai joasă speţă. Obsedaţii mă visează la Poarta Albă, iar cei speriaţi de viaţă mă acuză că mi-am violat fiica, deşi eu n-am nicio fiică!
În fine, şi familia mea a fost târâtă în noroi. În momentul de faţă, toată familia mea este alături de mine, vizitându-mă regulat. Este vorba de mama mea, de cei doi copii ai mei şi de o femeie cu suflet de aur, ce mă iubeşte necondiţionat! Nu am altă „familie” căreia eu să-i fi făcut „rău”. De soţia mea am divorţat deoarece atât ea, cât şi fiica ei se prostituează de ani buni, iar eu nu tolerez asemenea cârpe în viaţa mea. Şimon (fostă Sabou) Camelia Daniela, ex-soţia mea, trăieşte în Spania cu un bulgar, făcând avort după avort, iar copilul nostru, Sabou Darius Camil (în vârstă de 10 ani), a fost abandonat în stradă de această femeie iresponsabilă, fiind în prezent crescut şi educat de mama mea. De altfel, împotriva acestei târfe fără suflet de mamă, Parchetul Baia Mare a şi deschis dosar penal pentru abandon de familie. Urmează condamnarea penală şi, având, în vedere că ea a suferit deja o condamnare de 6 luni închisoare cu suspendare, n-ar fi exclus s-o vedeţi după gratii!
Cât despre fiica fostei mele soţii, Pop Daniela Bianca (merge pe 19 ani), aceasta a demonstrat că a învăţat perfect legea curvelor. Fără caracter, fără personalitate, preocupată doar de aventuri sexuale, a fost în stare chiar să încaseze alocaţia de stat a copiilor mei pe 9 luni de zile, ca să-şi satisfacă aberantele sale capricii. Aceste jigodii şi-au permis să murdărească numele meu cu tot felul de acuzaţii absurde, doar din plăcerea de a-mi face rău. Personal, nu-mi fac probleme. Am renunţat la o femeie fără scrupule şi am găsit în altă parte bucuria de a fi iubit, sincer şi curat.
Am scris aceste lucruri provocat fiind de aceşti diversionişti. Mă voi lupta cu ei în continuare, pentru că eu rămân, peste timp, acelaşi Cornel Sabou.
Am în lucru un amplu material despre activitatea „educativă” de la Clubul Penitenciarului Baia Mare, în special cea aflată sub „coordonarea” subcomisarului Ligia Petruţ. Vor fi, de asemenea, alte episoade din Armaghedon, plus sesizări ale unor colegi de-ai mei, deţinuţi.
Viaţa merge înainte, cu bune şi rele… Părerea mea este că merită trăită!
Pe curând, Cornel Sabou
vineri, 20 februarie 2009
Armaghedonul Penitenciarelor IV
Pe măsură ce serialul „Armaghedonul Penitenciarelor” evoluează, şi reacţiile sistemului încep să se facă tot mai acut simţite. Mi se reproşează vehemenţa cu care reclam anumite situaţii, lipsa de răbdare, duritatea unor acuzaţii şi, în general, atitudinea „războinică”. N-am înţeles niciodată (sau, de fapt, n-am vrut să înţeleg) de ce un sistem care este criticat nu-şi corectează erorile, ci preferă să se lupte cu cel care critică! În fond, criticile mele ar fi complet lipsite de valoare, dacă n-ar reflecta situaţii REALE şi, prin asta, dureroase. Eliminarea problemelor, corectarea greşelilor şi asumarea unor erori fac parte din comportamentul civilizat al omului educat. Dimpotrivă (cred eu), escaladarea conflictelor, sfidarea, orgoliile nemăsurate, jignirile, ameninţările fac parte din arsenalul de „arme” care sunt folosite doar de oamenii lipsiţi de abilităţi diplomatice. În ceea ce mă priveşte, am spus-o şi o repet: nu am de ales, nu mi s-a dat de ales! Supus batjocurilor de tot felul, nedreptăţit în numeroase rânduri (sentinţele proceselor câştigate de mine stau ca probă), mereu şicanat şi hărţuit, caut refugiu în spaţiul acesta virtual, mărturisindu-vă vouă, cititori liberi, dramele (mici sau mari) prin care trec şi zbuciumul care mă încearcă... Desigur, poate că uneori revolta mea capătă nuanţe personalizate sau, alteori, sunt direct, dar vin iar şi spun că nu am de ales. Şi, cel puţin până în acest moment, nimeni n-a venit să-mi demonstreze contrariul, anume că „se putea altfel”...
Să continuu, aşadar, serialul dezvăluirilor. Vă prezint, în continuare, declaraţia unui coleg de-al meu, deţinut: „Subsemnatul Maresch Csaba, deţinut în Penitenciarul Baia Mare, declar că, în luna august 2007, am fostrepartizat la muncă în interiorul unităţii, la construcţii. Acolo, primeam pentru munca prestată bani şi zile-câştig. În luna octombrie, mi-a fost anulat dreptul de a primi bani. Când am întrebat de ce, dl. Ionel Cardoş mi-a spus că a venit ordin de la ANP ca toţi de la regimul semideschis să fie tăiaţi de la plata în bani. Am scris la ANP şi mi s-a răspuns altfel. Cică aici, la penitenciarul băimărean, noi, cei care am fost înainte încadraţi la construcţii, suntem acum consideraţi la munci gospodăreşti, ori aceştia din urmă nu iau bani. Am scris înapoi la ANP, spunându-le că au fost induşi în eroare, deoarece noi, constructorii, nu măturăm prin curte şi nu împingem tomberoane, ci construim. Având în vedere aceste lucruri, am făcut mai multe cereri, prin care solicitam să fiu transferat la alt punct de lucru, unde pot câştiga bani. Acelaşi domn Ionel Cardoş (evidenţa muncii) mi-a răspuns că am mare tupeu să mă cer la alt punct de lucru, după ce am făcut atâtea plângeri la ANP! I-am cerut domnului director Şpan să mă mute în alt loc de muncă, dar el mi-a răspuns că nu poate renunţa la mine, deoarece în construcţii sunt foarte bun meseriaş. Păi, atunci, de ce nu sunt încadrat corect, la construcţii, şi plătit conform legii, pentru munca prestată? Am lucrat de atâtea ori zi-lumină, uneori până noaptea târziu, intrând în cameră chiar şi la 2 noaptea! Am început să spun şi altor cadre problema mea şi mi s-a răspuns că, dacă mai insist, mi se va face raport de incident şi voi fi pus pe cursă. M-am văzut, astfel, nevoit să depun o plângere către Judecătorie şi Poliţie împotriva domnului Cardoş Ioan.
Ca fapt divers, vă pot spune că am întrebat şi eu de ce nu mi se face o recompensă cu permisie, având în vedere că am lucrat 1.4 ani pentru penitenciar. Mi s-a răspuns cu o recompensă „specială”, fiind premiat cu zece coli de hârtie şi un pix! Asta, în timp ce alţi colegi de-ai mei, care n-au încă şase luni de muncă, au fost deja de trei ori în permisie”.
Aceasta a fost declaraţia colegului meu Maresch Csaba, un deţinut care una munceşte în realitate şi alta este munca sa reflectată în acte. Maresch îl acuză direct pe şeful Biroului Evidenţa Muncii, Ionică Cardoş, dar realităţile de acest tip sunt atât de numeroase, încât pot spune că Csaba nu este decât o picătură într-un ocean de asemenea nemulţumiri.
Pe de altă parte, consemnarea eronată, falsă a muncilor prestate de deţinuţi este o practică atât de generalizată în sistemul penitenciar românesc, încât cazurile de acest fel nu mai miră pe nimeni. Eu însumi am câştigat un proces cu penitenciarul, pentru folosirea mea la muncă în mod ilegal, iar recent, s-a mai întâmplat un incident, cu un deţinut care a fost scos ilegal la muncă, în afara unităţii, şi care s-a accidentat foarte grav, necesitând internarea în spital.
Atitudinea administraţiei penitenciarului faţă de acest tip de probleme este una de indiferenţă. Nimeni nu se stresează să rezolve cazurile care sunt flagrant-abuzive sauilegale. Dimpotrivă, atunci când apare o problemă (accident, reclamaţii, mediatizare), principala preocupare a cadrelor este să muşamalizeze cazul, nu să-l rezolve.
În principiu, asemenea abuzuri în sistemul penitenciar sunt posibile pentru că unităţile de detenţie nu se supun unor controale, la fel ca o firmă privată ori chiar ca orice altă instituţie a statului. Din cauza regimului special de care se bucură, penitenciarele sunt controlate doar de inspectorii din cadrul Direcţiei de Control ANP, iar aceştia sunt şi puţini la număr, şi împovăraţi de o mulţime de alte treburi administrative. Una peste alta, adevărul este că directorii de penitenciare nu se tem deloc de controalele ANP! Fiecare director se simte oarecum protejat, datorită unor relaţii speciale de prietenie pe care le are la comanda ANP, aşa că nu dă doi bani pe controalele inspectorilor de la Direcţia de Control.
Am depus la dl. director Horia Chiş o cerere în baza Legii 544/2001 privind liberul acces la informaţii de interes public. Punctual, am ridicat patru probleme la care am cerut răspuns, în termen legal. Surprinzător, dl. director s-a supărat foarte tare, pentru că am „îndrăznit” să-l iau la întrebări. Degeaba i-am tot explicat eu că legea îmi permite acest lucru, că explicarea modului în care este cheltuit banul public face parte din „jocul” democratic al fiecărei ţări europene. Se pare că m-am înşelat din nou asupra calităţii unui om, atunci când l-am creditat cu încredere pe acest Horia Chiş. Pentru mine, nu e o problemă, eu sunt obişnuit cu asemenea dezamăgiri, dar e păcat de oamenii care vieţuiesc în unitatea asta, deopotrivă cadre şi deţinuţi! Diletantismul unui cadru din conducere se răsfrânge, automat, asupra celor din subordine, la fel cum profesionalismul generează atitudini şi comportamente identice.
Cam atât pentru azi... Urmează, în episoadele viitoare, alte şi alte exemple de cinism, incompetenţă şi răutate, toate piperate cu întâmplări reale, desfăşurate în viaţa penitenciară din România!
Pe curând, Cornel Sabou
Să continuu, aşadar, serialul dezvăluirilor. Vă prezint, în continuare, declaraţia unui coleg de-al meu, deţinut: „Subsemnatul Maresch Csaba, deţinut în Penitenciarul Baia Mare, declar că, în luna august 2007, am fostrepartizat la muncă în interiorul unităţii, la construcţii. Acolo, primeam pentru munca prestată bani şi zile-câştig. În luna octombrie, mi-a fost anulat dreptul de a primi bani. Când am întrebat de ce, dl. Ionel Cardoş mi-a spus că a venit ordin de la ANP ca toţi de la regimul semideschis să fie tăiaţi de la plata în bani. Am scris la ANP şi mi s-a răspuns altfel. Cică aici, la penitenciarul băimărean, noi, cei care am fost înainte încadraţi la construcţii, suntem acum consideraţi la munci gospodăreşti, ori aceştia din urmă nu iau bani. Am scris înapoi la ANP, spunându-le că au fost induşi în eroare, deoarece noi, constructorii, nu măturăm prin curte şi nu împingem tomberoane, ci construim. Având în vedere aceste lucruri, am făcut mai multe cereri, prin care solicitam să fiu transferat la alt punct de lucru, unde pot câştiga bani. Acelaşi domn Ionel Cardoş (evidenţa muncii) mi-a răspuns că am mare tupeu să mă cer la alt punct de lucru, după ce am făcut atâtea plângeri la ANP! I-am cerut domnului director Şpan să mă mute în alt loc de muncă, dar el mi-a răspuns că nu poate renunţa la mine, deoarece în construcţii sunt foarte bun meseriaş. Păi, atunci, de ce nu sunt încadrat corect, la construcţii, şi plătit conform legii, pentru munca prestată? Am lucrat de atâtea ori zi-lumină, uneori până noaptea târziu, intrând în cameră chiar şi la 2 noaptea! Am început să spun şi altor cadre problema mea şi mi s-a răspuns că, dacă mai insist, mi se va face raport de incident şi voi fi pus pe cursă. M-am văzut, astfel, nevoit să depun o plângere către Judecătorie şi Poliţie împotriva domnului Cardoş Ioan.
Ca fapt divers, vă pot spune că am întrebat şi eu de ce nu mi se face o recompensă cu permisie, având în vedere că am lucrat 1.4 ani pentru penitenciar. Mi s-a răspuns cu o recompensă „specială”, fiind premiat cu zece coli de hârtie şi un pix! Asta, în timp ce alţi colegi de-ai mei, care n-au încă şase luni de muncă, au fost deja de trei ori în permisie”.
Aceasta a fost declaraţia colegului meu Maresch Csaba, un deţinut care una munceşte în realitate şi alta este munca sa reflectată în acte. Maresch îl acuză direct pe şeful Biroului Evidenţa Muncii, Ionică Cardoş, dar realităţile de acest tip sunt atât de numeroase, încât pot spune că Csaba nu este decât o picătură într-un ocean de asemenea nemulţumiri.
Pe de altă parte, consemnarea eronată, falsă a muncilor prestate de deţinuţi este o practică atât de generalizată în sistemul penitenciar românesc, încât cazurile de acest fel nu mai miră pe nimeni. Eu însumi am câştigat un proces cu penitenciarul, pentru folosirea mea la muncă în mod ilegal, iar recent, s-a mai întâmplat un incident, cu un deţinut care a fost scos ilegal la muncă, în afara unităţii, şi care s-a accidentat foarte grav, necesitând internarea în spital.
Atitudinea administraţiei penitenciarului faţă de acest tip de probleme este una de indiferenţă. Nimeni nu se stresează să rezolve cazurile care sunt flagrant-abuzive sauilegale. Dimpotrivă, atunci când apare o problemă (accident, reclamaţii, mediatizare), principala preocupare a cadrelor este să muşamalizeze cazul, nu să-l rezolve.
În principiu, asemenea abuzuri în sistemul penitenciar sunt posibile pentru că unităţile de detenţie nu se supun unor controale, la fel ca o firmă privată ori chiar ca orice altă instituţie a statului. Din cauza regimului special de care se bucură, penitenciarele sunt controlate doar de inspectorii din cadrul Direcţiei de Control ANP, iar aceştia sunt şi puţini la număr, şi împovăraţi de o mulţime de alte treburi administrative. Una peste alta, adevărul este că directorii de penitenciare nu se tem deloc de controalele ANP! Fiecare director se simte oarecum protejat, datorită unor relaţii speciale de prietenie pe care le are la comanda ANP, aşa că nu dă doi bani pe controalele inspectorilor de la Direcţia de Control.
Am depus la dl. director Horia Chiş o cerere în baza Legii 544/2001 privind liberul acces la informaţii de interes public. Punctual, am ridicat patru probleme la care am cerut răspuns, în termen legal. Surprinzător, dl. director s-a supărat foarte tare, pentru că am „îndrăznit” să-l iau la întrebări. Degeaba i-am tot explicat eu că legea îmi permite acest lucru, că explicarea modului în care este cheltuit banul public face parte din „jocul” democratic al fiecărei ţări europene. Se pare că m-am înşelat din nou asupra calităţii unui om, atunci când l-am creditat cu încredere pe acest Horia Chiş. Pentru mine, nu e o problemă, eu sunt obişnuit cu asemenea dezamăgiri, dar e păcat de oamenii care vieţuiesc în unitatea asta, deopotrivă cadre şi deţinuţi! Diletantismul unui cadru din conducere se răsfrânge, automat, asupra celor din subordine, la fel cum profesionalismul generează atitudini şi comportamente identice.
Cam atât pentru azi... Urmează, în episoadele viitoare, alte şi alte exemple de cinism, incompetenţă şi răutate, toate piperate cu întâmplări reale, desfăşurate în viaţa penitenciară din România!
Pe curând, Cornel Sabou
Abonați-vă la:
Postări (Atom)