luni, 31 decembrie 2012

La Mulţi Ani 2013!


Ne aflăm în faţa unui an cu 13 în coadă! Superstiţioşii să se abţină! :) Sau, ca să le alimentez "trăirea", am să remarc o altă ciudăţenie a acestui nou an. Conţine primele patru cifre, 0, 1, 2, 3! Deci, terenul pentru speculaţii apocaliptice este deschis! :)

N-am să fac un bilanţ al anului care tocmai se încheie. Sunt sătul de bilanţuri stupide, cu "realizări" şi pierderi, cu împliniri şi eşecuri. Într-un fel, toţi anii sunt la fel. În alt fel, fiecare an are ceva unic în componenţa sa. Totul depinde de cum vezi tu problema, de cum o apreciezi, cum o clasifici. Suntem în viaţă, trăim, mergem înainte, deci toate-s bune! Sau... putem să ne plângem de cât de greu ne-a fost şi să ne îngrozim de ce ne aşteaptă! Privim, fiecare, partea paharului care ne convine sau pe care ne ajută puterile s-o vedem. 
Poate că lumea nu se împarte în optimişti şi pesimişti. Poate c-o-mpărţim noi aiurea, ca să ne aflăm în treabă, dar ştiu că putem să fim într-o stare permanentă de bine privind cu încredere în viitor şi cu speranţă. Nu prea sunt lucruri importante în viaţa noastră care să nu depindă de noi! Privind optimist viitorul înseamnă că avem încredere în noi, în puterea noastră de a realiza ceea ce ne dorim. Rămânând pesimişti (sau devenind!) arătăm că în ochii noştri suntem slabi, puţin capabili şi/sau prea dezamăgiţi ca să mergem înainte. În cazul acesta vom stagna pe toate planurile şi vom privi cu invidie mascată la cei ce "zboară" pe lângă noi trăind!

Îndemnul meu, în acest final şi început de an, este să vă priviţi în ochi în oglinda imaginară a vieţii voastre şi să vedeţi acolo un depozit de forţă, putere, sănătate şi voinţă! Dincolo de petrecerea Revelionului, de atmosfera de sărbătoare, chef sau distracţie, ne aşteaptă un alt an în care vom munci, vom trăi, vom iubi şi poate vom înbătrâni sau - altfel spus - ne vom maturiza! Sunt clipele lui 2013 care ne aşteaptă să le trăim! Haideţi să lăsăm în urmă toţi anii pe care i-am trăit până acum şi să fim, în 2013, ceea ce ne dorim! Să fim!
3... 2... 1... 0! La Mulţi Ani 2013!

Cornel SABOU

duminică, 30 decembrie 2012

Pentru gunoaiele angajate la penitenciar...


Înainte de a scrie mesajul principal al acestui articol vreau să-mi cer scuze de la angajaţii sistemului penitenciar care sunt cu adevărat profesionişti, oameni de caracter, cu personalitate, principii de viaţă, inteligenţi şi incoruptibili! Ei nu merită! Nu merită cuvintele ce vor urma, caracterizările şi epitetele din conţinut... Dar aceştia nu sunt în număr mare. Sunt insule într-o mare de incompetenţă şi prostie! Îi rog ca aşa cum suportă cu stoicism compania colegilor diletanţi să suporte şi aceste rânduri care nu-i privesc direct, dar care reflectă o realitate!

În continuare mă voi adresa personal tâmpiţilor care îmbracă uniforma de stat şi lucrează ca angajaţi în sistemul penitenciar! Nişte gunoaie de oameni care stau toată ziua cu limba scoasă ca să primească câte-un cârnaţ de la deţinuţi sau ca să obţină ceva, orice cu care să plece acasă şi să se laude nevestei că şi azi au "produs" ceva! Lichelelor care simt o satisfacţie morbidă de câte ori văd că un recidivist este din nou arestat şi depus în penitenciar fără să vadă cu ochii lor de cimpanzeu dincolo de aparenţe şi să înţeleagă că de fapt asistă "în direct" la distrugerea unei vieţi! O viaţă de recidivist distrusă anterior de acelaşi sistem criminal, de aceiaşi criminali în uniformă de stat!
Un scuipat nu dau pe faţa acestor handicapaţi, dar dau cu plăcere asemenea articole ca să le rămână vie amintirea de putori scârboase!
Ministrul justiţiei a recunoscut recent că sistemul penitenciar românesc nu respectă legea, motiv pentru care statul român primeşte numeroase condamnări la CEDO şi este obligat la plata unor despăgubiri importante.  Legea detenţiei nu este respectată pentru că mulţi conducători ai sistemului sunt pur şi simplu prea proşti, prea şcoliţi la fără frecvenţă ca să înţeleagă ce e acela management performant! Nu-s proşti însă atunci când vine vorba să fută nevestele colegilor, să agaţe sau să şantajeze sexual femeile angajate în sistem sau de-a dreptul să le violeze! Nici atunci când fură efectiv materiale din dotarea unităţii sau când iau mită. Ăştia nu se tem de urmări pentru că niciun parchet nu-şi pierde vremea să urmărească corupţia din sistem. Aşa că, ţăranii veniţi de la coada vacii direct în uniforma de stat se şmecheresc şi îţi râd în faţă precum un copil retardat!
Eu am fost închis în penitenciarul Baia Mare. Cât am fost acolo i-am terorizat pe neciopliţii ăştia, pe boschetarii ăştia de doi lei, în primul rând cu cele peste o sută de articole scrise pe acest blog. Le-am arătat gunoaielor ce înseamnă să fii bărbat adevărat, să înfrunţi sistemul şi să învingi! Când toţi îmi prevesteau că voi fi distrus, că voi fi terminat, omorât sau nenorocit eu le-am demonstrat contrariul şi pe mulţi dintre ei i-am distrus eu psihic de ajungeau unii să se roage de mine să-i las în pace şi să nu-i mai menţionez cu nume şi prenume pe blog pentru că râd de ei toţi prietenii şi toată familia. Alţii îmi spuneau că le este ruşine să mai iasă în oraş pentru că primesc de peste tot bobârnace pentru măgăriile pe care ei le făceau şi pe care eu le dezvăluiam pe blog. Dar ăştia sunt cei mai nevinovaţi dintre cei vinovaţi! Adevăraţii idioţi din sistem nici măcar nu realizează care este impactul prezentării lor în adevărata lumină. Lumea lor se reduce efectiv la gardul închisorii. Acolo se simt stăpâni chiar dacă în realitate nu sunt decât nişte slugi libidinoase. 
Un lucru să vă intre bine-n cap pişorcoşilor: am fost acolo, printre voi, la dispoziţia voastră şi tot ce-aţi putut face a fost să mă daţi afară din puşcărie pentru că nu mai puteaţi trăi din cauza mea aşa cum aţi fost obişnuiţi, furând, abuzând, dormind pe voi şi prostituându-vă! Nu vă doriţi nici din greşeală să-mi pun mintea cu voi de aici, din libertate, că apoi vă teorizez de mii de ori mai mult şi mai puternic decât înainte! Vai de curu vostru! Mai bine ciocu mic, băgaţi-vă capu între picioare şi speraţi acolo în prostia voastră să nu vă văd şi să nu aud nimic de voi. Căci apoi, dacă mă pornesc, coşmar am să vă fiu şi în direct şi în reluare! Şi nici cu fundul vostru nu o să-mi puteţi plătii tăcerea!
Dacă căcăcioşii cu un neuron nu înţeleg ce spun eu aici îi rog pe ofiţerii plini de aere şi beşini de interlop să le traducă. În caz contrar, mă prind eu repede cum stă treaba şi încep să mă ocup de voi imediat după Revelion. Ca să mă ţineţi minte apoi cât veţi trăi! Putori handicapate şi feţe obscene, rânjete de măgar castrat şi caracter de târfă ce aveţi! 
Ah, era să uit... Dacă vreunul din exemplarele astea de maimuţe omnivore are tupeu şi în afara gardului de la unitate este rugat să îmi telefoneze personal ca să purtăm o discuţie aşa, între trei ochi, că unul i-l scot din prima secundă! Telefonul meu e public, e trecut pe acest blog de ani de zile, accesibil oricui. Dacă nu aveţi curaj atunci să tăceţi pe veci, boschetari stupizi şi schizofrenici ce sunteţi. Clar???

Cornel SABOU 

Războiul civil din Siria


Ultimele zile arată o intensificare sângeroasă a evenimentelor din Siria. Doar în ultimele 24 de ore peste 400 de persoane şi-au pierdut viaţa în confruntările dintre trupele guvernamentale şi rebeli, conform ştirilor furnizate de agenţiile de presă. Guvernul român a şi recomandat deja tuturor cetăţenilor români să plece din Siria sau să nu mai călătorească în aceasă ţară.  

Siria (foto stânga) este situată în regiunea supranumită "Cornul Abundenţei", care formează un arc adânc începând din Irak, trecând pe la confluenţa fluviilor Tigru şi Eufrat, cuprinzând teritoriul Siriei centrale şi al Israelului şi continund până în Valea Nilului în Egipt. La nord şi la sud de această regiune, se întind deşerturi vaste şi stepe care au fost transformate parţial în ogoare rodituare, datorită irigaţiilor artificiale (practicate aici de mii de ani).
Hafez al-Assad a condus Siria din 1970 până în 2000. Fiul acesta, Bashar al-Assad a preluat conducerea ţării în 2000. În momentul actual, în Siria a izbucnit o revoluţie sângeroasă (Revoluţia Siriană din 2011-2012), pe care guvernul condus de Bashar al-Assad încearcă să o înăbuşe prin forţă armată.

Vă prezint mai jos câteva date despre armata Siriei, cea care luptă în prezent împotriva rebelilor provocând în ultimii doi ani de confruntări peste 45.000 victime!

Potrivit Constituţiei siriene, preşedintele Siriei este comandantul-şef al Forţelor Armate.
Bărbaţii servesc în armată la atingerea vârstei de 18 ani. Înainte de începerea războiului civil sirian, perioada de serviciu militar obligatoriu era de un an şi jumătate.

În ceea ce priveşte achiziţiile militare, în ultimii ani Siria s-a bazat pe armele ruseşti. Au fost cumpărate din Rusia tunuri anti-tanc şi sisteme de aparare aeriană. La începutul lui septembrie 2008, guvernul sirian a comandat avioane MiG-29SMT, sistemul defensiv de rachete Pantsir S1E, sisteme de rachete tactice Iskander, avioane Yak-130 şi două submarine Amur-1650. Ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov, a afirmat că vânzarea acestor echipamente militare către Siria nu ar strica echilibrul de putere în Orientul Mijlociu şi că sunt "în conformitate cu dreptul internaţional ..".
Israel şi Statele Unite se opun în continuare vânzărilor de arme către Siria din cauza temerilor că armele ar putea cădea sub controlul luptătorilor Iran sau Hezbollah din Liban.

După ce a început războiul civil, Forţele Armate guvernamentale au fost trimise pentru a zdrobi insurgenţii. Revolta iniţială s-a dezvoltat până s-a ajuns la un adevărat război civil. Mulţi soldaţi guvernamentali au dezertat alăturându-se rebelilor. În martie 2012, guvernul sirian a emis noi restricţii de călătorie pentru militarii-bărbaţi în vârstă. În conformitate cu noile restricţii, toţi bărbaţii între 18 şi 42 de ani au primit interdicţie să călătorească în afara ţării. 
La 18 iulie 2012, Ministrul sirian al Apărării, Dawoud Rajha, fostul ministru al apărării Hasan Turkmani, precum şi fratele preşedintelui, general Assef Shawkat, au fost ucişi de un atac cu bombă în Damasc. Şeful serviciilor de informaţii Hisham Bekhityar a fost, de asemenea, rănit în aceiaşi explozie.

tanc sirian T-72

În ceea ce priveşte dotarea miliară a armatei siriene, aceasta cuprinde diferite tipuri de arme ruseşti. Amintim aici doar câteva din armele cu care armata siriană este dotată în prezent:
Tancuri = T-72 (1.700 bucăţi); T-62 (1.000 bucăţi); T-55 (2.250 bucăţi, 1.000 în serviciu activ, restul sunt stocate în rezervă); PT-76 (tanc uşor, 100 buc)
Maşini blindate de luptă = BRDM-2 (1.000 bucăţi); BRDM-2Rkh (125 buc.); BMP-1 (2.600 bucăţi); BMP-2 (350 buc.); BMP-3 (300 buc.); 
Transportoare blindate = BTR-40 (100 buc); BTR-50 (550 buc); BTR-60 (650 buc); BTR-70 (550 buc.); BTR-152 (300 buc.); MT-LB (560 buc.); OT-62 TOPAS (560 buc); OT-64 SKOT (300 buc)
Tunuri = aproape 4.000 bucăţi de diferite tipuri (M-46, D-30, D-74, PM-43, etc)
Tunuri autopropulsate = 2S1 Gvozdika - 122 mm (400 buc), 2S3 Akatsiya - 152 mm (50 buc) etc...
Tunuri antitanc = număr mare din toate modelele de tun AT ruseşti
Sisteme de rachete = BM-14, BM-21 Grad, BM-24, BM-27 Uragan, Khaibar, Fajr-3 etc cu calibre cuprinse între 107 şi 333 mm. 
Rachete balistice tactice = FROG-7, R-17 Elbrus Scud-B, OTR-21 Tochka/KN-02 Toksa (Viper), 9K720 Iskander, Hwasong-6, Rodong-1, M-600, Zelzal-2 şi Shahab-2
tunuri antiaeriene = modele ruseşti, calibru între 14,5 şi 100 mm.
lansatoare portabile AA = 9K32 Strela-2 (SA-7), 9K34 Strela-3 (SA-14), 9K38 Igla-1 (SA-16), 9K38 Igla (SA-18), 9K338 Igla S (SA-24)
Sisteme autopropulsate AA = ZSU-23-4 (400 buc), ZSU-57-2 (250 buc),   9K33 Osa (SA-8), 9K31 Strela-1 (SA-9), 9K37 Buk (SA-11), 9K35 Strela-10 (SA-13), 9K37M2E Buk-M2E (SA-17), 9M311-1M Tunguska (SA-19), Pantsir-S1 (SA-22), S-300 (SA-10)
Arme uşoare = pistoale Makarov PM, Tokarev, Browning Hi-Power şi TM 9; carabine Mosin–Nagant, SKS şi Vz. 52 (model ceh); puşti de asalt AK-47, AKM, AK-103, Zastava M70 etc; mitraliere RPK, RPD, PK, Goryunov, KPV, NSV, DShK, Degtyaryov

sâmbătă, 29 decembrie 2012

Radu Cinamar - Viitor cu cap de mort (I)

Radu Cinamar este un pseudonim sub care se ascunde un autor real necunoscut. Acesta a publicat la începutul anilor două mii o carte care a revoluţionat multe medii din România. Aranjând povestirea într-un fel de "roman-interviu", autorul vorbeşte despre existenţa unei structuri speciale a fostei Securităţi comuniste, un "Departament Zero", care se ocupa cu activităţi paranormale, despre descoperiri senzaţionale în Munţii Bucegi, tunele, comori inestimabile, porţi de călătorie spre alte lumi, etc...  Vă prezint mai jos, în serial, mai multe extrase din această carte şi vă invit să meditaţi asupra chestiunii povestite de autor. Cât de credibilă este povestea? Cât de reale sunt descoperirile din Munţii Bucegi? Şi dacă acestea există cu adevărat de ce nici o autoritate oficială nu spune absolut nimic despre ele? Mai există "Departamentul Zero"? Întrebările care pornesc de la cartea lui Radu Cinamar, "Viitor cu cap de mort", sunt nenumărate. Citiţi, întrebaţi-vă şi apoi răspundeţi-vă! (Cornel SABOU)

Radu Cinamar - Viitor cu cap de mort (I)

Îl cunosc pe Cezar Brad de aproape cinci ani, timp în care m-am întâlnit şi am vorbit cu el de mai multe ori, convingându-mă cu prisosinţă de forţa şi caracterul extraordinar al acestui om. Poziţia sa cu totul specială în complicatul angrenaj al puterii statale îl face cu atât mai credibil în ceea ce el mi-a expus fragmentat, dar totuşi foarte concis şi coerent, în cele câteva întâlniri pe care le-am avut chiar dacă, uneori, din diverse motive, acele întâlniri au fost aproape „pe fugă". Rămâne însă un mister de ce m-a ales tocmai pe mine pentru a descrie faptele şi a le prezenta celorlalţi oameni. Poate că acest lucru s-a datorat, în mare parte, seriozităţii şi interesului pe care le-am manifestat mereu faţă de ceea ce el îmi povestea. Sunt aspecte care cu greu pot fi „digerate" de mintea unui om obişnuit. Dar timpurile pe care le trăim sunt ele însele foarte speciale, astfel încât ceea ce înainte mi se părea un vis sau un act al imaginaţiei debordante, se dovedeşte acum perfect posibil...

O naştere ciudată

La maternitatea din oraşul F... era de gardă doar doctorul Nenu. Cele două asistente de serviciu pregăteau grăbite masa pentru naşteri. O femeie tânără, cu înfăţişare simplă, dar plăcută, fusese adusă cu câteva minute înainte în camera de operaţie, deoarece începuseră contracţiile. Nu ţipa, dar era destul de speriată. Plictisite oarecum de rutina activităţii şi cam obosite după o noapte lungă pe care zorii începeau să o biruie, cele două asistente nu o prea băgau în seamă. De altfel, în anii 70' ne aflam în plină „dezvoltare multilaterală" comunistă, când totul era „cu poporul" şi „pentru popor", când totul era „egalitate" şi „echitate" demagogică de aşa manieră, încât nu mai făceai prea bine deosebirea dintre un scaun şi un om. Chemat într-un târziu, după câteva ore de travaliu care păruseră nesfârşite secole pentru viitoarea mamă, doctorul Nenu cercetă obosit fişa pacientei: motivul internării - ruperea pungii cu lichid amniotic; stare generală bună; tensiune normală; contracţii uterine rare; dilataţie mică. Totul părea să urmeze cursul firesc al unei naşteri obişnuite. Dându-şi seama că se uita mai mult în fişă decât la pacientă, doctorul s-a apropiat de masa de naştere, clătinând din cap la gândul că oboseala îi juca feste, făcân-du-l neatent. Nu bănuia atunci cât de repede urma să i se spulbere orice somnolenţă şi apatie. Aruncă o privire rapidă, edificându-se imediat asupra stadiului naşterii; era iminentă. Dilataţia crescuse corespunzător şi doctorul Nenu se bucură în sinea lui că nu va fi necesar bisturiul. O dată cu ultimele şi cele mai dureroase contracţii ale mamei, apăru mai întâi capul copilului, apoi trupuşorul gingaş şi ascultător. Doctorul îl prinse cu atenţie de mâini, ajutându-l să iasă. Prima problemă a fost aceea a lungimii cordonului ombilical. Nenu văzuze multe în viaţa lui, dar atunci a rămas pentru câteva clipe ţintuit de uimire, deoarece lungimea cordonului depăşea cu mult standardele obişnuite: măsura aproape 1,5 m. Timpul era însă preţios şi naşterea trebuia să să termine cu bine. Îşi reveni din uimire, luă foarfecele din mâinile asistentei şi tăie cordonul; mai bine zis, el a vrut să taie acel cordon ombilical, aşa cum mai făcuse de sute de ori înainte în cariera lui de medic, dar lamele foarfecelui alunecau ca pe metal! Doctorul se holba nevenindu-i să creadă, în timp ce asistentele rămăseseră încremenite, în cele câteva secunde care au urmat el a schimbat două perechi de foarfeci, însă cu acelaşi rezultat: cordonul nu putea fi tăiat. Era foarte elastic, ca o piesă din cel mai rezistent cauciuc. 
Doctorul Nenu avea ani întregi de experienţă medicală şi ştia să-şi stăpânească emoţiile. Cu mişcări precise, el a apucat atunci bisturiul şi a apăsat cu el în mod repetat şi cu putere pe cordon, în cele din urmă acesta a cedat şi s-a auzit primul ţipăt al vieţii. Bebeluşul era un băiat durduliu, cu trăsăturile feţei neobişnuit de clare şi relaxate şi cu un cordon ombilical foarte ciudat. Erau zorii unei zile de primăvară, în anul 1970. După aceea, evenimentele s-au precipitat.
- Amalia, sună-l imediat pe colonel şi spune-i să vină cât se poate de repede la spital, a ordonat doctorul. 
Apoi se întoarse către cealaltă asistentă şi îi zise:
- Tu pune cordonul ombilical la conservat; de femeie mă ocup eu. Adu-mi fişa ei.
Colonelul Datcu a sosit la spital după aproximativ douăzeci de minute. A avut o scurtă discuţie cu doctorul Nenu, după care a vorbit mult la telefon cu unul din şefii ierarhici de la Bucureşti. La ora prânzului, în faţa maternităţii din F... a apărut o limuzină neagră cu număr guvernamental, din care au coborât doi indivizi sobri şi tăcuţi. Unul dintre ei ţinea în mână o geantă diplomat. Doctorul Nenu, colonelul Datcu şi cei doi civili au discutat aproximativ o jumătate de oră într-un birou din interiorul spitalului. Nenu a completat un formular care i-a fost înmânat de securişti, după care a fost rugat să aştepte puţin afară. După câteva minute indivizii au plecat, iar colonelul s-a adresat doctorului, care era destul de tulburat:
- Chestia asta ne depăşeşte, Nenule. Acestea au fost unele dintre primele directive secrete pe care le-am primit la înaintarea mea în funcţie, în astfel de cazuri trebuie să îndeplinesc un protocol foarte strict şi secret. Pentru tine în mod special, azi nu s-a petrecut nimic deosebit şi nu ai văzut nimic straniu; m-ai înţeles, nu-i aşa?
Gânditor, colonelul Datcu şi-a aprins o ţigară. După câteva clipe, fără să-l privească pe doctor, a spus:
- Încă ceva. Băiatul nu are fişă medicală personală. O vei distruge imediat. Nu trebuie să existe nimic în arhivă, referitor la această naştere! Restul, crede-mă ce-ţi spun, este prea complicat să ne intereseze.
Şi, bătându-l prieteneşte pe umăr, colonelul Datcu părăsi spitalul, în urma lui, doctorul Nenu a rămas privind năuc în gol, în timp ce în salon o mamă neştiutoare îşi strângea la piept, cu iubire, copilaşul nou-născut.

Nişte capacităţi extraordinare

Micul Cezar nu ştia nimic despre atenţia specială care i se acorda şi nu cunoştea, bineînţeles, nici maniera în care era supravegheat de către Securitate. La vârsta fragedă pe care o avea nu putea să înţeleagă motivul pentru care el constituia un important subiect de interes şi, de altfel, acelaşi lucru se putea spune şi despre părinţii săi, care nu bănuiau nimic în această direcţie. Copilul se născuse normal (mamei nu i s-a spus ceea ce s-a întâmplat la maternitate), iar lunile care au urmat nu au adus nimic neobişnuit în casa simplă şi modestă a familiei Brad. Totuşi, cu timpul, în comportamentul bebeluşului au început să apară unele mici bizarerii, cum ar fi de pildă faptul că nu plângea aproape deloc şi că îşi ţinea degetele de la mâini în anumite poziţii curioase, atingându-le sau îndoindu-le în diferite moduri, care se repetau identic după un anumit timp. Părinţii îl urmăreau cu mirare, dar fără să se alarmeze, deoarece bunul simţ pe care îl aveau i-a făcut să înţeleagă faptul că, în definitiv, nu putea fi nimic rău în legătură cu preocupările oarecum stranii ale copilului. Dimpotrivă, de la un timp era chiar o adevărată încântare pentru ei să urmărească „jocul" degetelor lui micuţe, un joc care de altfel era foarte elegant şi pe care Cezar în realiza cu multă naturaleţe. Uneori, copilul rămânea nemişcat minute în şir, menţinând aceeaşi structură a degetelor, care fie formau un cerc, ori se încâlceau, ori erau atinse succesiv de degetul mare, în poziţii bine determinate. Părinţii lui Cezar erau însă foarte  mulţumiţi că micuţul nu plângea şi nu le crea probleme noaptea, dar mai ales că nu suferise încă de nici o boală. Cu timpul, însă, în sufletul lor se strecură germenele unei suferinţe ascunse, umbrindu-le puţin liniştea traiului cotidian. Micul Cezar împlinea peste puţin timp un an şi încă nu articulase nici un cuvânt. Problema nu era totuşi prea gravă, deoarece se mai întâlniseră astfel de cazuri, dar părinţii se gândeau deja să-l ducă pe copil la consultaţie, la un medic logoped. 
Exact în luna în care Cezar împlinea un an, la uşa casei au sunat doi indivizi spilcuiţi, înalţi, cu ochi de culoare gri, reci ca oţelul, în spatele manierelor elegante şi a tonului voit amabil pe care l-au abordat în discuţia cu părinţii lui Cezar se putea surprinde totuşi cu uşurinţă intoleranţa faţă de orice posibilă împotrivire, dublată de o surdă dar evidentă ameninţare cu represalii, în cazul în care „ordinele de sus" nu ar fi fost ascultate. S-au prezentat ca fiind membrii unui Departament Special al Securităţii Statului; aparent, gesturile lor erau nonşalante dar totuşi ele impuneau în mod straniu un gen de teamă în cei care îi ascultau, în acele timpuri, Securitatea comunistă avea deja un trist renume în ceea ce privea modalităţile de acţiune şi intimidare, dar în cazul familiei Brad metoda aplicată a îmbrăcat o haină oarecum mai umană.
Întrevederea a fost scurtă şi a constat, practic, dintr-un monolog susţinut de cei doi indivizi, în timp ce părinţii lui Cezar rămăseseră stânjeniţi în picioare. Ideea principală era aceea că ei trebuiau să urmeze fără greşeală indicaţiile care le erau date. Sărmanii oameni au fost înştiinţaţi că fiul lor se afla în atenţia anumitor factori de resort, care priveau mari interese de stat, pe care ei nu trebuiau să le cunoască. Misiunea lor era aceea de a informa imediat, direct şi fără nici un alt intermediar (cei doi au insistat mult asupra acestei condiţii) orice aspect neobişnuit, straniu sau ieşit din comun, care putea să apară sau să se dezvolte în comportamentul copilului. Li s-a dat un formular să-l completeze, apoi au scris fiecare câte o declaraţie de acord cu cele solicitate, în aceeaşi declaraţie se cerea obligativitatea unui raport pe care trebuiau să-l prezinte lunar colonelului Datcu. Nu li s-a dat voie să pună vreo întrebare şi nici nu li s-a permis să cunoască motivele acelor cereri. Totuşi, la sfârşit, ca un fel de „compensaţie" pentru situaţia ciudată care, practic, le-a fost impusă cu forţa, li s-a oferit o „indemnizaţie specială" în bani, destul de consistentă pentru acele timpuri, care urma să fie primită regulat, în fiecare lună. Imediat după aceea cei doi indivizi au plecat.
Cezar Brad nu a rostit nici măcar un singur cuvânt până ia vârsta de trei ani şi două luni. O anumită perioadă de timp părinţii l-au crezut mut, dar au realizat repede că nu aceasta era cauza, deoarece copilul râdea, uneori ţipa şi chiar gângurea, e drept, destul de rar, însă era o dovadă certă că afecţiunea - dacă într-adevăr exista vreuna - nu era
patologică. Pe colonelul Datcu l-au cunoscut în prima lună după întâlnirea cu cei doi securişti, când - conform angajamentului semnat - trebuiau să-l viziteze şi să-i prezinte un raport. Li s-a părut un bărbat amabil, serios, chiar înţelegător, dând impresia că face ceea ce face doar pentru a respecta o obligaţie. Misiunea şi-o îndeplinea însă în mod conştiincios, discutând amănunţit cu părinţii despre comportamentul copilului şi notând cu atenţie tot ceea ce i se spunea în legătură cu aceasta. Banii pentru indemnizaţia specială îi înmâna el personal lui Nicolae Brad, în fiecare lună. La sfârşitul fiecărei întrevederi nu uita niciodată să adauge:
- Nu vorbiţi cu nimeni despre aceste lucruri, dar mai ales nu frecventaţi nici un medic pentru consultul copilului. Dacă apar probleme, pe mine mă sunaţi primul, iar eu voi lua măsurile necesare.

Până la şase ani, Cezar a fost vizitat o dată pe an de doi securişti care erau însoţiţi de un misterios doctor chinez. Acesta îl examina sumar, dând mereu din cap cu un aer mulţumit şi uneori îşi aţintea privirea ca de foc în ochii băiatului. Cezar mi-a povestit că ţinea minte foarte bine privirea aceea aproape impersonală, dură şi profund enigmatică a omuleţului din faţa lui, care avea atunci un zâmbet abia schiţat. Urma să-l întâlnească mai târziu, peste câţiva ani, şi să înveţe de la el nebănuit de multe taine ale vieţii, pentru că destinul le îmbinase vieţile într-un mod foarte complex. Nu vom şti probabil niciodată ce gândea doctorul Xien atunci când îl privea pe Cezar sau cum interpreta el capacităţile neobişnuite ale acestuia. Dar ştim cu siguranţă că el a jucat ulterior un rol extrem de important în existenţa băiatului şi că a intuit corect forţele şi dotările excepţionale ale acestuia. Este de altfel foarte posibil ca el însuşi să fi avut capacităţi şi puteri supranormale, deoarece rezultatele obţinute de Cezar, ca elev al lui, sunt de natură să confirme aproape fără dubiu acest lucru.
(va urma)

Corneliu Coposu şi vorbele sale... (VI)

Vartan Arachelian: Iuliu Maniu, după ştiinţa mea, a fost unul dintre cei care au sprijinit întoarcerea regelui Carol în ţară.
Corneliu Coposu: Ar fi mult de discutat, luliu Maniu s-a opus actului de la 4 ianuarie '26 emis de Consiliul de Coroană, n-a acceptat punctul de vedere susţinut de Brătianu, acceptat însă de regele Ferdinand, pentru îndepărtarea de la moştenirea tronului a prinţului Carol. Ulterior s-a convins că ideile iui Brătianu erau perfect întemeiate. Cei 10 ani - 1930-l940 - de domnie ai lui Carol al II-lea au însemnat o catastrofă pentru regimul democratic din România. Excentricităţile lui Carol nu erau bine cunoscute de ţară, deoarece, din nevoie de a proteja prestigiul Coroanei, s-au acoperit cu vălul tăcerii unele exagerări ale prinţului moştenitor. După plecarea sa în exil, la Neuilly, în apropierea Parisului, Carol a stat o bucată de vreme liniştit şi după aceea, presat în special de nevoi de ordin material, a început să se agite şi a făcut apel şi la personalităţile politice din ţară, printre alţii şi la luliu Maniu, printr-un prieten intim, devotat,care în acelaşi timp era şi un apropiat al lui luliu Maniu, Aurel Leucuţia. Acesta l-a vizitat în exil de cîteva ori. Maniu s-a arătat dispus să organizeze aducerea prinţului Carol în România, cu trei condiţii esenţiale însă: obligaţia să domnească constituţional, respectînd litera legii, în al doilea rînd, obligaţia de a accepta anularea divorţului dintre el şi regina Elena adică mama regelui Mihai şi, în al treilea rînd, obligaţia de a rupe definitiv cu Elena Lupescu. Aceste condiţii sine qua non au fost acceptate de prinţul Carol. Acceptul a fost reînnoit şi în ziua de 6 iunie 1930, cînd revenit în palatul Cotroceni, a avut prima întîlnire cu primul ministru de atunci, luliu Maniu. Probabil că nu avea intenţia să-şi respecte angajamentele, mai ales că o mulţime de oameni l-au asaltat la sosirea lui, asigurîndu-l de tot devotamentul, găsindu-se chiar membri din guvern care să-l sfătuiască să nu accepte condiţiile puse de Maniu şi să pretindă să fie proclamat imediat rege. A fost convins uşor să nu se mai ţină de angajamentul contractat şi astfel, în zorii zilei de 7 iunie, i-a trimis vorbă lui Maniu prin prietenul lui devotat, Leucuţia, că-şi retrage cuvîntul şi cere să fie proclamat rege. În faţa acestei situaţii, ţinînd seama şi de faptul că prinţul Carol era simpatizat de o parte foarte mare a armatei, că armata simţea nevoia unei căpetenii - prinţul Nicolae nu făcea faţă acestei obligaţii! - iar opinia publică românească, din aversiune împotriva lui Brătianu, socotea actul de la 4 ianuarie 1926 ca o nedreptate determinată de sectarismul politic şi nu accepta ideea eliminării din viaţa constituţională a României a prinţului Carol, Maniu s-a văzut obligat să cedeze. Desigur Maniu, ar fi avut facultatea de a-l aresta şi de a-l trimite peste frontieră, dar n-a făcut aşa ceva, apreciind că nu se poate expune ţara la convulsii care puteau degenera chiar într-un război civil, mai ales dacă armata - partea din armată devotată lui Carol - ar fi luat atitudine. Prin urmare s-a resemnat, insistînd doar asupra condiţiilor pe care prinţul Carol le acceptase iniţial. Puţin mai tîrziu Carol avea să-şi retragă acceptul. In condiţiile acestea, Maniu a demisionat, fiindcă nu exista o altă soluţie. S-a făcut apel la un alt fruntaş naţional-ţărănist, în persoana lui Gheorghe Mironescu, care a preluat conducerea guvernului şi care l-a instaurat pe Carol, rege al României. Bineînţeles că prin asentimentul Adunărilor Legiuitoare, a Camerei şi a Senatului convocate în şedinţă comună. Maniu, totuşi, a insistat ca angajamentele regale să fie respectate şi Carol, în primul moment, i-a dat de înţeles că va respecta aceste angajamente. Nu s-a ţinut de cuvînt. L-a utilizat pe Mihail Manoilescu, care îi era un devotat, care a adus-o în ţară, în toamnă, pe Elena Lupescu, în acelaşi vagon-lits cu el. Cu paşaportul soţiei lui. Maniu a aflat, reproşîndu-i regelui. Regele nu a vrut să recunoască. Maniu a insistat pentru anularea divorţului, dar nu a reuşit să smulgă de la rege acordul, deşi obţinuse agrementul reginei mamă. Elena, de dragul fiului ei, viitorul rege Mihai, acceptase să treacă prin această umilire. Regele Carol a acceptat ideea încoronării chiar în acelaşi an la Alba lulia. Prezenţa Elenei Lupescu în ţară nu a fost numai o catastrofă de ordin moral pentru familia regală, dar şi de ordin politic. Fiind o femeie foarte ambiţioasă, ea şi-a făcut propria sa reţea care şi-a întins tentaculele pînă în adîncul societăţii româneşti, adunînd în jurul ei oameni de finanţe şi de industrie, căpetenii politice, constituind acea faimoasă camarilă împotriva căreia s-a ridicat Maniu. Maniu a început în 34 o campanie virulentă împotriva camarilei prin discursuri publice, în care o ataca direct. Fără să se atingă de prestigiul regelui, el cerea îndepărtarea ei şi intrarea într-o legalitate constituţională normală. Prin atitudinea lui, Maniu încerca să contracareze tendinţele dictatoriale ale lui Carol, însă acesta n-a renunţat nici un moment la tendinţele oligarhice. Visul lui era să fie singurul stăpîn pe ţară, să fie un fel de Ludovic al XlV-lea, cu drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi. Acţiunea lui Maniu a ros ca o picătură chinezească prestigiul lui Carol al II-lea şi s-a soldat cu abdicarea acestuia în 1940. Deci, în confruntarea cu regele a cîştigat Maniu după o luptă care a durat 5 ani şi jumătate şi în care a atacat nemilos toate racilele, încercînd, fără intenţia de destabilizare a regimului monarhic, sâ-l separe pe rege de această coterie, care-i macină prestigiul şi care aducea ţării româneşti daune şi în domeniul politic şi în domeniul economic.
Vartan Arachelian: Şi moral.
Corneliu Coposu: Se ajunsese, în cele din urmă, ca aceste cabinete Personale ale regelui Carol al II-lea să fie făcute în budoarul Lupeştii, în acelaşi timp Elena Lupescu îşi achiziţionase nişte elemente dubioase din punct de vedere al securităţii statului, cu care se consulta şi care aveau un cuvînt hotărîtorîn toate marile probleme. Existau legi care erau în mod special redactate pentru a înlesni beneficiile ilicite ale categoriilor de oameni încadraţi în această camarilă.
Vartan Arachelian: După ce frontierele ţării căzuseră, evident.
Corneliu Coposu: După ce se prăbuşise ţara, după ce finanţele se prăbuşiseră şi ele şi după ce prestigiul regelui Carol, care fusese primit cu o simpatie unanimă de opinia publică românească în '30, fusese complet compromis. A urmat regimul regelui Mihai...
Vartan Arachelian: Aici, dacă-mi permiteţi, aş vrea să mai insistăm. Deceniul al patrulea a fost o perioadă extrem de generoasă în realizări economice şi culturale, chiar pe fondul acestei restauraţii de pe urma căreia a avut foarte mult de pătimit ţara; mai exact spus, instituţiile democratice ale ţării, în anii 30 s-a realizat un boom economic.
Corneliu Coposu: După criza mondială care a început în 1929 şi şi-a prelungit tentaculele pînă în jur de 1934, a urmat o perioadă de prosperitate, în care, fără îndoială, s-au înregistrat progrese în domeniul economic, realizări în domeniul cultural şi artistic, o serie întreagă de îmbunătăţiri în privinţa vieţii de fiecare zi a cetăţeanului, dar întrebarea logică care se pune este ce s-ar fi întîmplat în perioada aceasta, dacă n-ar fi existat toate obstacolele puse de camarila regelui? Progresul ar fi fost incomparabil mai evident în toate domeniile. Căci nu trebuie să omitem că în acei ani s-au irosit averi împresionante, care, chiar dacă faţă de condiţiile prospere ale ţării româneşti n-au însemnat foarte mare lucru, dacă ar fi fost utilizate pentru obiective de ordin social, literar, cultural, pentru ridicarea nivelului de trai al populaţiei, ar fi însemnat foarte mult. Desigur, comparativ cu epoca precedentă perioada anilor '30 a însemnat un progres, dar acest progres nu a putut atinge limita la care era îndreptăţită România, tocmai din cauza obstacolelor pe care le punea această coterie ce dispunea direct de treburile ţării.
Vartan Arachelian: Această domnie a lui Carol al II-lea a influenţat în vreun fel sentimentul monarhic al lui luliu Maniu?
Corneliu Coposu: Nu. Deloc. Tendinţa lui nu era de a scăpa de rege, ci de anturajul care diminua prestigiul regelui. Mai mult chiar, în ziua abdicării lui Carol al II-lea Maniu a dat o proclamaţie în care-şi demonstra concepţia lui profund monarhică şi lealitatea pentru noul rege Mihai!. Deci, n-a făcut o acţiune antimonarhică ci anticamarilistică. Tot timpul a lovit în camarilă, pentru că aprecia inteligenţa lui Carol al II-lea, care era un om cu o prestanţă deosebită, un om care făcea faţă oricărei situaţii. Era foarte bine instruit, avea cunoştinţe temeinice de istorie, făcea impresie excelentă oriunde se prezenta. Maniu regreta că această inteligenţă deosebită este pusă în slujba unor interese dăunătoare ţării. Deci, el nu a dus o campanie antidinastică ci anticamarilistică.
Vartan Arachelian: În epocă, la unele dintre marile personalităţi politice pe care le-aţi cunoscut existau şi tendinţe republicane? Mă gîndesc la Brătianu, la...
Corneliu Coposu: Nu, nu. N-au existat asemenea tendinţe.
Vartan Arachelian: Ce a însemnat monarhia pentru România?
Corneliu Coposu: La un moment dat se vehicula ideea republicană, ca un fel de şantaj la adresa lui Carol al II-lea. A fluturat-o mareşalul Averescu. În ce priveşte atitudinea PNL, el făcuse declaraţii anti-Carol nu antimonarhice.
Vartan Arachelian: Duca, mai ales.
Corneliu Coposu: Da, Duca spusese că mai bine îşi taie mîna decît să o întindă acestui aventurier, lucru ce nu l-a împiedicat să intre în conciliabule secrete cu doamna Lupescu...
Vartan Arachelian: Şi să fie prim-ministru în noiembrie '33.
Corneliu Coposu: ...pentru a-şi înlesni drumul spre putere, în ce priveşte celelalte formaţii politice, nici una dintre ele nu avea idei republicane. Secţia din România a PCR, credincioasă doctrinei sale, era republicană şi nu uita în toate manifestele, puţine - cele mai multe le-a fabricat după '45 pentru ca să-şi creeze o tradiţie - să înjure monarhia. Celelalte partide s-au arătat fidele ideii monarhice, lucru care era şi normal, pentru o ţară ca România; nu se putea concepe o altă formă ideală de dezvoltare a democraţiei, decît monarhia constituţională.
Vartan Arachelian: De ce, domnule Coposu?
Corneliu Coposu: Pentru că monarhia constituţională este adecvată ţării noastre. Mai întîi, poporul român vrea rege, nu are încredere în lideri de altă natură. El s-a obişnuit din moşi-strămoşi - cei din Principatele Unite cu voievozi şi cu domnitori - cei din Ardeal mai întîi cu voievozi şi apoi cu "drăguţul" de împărat. Există această concepţie adînc înrădăcinată în conştiinţa românului. Dacă îl iei pe omul de la ţară şi-l întrebi cine poate fi în fruntea unui stat el gîndeşte cu o implicaţie mistică: cineva pe care Dumnezeu l-a desemnat să fie în fruntea unui neam. Asta nu se asortează cu o concepţie democratică a eligibilităţii. Poporul român a fost, cel puţin în epoca antebelică, credincios ideii de a avea un conducător uns de providenţă, nici acum nu s-a obişnuit cu sistemul alegerii conducătorului. Mai cu seamă că acest sistem practicat de PCR, l-a lecuit definitiv de aceşti lideri aleşi din popor, el vrea pe cineva care să-i inspire credibilitate şi să-i asigure stabilitate, iar acesta nu poate fi decît monarhul.
Vartan Arachelian: Să revenim la luliu Maniu şi mai ales la partidul dumneavoastră. Printre acuzaţiile pe care i le-a adus istoriografia comunistă, au fost şi relaţiile întreţinute cu mişcarea legionară din România.
Corneliu Coposu: Mişcarea legionară cîştigase teren în special în generaţia tînără; majoritatea studenţilor erau legionari, de exemplu şi eu am avut în cadrul facultăţii ciocniri permanente cu tendinţele ultranaţionaliste ale studenţilor, care erau fie cuzişti, adică făceau parte din Liga Apărării Naţionale Creştine, fie legionari. Cred că fenomenul este explicabil, generaţia tînără este în general o generaţie de români patrioţi şi întotdeauna caută să se orienteze într-acolo unde crede că sentimentul lor patriotic îşi găseşte împlinire. Desigur că lozincile demagogice cu care veneau partidele de dreapta, erau mai laîndemîna tineretului studios din România. Foarte mare parte din studenţimea noastră a fost captată prin aceste lozinci. La un moment dat - şi asta datorită incapacităţii guvernării asigurate de partidele politice dar şi datorită crizei economice care a înrăutăţit situaţia din România - s-a ajuns la o stare de nemulţumire generală şi într-o astfel de stare lumea caută o nouă orientare. Trăim acest fenomen chiar în zilele noastre. Cînd vezi incapacitatea guvernanţilor de a face faţă situaţiei, te gîndeşti la o soluţie pentru ieşirea din impas. Această căutare de soluţie nouă le-o oferea mişcarea legionară. De aceea, la alegerile libere - destul de libere - din 1937, mişcarea legionară a reuşit să capteze un număr important de voturi, cam circa 14 la sută din masa electorală. Pe această chestie s-a bătut apa în piuă, s-a făcut o propagandă deşănţată, falsificîndu-se împrejurările în care s-a încheiat acel pact de neagresiune electorală din 1937 între PNŢ şi Codreanu. În '37 era evidentă tendinţa regelui Carol al 1l-lea de a face dictatură. El trecuse la îndepărtarea guvernelor democratice, la diminuarea rostului parlamentului şi manifesta tendinţa de a crea diversiuni şi de a sparge unitatea partidelor politice. Aceste măsuri corespundeau obiectivului de a face o dictatură regală, un imperialism monarhic. Maniu, în faţa acestei situaţii, considerînd ameninţate însăşi instituţiile democratice ale României, a făcut apel la toate partidele politice - printr-un manifest scris şi trimis tuturor şefilor de partide politice - prin care îi chema la solidarizare, pentru a bara drumul dictaturii regale. O parte dintre partide nu a răspuns la acest apel, din anumite consideraţii, aş putea spune că toate din laşitate. Printre alte partide a fost şi faimoasa Uniune Democratică, care camufla secţia din România a partidului comunist, care a refuzat să se înscrie. La acea dată Partidul Liberal era rupt în două, datorită manevrelor regelui, care, neţinînd seama de ierarhia politică normală din partid, l-a ales pe Tătărăscu ca om de încredere iar Tătărăscu i-a fost fidel, în ciuda nenumăratelor exagerări şi greşeli capitale ale regelui Carol al II-lea. La apelul făcut de Maniu, au răspuns unele partide în mod succesiv: în primul rînd, Gheorghe Brătianu, şeful Partidului Liberal georgist, al doilea a fost Zelea Codreanu, şeful mişcării legionare, al treilea Constantin Argetoianu, şeful mişcării agrariene, al patrulea, losif Jumanca, şeful unei aripi a social-democraţiei, al cincilea, dr. Filderman, şeful Uniunii Israelite din România. Ei au semnat pe rînd, între 28 octombrie şi 4 noiembrie, acest pact de neagresiune electorală, care stipula cu precizie, că fiecare partid îşi păstrează libertatea de acţiune, de tactică şi strategie proprie şi că pentru alegerile care se apropiau, se angajează să-şi îndrepte toată activitatea propagandistică împotriva guvernului şi, în special, împotriva tendinţelor regelui Carol al Il-lea, cu scopul de a împiedica dictatura regală. Acesta a fost obiectivul pactului. Din acest pact s-a scos concluzia că Maniu a făcut cartel cu legionarii, că i-a scos pe legionari la suprafaţă, ca şi cînd regele Carol, care introdusese în guvernările lui membri ai mişcării legionare, n-ar fi încurajat pe codrienişti. Comentariile istorice, fie prin omisiune, fie prin denaturarea evenimentelor, au urmărit să-l blameze pe Maniu, acuzîndu-l că s-a înhăitat cu legionarii, deci cu extrema dreaptă din România împotriva regelui Carol care urmărea salvarea democraţiei. Punctul vicios al acestei judecăţi este tocmai motivul acestui pact de neagresiune: împiedicarea regelui de a face dictatură; ori nu poţi să suspectezi pe un om cu evidente tendinţe dictatoriale că vrea să salveze democraţia. Sigur că este vorba de un sofism, care a fost preluat de toată presa şi de monografiile istorice din timpul dictaturii comuniste, care nu reprezintă decît o denaturare a adevărului şi o concluzie absolut falsă asupra obiectivului pe care l-a urmărit Carol. Guvernul regelui Carol, care vroia să instituie dictatura regală, a căzut în alegeri. Aceasta nu l-a împiedicat pe rege
ca, un an mai tîrziu, să procedeze la dizolvarea tuturor partidelor politiceşi să proclame dictatura regală, o dictatură îmbrăcată cu un decor de circ, care nu prezenta seriozitate din punct de vedere politic.
(va urma)


vineri, 28 decembrie 2012

De ce au vrut să-l omoare evreii pe Mesia la naştere?

Eu mai întreţin câteva bloguri, în afară de acesta, "Viaţa Maramureşului". Unul pe care vi-l propun în continuare este "MISTERE CREŞTINE", loc în care încerc să provoc lumea să gândească diferite chestiuni care compun viaţa sau doctrina creştină. Preiau mai jos unul din articolele publicate acolo pentru că este vorba de naşterea lui Hristos şi noi tocmai am sărbătorit asta! Mai departe însă vă invit să vizitaţi acest blog şi să citiţi şi alte materiale interesante! (Cornel SABOU)


De ce au vrut evreii sa-l omoare pe Mesia?




Matei 2:3 
Când a auzit împăratul Irod acest lucru, s-a tulburat mult; şi tot Ierusalimul s-a tulburat împreună cu el.
Matei 2:4 
A adunat pe toţi preoţii cei mai de seamă şi pe cărturarii norodului şi a căutat să afle de la ei unde trebuia să Se nască Hristosul.
Matei 2:5 
„În Betleemul din Iudeea”, i-au răspuns ei, „căci iată ce a fost scris prin prorocul:
Matei 2:6 
„Şi tu, Betleeme, ţara lui Iuda, nu eşti nicidecum cea mai neînsemnată dintre căpeteniile lui Iuda; căci din tine va ieşi o Căpetenie, care va fi Păstorul poporului Meu Israel.”
Matei 2:7 
Atunci Irod a chemat în ascuns pe magi şi a aflat întocmai de la ei vremea în care se arătase steaua.
Matei 2:16 
Atunci Irod, când a văzut că fusese înşelat de magi, s-a mâniat foarte tare şi a trimis să omoare pe toţi pruncii de parte bărbătească, de la doi ani în jos, care erau în Betleem şi în toate împrejurimile lui, potrivit cu vremea pe care o aflase întocmai de la magi.



Din versetele acestea reiese o “teorie” foarte interesantă, cel puţin pentru mine! Mereu avusesem impresia că evreii nu credeau că Isus este acel Mesia pe care îl aşteptau. De altfel, eu stiam ca îl condamnaseră tocmai pentru că Isus se pretindea a fi acel Mesia. Ei bine, din aceste versete reiese foarte clar că evreii, în frunte cu Irod, TOCMAI PE MESIA VROIAU SĂ-L OMOARE, nu pe unul care doar se pretindea a fi Mesia! Când au aflat ei de la magi că se născuse “Împăratul lui Israel”, ei n-au pus la îndoială acest lucru! Probabil, magii aceştia misterioşi pentru noi azi, se bucurau de un mare respect la curţile palatului lui Irod. Ce a făcut Irod când a aflat că se născuse Mesia? A chemat “toţi preoţii cei mai de seamă şi pe cărturarii norodului” ca să afle unde se născuse Acesta! Adică, s-a dus direct la sursele sfinte şi adevărate care vorbeau despre Mesia, ei acceptând prin aceasta faptul că în ţara lor, în timpul lor, se născuse Acela pe care ei, de fapt, îl aşteptau de milenii!!! Vorbind el cu preoţii şi cărturarii despre această naştere, vestea s-a răspândit repede în tot Ierusalimul... Ce a făcut poporul evreu când a aflat asta? S-a bucurat? S-a închinat? NU! “S-a tulburat”!!! De ce oare? Dacă tot venise Cel pe care religia lor îl propovăduia, dacă se împliniseră astfel toate proorocirile făcute de părinţii acestui popor, de ce nu au sărit în sus de bucurie, de ce nu au dat buzna la El să-l vadă, să i se închine, aşa cum au făcut magii? DE CE AU VRUT SĂ-L OMOARE, ştiind şi acceptând că El este Mesia??? 
S-ar putea (zic eu, aşa...) ca evreii să fii ştiut, şi ei, foarte exact care urma să fie natura “domniei” lui Hristos, şi tocmai această deschidere a credinţei lor către lumea întreagă să nu le fi convenit. S-ar putea ca evreii să fii ştiut că venirea lui Mesia le va lua “exclusivitatea” închinării la Dumnezeu, răspândind-o în întreaga lume. S-ar putea să fie şi alte înţelesuri care ne scapă nouă astăzi... 
Cert este însă faptul că naşterea lui Hristos a fost cunoscută şi recunoscută de evreii timpului, că aceştia ştiau că s-au procopsit pe cap cu Mesia cel mult aşteptat, şi că, totuşi, au vrut să-l omoare încă de la naşterea sa. Versetul “a trimis să omoare pe toţi pruncii de parte bărbătească, de la doi ani în jos, care erau în Betleem şi în toate împrejurimile lui” nu exprimă doar voinţa lui Irod. Irod era sub tutela romană, şi nu ar fi făcut nimic care să aducă o eventuală revoltă în popor. Intenţia lui, de a-l omorî pe Mesia, era exprimarea directă a voinţei majoritatii poporului evreu de atunci... Rămâne pe mai departe un mister de ce evreii au acţionat aşa în acel moment...

Cornel SABOU


Astăzi s-a născut...

Acum fix 41 de ani, o femeie năştea un băieţel. Femeia aceea este mama fraţilor mei, adică mama mea, iar băieţelul de atunci sunt - culmea! - chiar eu!

Scriu aceste câteva cuvinte doar pentru a mulţumii zecilor, sutelor de prieteni virtuali şi reali care mi-au transmis mesaje cu felicitări de ziua mea şi urări de "La Mulţi Ani". E frumos să faci parte dintr-o comunitate de amici care îţi devin în timp prieteni şi care nu uită să marcheze momentele simbolic importante.

Ca să fiu sincer, pentru mine această "sărbătoare" este mai puţin importantă. Era cândva, când eram copil, dar cred că şi atunci doar pentru că aşteptam cadouri. Acum a trecut vremea... Bucuria la 41 de ani se naşte din alt fel de cadou primit, prea puţin material. În 41 de ani ai mâncat de toate, ai avut timp să cam ai de toate, şi bune şi rele, şi cu limită şi fără număr! :) Nu pot să spun că de-alungul acestui timp a rămas ceva important netrăit! Regretul, dacă-l pot numi aşa, e doar că unele momente (mult dorite) le-am gustat prea puţin, în timp ce altele (amare de tot) le-am consumat mult peste "recomandările medicului" :)

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu sunt mulţumit şi fericit în pielea mea! Cu ce am şi cu ce n-am. Am învăţat să fiu efectiv fericit cu ce am! Aşa că păşesc în anul 42 al vieţii mele ca şi cum m-aş mai naşte odată azi şi m-ar aştepta încă o dată de trăit aceleaşi şi aceleaşi nepreţuite bucurii şi necazuri! Cu sau fără cineva alături, mândru de copiii mei, de munca mea de-o viaţă, de prietenii mei adevăraţi ce parcă mi-au fost dăruiţi mie de-un zeu ce credea că ziua mea e în fiecare zi!

În rest, îmi doresc de ziua mea să am o zi în care să pot fii cu tine, oricine-ai fi şi oriunde te-ai afla! Cu respect, te salut!

Cornel SABOU

duminică, 23 decembrie 2012

Misterul "sărmăluţelor" de după gratii


Văd pe toate posturile TV ştiri despre mâncarea "specială" pe care o servesc persoanele private de libertate din Penitenciarele româneşti cu ocazia sărbătorilor de iarnă. În primul rând vreau să le semnalez acestor ziarişti extrem de interesaţi de viaţa deţinuţilor (de două ori pe an, de Paşte şi de Crăciun) că termenul "deţinut" nu mai este de actualitate, ca să nu zic că este folosit abuziv sau ilegal! Legea îi numeşte pe oamenii închişi "persoane private de libertate", prescurtat P.P.L.. Cuvântul "deţinut" este specific perioadei comuniste şi cei mai superficiali continuă să-l folosească pentru că nu se obosesc să se documenteze pentru a afla care este apelativul modern corect! Recunosc că l-am folosit şi eu o perioadă, dar asta pentru că lumea nu înţelegea noul termen, pe care de asemenea îl foloseam în paralel. Dar să lăsăm asta şi să revenim la super-meniul primit de P.P.L. de Crăciun...
Vă spun pentru că am experimentat asta pe propria piele: dacă o persoană închisă în penitenciarele româneşti ar trăi DOAR cu mâncarea servită de sistem (în limita unei porţii de persoană) atunci ar muri de foame! Fără exagerare! Norocul multor persoane închise este faptul că mulţi alţii închişi acolo trăiesc cu mâncarea primită de acasă sau cu cumpărăturile pe care le fac la magazinul unităţii cu bani primiţi de la familii. Astfel, ceilalţi, care nu sunt susţinuţi de afară, pot mânca două sau trei porţii din mâncarea penitenciarului şi acest fapt îi ajută să supravieţuiască!
De Crăciun se servesc persoanelor private de libertate, în mod SIMBOLIC, câte una-două sarmale ameţite şi o felie de cozonac tăiată din rebuturile pe care firmele de panificaţie le vând sistemului. Sincer vă spun, de Crăciun NIMENI în penitenciare nu mănâncă lăturile servite de sistem! Chiar şi cel mai amărât dintre muritori primeşte un pacheţel de acasă cu mâncare specifică şi astfel "sărmăluţele" sistemului sunt aruncate la coş. De altfel, de sărbători adevărata problemă în penitenciare este faptul că "deţinuţii" (persoanele private de libertate - sper să vă obişnuiţi cu termenul, ca să fim în litera şi spiritul legii) nu au unde să păstreze toate alimentele pe care le primesc de acasă pentru că sistemul nu le oferă acestora condiţii potrivite pentru păstrarea produselor alimentare. 
Voi reveni curând cu vreo două articole despre Penitenciarul Baia Mare pentru că primesc iar semnale de acolo că administraţia continuă să producă abuzuri asupra P.P.L. Pe curând...

Cornel SABOU

Revoluţia mea


Am fost unul din cei (puţini, nu foarte mulţi) care la Revoluţia din decembrie 1989 am avut arma în mână (un Kalashnikov şi sute de cartuşe!) şi am ţinut "sub ocupaţie" sediul Securităţii din Baia Mare timp de 4 zile şi 3 nopţi. Am ieşit hotărât în stradă să mor sau să înving în momentul în care am văzut la TV că discursul lui Nicolae Ceauşescu de la marele miting din Bucureşti a fost întrerupt de revolta muncitorilor aduşi acolo cu forţa. Am ştiut atunci că nu mai este cale de întoarcere, că ACUM e momentul unor eventuale sacrificii. 
Când am ieşit în stradă Ceauşescu nu era încă învins... Bine, ieşisem eu şi anterior, în celelalte zile de când începuse revolta la Timişoara, dar în Baia Mare nu se întâmpla încă nimic. Stăteam ca "prostu" pe stradă, în mijlocu oraşului şi mă întrebam ce să fac! Nu aveam pe atunci dezvoltat spiritul organizatoric revoluţionar :)
În fine... Pe 22 decembrie am fost în stradă. Au ieşit atunci mii de oameni. Veneau valuri-valuri de la toate întreprinderile din oraş. Mulţimea de muncitori ocupa toată strada, de la un capăt la altul, iar oamenii din primele rânduri se ţineau de braţ alcătuind un zid viu! N-o să uit niciodată cum mergeam eu cu valul "meu" de protestatari spre Consiliul Judeţean strigând cât mă ţinea vocea "Jos Ceauşescu" şi "Jos comunismul" şi întrebându-mă ce se va întâmpla când vom ajunge acolo. Vor trage în noi? Când am ajuns în faţa instituţiei am văzut că din cealaltă parte, exact în acelaşi moment cu sosirea noastră acolo, venea un alt val de muncitori! Am fugit unii spre alţii, ne-am îmbrăţişat şi ne-am contopit într-o singură mişcare revoluţionară, acum puternică şi capabilă să învingă! Aşa simţeam atunci, că suntem capabili să învingem! A ieşit în faţa noastră prim-secretarul de partid. Era tot numai zâmbet şi amabilitate. A fost luat pe sus şi i s-au tras şuturi în fund, dar altceva nu a păţit. Au sărit dintre ai noştri să-l protejeze pentru a nu fi linşat de mulţime. Ne-am dus la balconul Centralei Minelor care avea deschiderea spre platoul din centrul oraşului (acum "Piaţa Revoluţiei"). Am abandonat atunci mişcarea care se organiza pe platou şi am fugit înapoi la Consiliu. Clădirea era deja ocupată de revoluţionari. Am intrat în biroul prim-secretarului. Acolo se închiseseră vreo 50-60 de oameni care încercau să se organizeze. Au apărut, nu ştiu de unde, nişte "legitimaţii" de membri ai Consiliului Frontului Salvării. Am primit şi eu una... 
Sala  mare a Consiliului era de asemenea arhiplină. Care avea vocea mai puternică striga, vorbea. Se ţineau discursuri. Am ieşit de acolo şi m-am dus spre Miliţie. Ştiam că dacă mai este vreun pericol pentru noi acesta nu poate veni decât de la Miliţie sau Securitate. Am văzut sediul Miliţiei devastat de revoluţionari şi pe toţi ofiţerii stând grupaţi afară, într-un "colţ" şi "admirând" peisajul revoluţionar. Mi-am dat seama că ăştia nu o să încerce nimic aşa că am fugit la Securitate. Acolo, mulţimea abia forţa intrarea. Până acum se tot purtaseră "negocieri" la poartă, dar la un moment dat revoluţionarii s-au enervat şi au invadat spaţiul! Atunci sosisem şi eu... Când am văzut că se forţează intrarea m-am aşteptat imediat la confruntări, aşa că am pus mâna pe o bâtă lungă ce am găsit-o în zonă şi am pătrus şi eu în curtea Securităţii gata să sparg capul oricărui securist care ar fi încercat să mă opească! N-a fost cazul... Un coleg mi-a spus să arunc bâta pentru că securiştii au fugit cu toţii şi nu mai este nici un pericol. Am aruncat-o... 
Am intrat în clădirea aceea sinistră şi acolo am stat 4 zile...
Au început diversiunile. La un moment dat primim de veste că vom fi atacaţi de trupele de Securitate de la Şomcuta Mare (actualii Jandarmi erau atunci trupe de Securitate). Liderii noştri hotărăsc să împartă arme. La început doar pistoale... Se împart câteva zeci de pistoale, dar revoluţionarii sunt nervoşi şi protestează! "Pistoalele astea nu sunt bune de nimic! Dacă tragi la distanţă mai mare de 10 m nu nimereşti nimic! În plus, cu pistoalele astea (şi puţine şi proaste) nu putem să-i oprim pe securişti dacă ne atacă. Daţi-ne arme adevărate!" S-a deschis depozitul de armament şi s-au împărţit automate Kalashnikov. Toată lumea de acolo a primit! Inclusiv eu. S-a făcut listă cu numele fiecăruia. Când mi-a venit mie rândul, colegul care împărţea armele m-a întrebat dacă făcusem armata. Am spus că nu (eu urma să împlinesc 18 ani abia pe 28 decembrie!). La început nu a vrut să-mi dea armă, dar eu m-am revoltat şi ceilalţi m-au susţinut spunând că mă văzuseră în primele rânduri ale revoltei încă din primele momente! În plus, era nevoie de toate braţele care puteau purta o armă pentru că atunci, în mintea noastră, pericolul unui atac din partea Trupelor de Securitate era foarte mare şi nouă, nişte civili, nu ne era tocmai uşor să luptăm real, cu arma în mână, contra unor trupe militare bine organizate, coordonate de ofiţeri adevăraţi! Aveam şi noi, printre noi, un ofiţer de armată, dar în rest ne organizam practic singuri, cu "sfaturi" şi "indicaţii" pe care le dădeam şi le primeam fiecare, în egală măsură!
După ce s-au împărţit armele am început să ne aşezăm pe poziţii de luptă pentru că se anunţa faptul că trupele de securitate trebuie să ajungă la noi din clipă-n clipă! Am fugit la etajul unu, la geamul care dădea chiar spre curte şi intrarea în sediu. M-am postat acolo cu arma orientată spre intrarea în curte alături de alţi colegi. Toţi se împrăştiaseră prin diferite alte poziţii şi aşteptam să vină atacul!
La un moment dat a sosit în faţa porţii un camion militar plin de soldaţi! Liderii noştri ne-au strigat: "Nu trageţi decât la ordin!" Am aşteptat. Din camion au coborât câţiva ofiţeri care au intrat în sediu, în curte. S-a strigat la ei: "Stai! Culcat!" şi zeci de arme automate s-au iţit din toate părţile îndreptate spre ei, cu încărcătoarele pline şi cartuş pe ţeavă! Unul singur dintre noi dacă ar fi fost atunci slab de înger şi ar fi tras ar fi ieşit un măcel ca multe altele întâmplate pe la Bucureşti şi prin alte părţi! Nu a tras nimeni pentru că ofiţerii respectivi au înţeles imediat cum stă treaba, s-au aruncat efectiv pe jos strigând: "Nu trageţi! Am venit să ne predăm şi să vă oferim ajutorul!" Au ieşit dintre noi câţiva, iau "arestat" pentru câteva minute. După câteva discuţii lămuritoare, soldaţii din camioane şi-au predat armele şi apoi au fost trimişi înapoi, la unitatea lor. Noi, revoluţionarii, nu aveam nevoie de ajutorul Securiştilor ca să ne câştigăm Revoluţia! Forţa, disperarea şi curajul nostru erau "arme" suficiente pentru victorie!
Au fost multe evenimente interesante pe parcursul acelor zile. De dormit nu am dormit mai deloc în tot acest timp. Vă mai povestesc unul singur. 
La un moment dat s-a anunţat la TVR că toţi civilii sunt somaţi să predea imediat armele către unităţile militare care de acum vor prelua puterea. De la miezul nopţii încolo orice civil cu armă va fi considerat terorist şi va fi împuşcat de soldaţii armatei! Am înlemnit! Toţi cei care eram acolo, în clădirea Securităţii, eram civili şi eram înarmaţi! Păi cum să predăm armele? Abandonăm Revoluţia? Nici vorbă! Din nou am băgat glonţ pe ţeavă toţi şi am trecut imediat la toate ferestrele şi în toate poziţiile defensive pe care le creaserăm anterior. Clar, luptăm, murim, dar nu ne abandonăm poziţiile! Toţi, fără nicio excepţie, eram într-un singur cuget, o singură simţire. Nimeni nu ne-ar fi învins atunci! Nici o armată din lume nu ne-ar fi putut determina să renunţăm!
Liderul nostru, Călin Vintilă, a sunat la Bucureşti. A spus acolo cine suntem, cum suntem organizaţi şi că niciunul din noi nu va preda armele. A încheiat spunând că suntem gata să murim toţi luptând cu arma în mână împotriva oricărei armate sau forţe care ne-ar ataca vrând să ne dezarmeze! Nu ştiu dacă demersul nostru a fost cauza, dar imediat la TVR a apărut un alt anunţ în care se spunea că de la dezarmarea anunţată anterior sunt exceptaţi civilii care ţin sub ocupaţie sedii sau instituţii de stat! Am urlat toţi de bucurie de parcă eram pe stadion şi dăduse FC-ul nostru gol! Am simţit atunci ce mare forţă e unirea într-un singur gând a grupului de luptă care eram acolo! Am trăit atunci senzaţii şi sentimente fantastice, irepetabile!

A trecut timpul, au trecut anii. S-au dat legi în favoarea revoluţionarilor activi în perioada Revoluţiei. S-au format organizaţii ale revoluţionarilor. Nu m-am băgat. N-am cerut nicio legitimaţie, n-am făcut nicio cerere pentru casă sau pământ sau pentru a obţine orice favor dăruit de lege. N-am făcut nimic! Mi-am văzut de viaţă...
Nu ştiu de ce am fost aşa prost. Poate din aceleaşi motive pentru care ulterior, în cariera mea de ziarist, am refuzat apartamentele care mi-au fost oferite gratuit de mafioţii din politică şi afaceri, maşinile sau sumele imense cu care se încerca cumpărarea mea. Am rămas peste timp oarecum sărac. Nu am avut niciodată locuinţă proprie, am stat 13 ani în chirie şi am muncit pentru fiecare bănuţ pe care l-am câştigat. Am crescut doi copii plus încă unul care nu era al meu. Am trăit...

Peste (mulţi) ani am avut o discuţie cu unul din şefii Asociaţiei "22 decembrie 1989" din Baia Mare, Adiel Florian. El fusese unul din liderii grupului de revoluţionari din Securitate. I-am spus că am fost acolo 4 zile şi trei nopţi. S-a uitat la mine cu ochi mari! Nu mă ţinea minte. De altfel, eu eram practic un copil atunci, nici măcar major! Nu mă remarcasem prin "ieşiri în faţă", prin discursuri sau iniţiative de lider. Stăteam cuminte şi doar reacţionam la ordinele date de ei, şefii noştri. Am uitat să vă spun că participasem şi în "comando-ul" care luase cu asalt o vilă din Baia Mare unde stătea ascuns prim-secretarul de atunci. Primisem informaţia şi ne-am aruncat cu armeleîn mână în câteva maşini cu care am mers şi am înconjurat casa respectivă. Am ieşit din maşini şi am luat cu asalt casa, ca în filme! Am intrat şi eu atunci în vila respectivă şi m-a uimit luxul pe care-l vedeam! Atunci a fost "arestat" a doua oară prim-secretarul. A fost dus la sediu, interogat scurt şi apoi dus şi predat armatei. Ca un fapt ieşit din comun, pe hol, în timp ce prim-secretarul era dus spre maşină pentru a fi scos din sediul Securităţii, unul din colegii noştri a încercat să-l împuşte trăgând un foc de armă! Zgomotul focului de armă, pe spaţiul acela închis şi strâmt de pe hol, a fost atât de puternic încât ne-am aruncat toţi pe jos neştiind ce se întâmplă. În secunda următoare, cei doi care îl flancau pe prim-secretar l-au luat pe sus şi au "zburat" cu el în jos, pe scări! Noi ceilalţi ne-am ridicat imediat cu armele îndreptate spre cel care a tras. Acesta, şocat şi uimit, a spus că a tras din greşeală, nefiind atent! Nu ştiu dacă a tras chiar din greşeală sau a fost o încercare nereuşită de a-l omorî pe prim-secretar, dar ştiu că a fost un moment de maximă tensiune atunci! În fine...

Discutam cu Adiel Florian. El mi-a spus aşa: "Noi, toţi cei care am fost la Securitate, am făcut la final o fotografie de grup. O am aici. Dacă nu eşti în fotografia asta atunci nu ai fost la securitate!" Am zâmbit. Îmi aminteam perfect de momentul fotografiei pentru că eu, fiind mai înalt, eram dat tot mai în spate. Am luat fotografia şi am pus degetul pe chipul meu. Adiel se uita cu gura căscată de uimire. În poză, eram chiar lângă el!!! 

Poate nu sunt un revoluţionar. Poate sunt. Nu ştiu... ştiu că sunt un supravieţuitor al Revoluţiei! Am ucis atunci comunismul, apoi, în anii care au urmat, comuniştii mi-au ucis visele! Am făcut Revoluţia alături de alte câteva zeci de mii de oameni din toată ţara. Nu am fost chiar atât de mulţi per total. Poate câteva sute de mii. Nu mai contează... 

În memoria clipelor fantastice de atunci, a viselor care pentru prima oară în viaţa mea simţeam cum se desfăşoară imaginând o viaţă perfectă într-o Românie ideală, am scris acest articol. 
Să aveţi sărbători fericite!

Cornel SABOU 

sâmbătă, 22 decembrie 2012

Corneliu Coposu şi vorbele sale... (V)


Vartan Arachelian.: Vom discuta de închisorile comuniste. Credeţi, apropo de statuia lui Groza de la Deva, că ea trebuie să rămînă pe soclu?
Corneliu Coposu: Nu cred că va rămîne. Probabil că a fost vorba de un gest de curtoazie faţă de văduva lui Groza, care trăieşte în casa lui din Deva. Mi se pare că acum şi doi dintre copiii lui s-au retras la Deva. Toţi copiii lui Groza sînt reuşiţi, i-am cunoscut pe toţi de cînd erau copii, inclusiv Petrişor, care e profesor la Facultatea de medicină. Iar cu Mia am fost contemporan şi în relaţii foarte bune. Am fost acasă la Groza în repetate rînduri şi era o casă foarte ospitalieră, iar Groza era o gazdă foarte amabilă şi o figură amuzantă cu care se putea discuta orice, numai că trebuia să ai prudenţa să nu discuţi cu el lucruri serioase.
Vartan Arachelian: După două săptămîni de la prima noastră întîlnire pentru convorbirea pe care o publicăm în această carte, cred că trebuie să ne întoarcem puţin în timp şi să vă cer să aveţi amabilitatea să-mi vorbiţi despre primul dv. contact cu politica. Cînd v-aţi dat seama că printre alte multe lucruri din lumea celor maturi poate să intre în universul adolescenţei politicul?
Corneliu Coposu: Cred că am intrat în politică, fiind foarte tînăr, fiind încă copil. Tatăl meu, care era senator naţional-ţărănist, era în termeni foarte buni cu luliu Maniu. Se frecventau şi cu ocazia vizitei pe care tatăl meu i-o făcea lui Maniu, la locuinţa părintească din Bădăcin, mă lua şi pe mine. La ora aceea eram numai ochi şi urechi şi căutam să înregistrez tot. Ştiam din familie de apartenenţa noastră la vechiul partid naţional. Bunicul meu. care se numea Grigore Coposu, preot, a fost mîna dreaptă a lui Gheorghe Pop de Băseşti şi i-a făcut campanie electorală pentru elegerile de la 1905. În treacăt fie zis, cu această ocazie a mîncat şi o mamă de bătaie, de pe urma căreia a trebuit să fie internat în spital. Tatăl meu, care era preot tînăr, începînd cu 1909 a făcut politică activă alături de Partidul Naţional Român şi era în termeni foarte buni cu toţi fruntaşii săi. Bunicul soţiei lui, adică al mamei mele, era protopop, Gavril Vaida de Glod, un venerabil preot sălăjan, văr primar cu Alexandru Vaida Voievod şi, la rîndul lui, făcea o politică activă românească în cadrul Partidului Naţional. Datorită devotamentului faţă de partid a organizat în comuna Bogota două conferinţe naţionale ale acestuia, la care au participat, ca invitaţi, toţi fruntaşii politici din Ardeal şi Banat. Cu acest prilej s-au luat şi hotărîri importante privind atitudinea şi strategia partidului; era în epoca pasivităţii. Cu prilejul unei întîlniri, care a avut loc la Bogota, în anul 1881, s-a pus la cale o apropiere între ramura activistă şi ramura pasivistă, adică a celor două curente care erau în Partidul Naţional.
Vartan ArachelianAr trebui să facem o paranteză şi să discutăm despre activitatea partidului şi să definim cele două aripi. Probabil că, în primul rînd, lupta politică era dusă pentru recunoaşterea drepturilor românilor în Imperiul Austro-Ungar şi în funcţie de ea se defineau cele două aripi.
Corneliu Coposu: Partidul Naţional s-a născut în mod efectiv pe Cîrnpia Libertăţii de la Blaj, la 16 mai 1848, cînd i s~a stabilit Primul program concret de acţiune, după "Supplex Libellus Valachorum". Platforma sa consta din cele 16 puncte stabilite de Simion Bărnuţiu. Acest program a stat la temeiul activităţii intelectualităţii române din Transilvania, pînă s-a concretizat în constituirea Partidului Naţional. Constituirea a avut loc mai tîrziu, în 1867, la Miercurea Sibiului, cînd a fost ales şi primul preşedinte al partidului în persoana unui faimos luptător naţional, Ilie Măcelariu. Pentru epoca aceea, nefiind recunoscute drepturile revendicate de români, s-a adoptat aşa-zisa tactică pasivistă, adică abţinerea românilor din Transilvania de a susţine campanii electorale şi, deci, neparticiparea la parlamentul de la Budapesta; românii fiind marginalizaţi prin nerespectarea patentelor imperiale, se aştepta o reintegrare a lor în drepturi.
Vartan Arachelian.: Ce erau patentele imperiale?
Corneliu Coposu: Hotărîrile Vienei prin care se şterseseră deosebirile între naţiunile componente ale Transilvaniei. După constituţia veche, după tripartidul lui Verboczi şi după aprobatele ulterioare ale regatului maghiar, se recunoşteau ca recepte trei naţiuni în Transilvania: ungurii, secuii şi saşii. Românii erau consideraţi toleraţi, fără nici o îndreptăţire politică. Inocenţiu Micu Klein a pornit lupta în Dieta de la Sibiu, pentru recunoaşterea drepturilor românilor, dar fără nici un rezultat. Lupta a continuat apoi printr-o acţiune care avea să ia extensie în toate localităţile locuite de români. Acesta era însă un curent pasivist, adoptat de oficialitatea Partidului Naţional Român, o atitudine care vroia să semnifice un protest împotriva politicii stăpînirii şi o presiune morală exercitată asupra guvernului pentru a respecta patentele imperiale, patente care şterseseră deosebirile dintre populaţiile locuitoare ale Ardealului. Deci poporul român devenise naţiune recepta însă, această patentă imperială nu era recunoscută de către guvernul maghiar.
Vartan Arachelian.: A fost o politică eficace?
Corneliu Coposu: Pasivismul cred că nu a fost o politică eficace. Nici nu putea fi în lipsa unei conştiinţe cetăţeneşti evoluate la cei care deţineau puterea politică. Nu era cazul. Această politică de pasivitate a continuat pînă în anul 1905, cînd activiştii care făceau parte din conducerea de partid au triumfat, impunînd o politică activă, adică angajarea populaţiei româneşti în alegeri. Această acţiune românească s-a soldat cu oarecari rezultate, printr-un număr de 16 deputaţi, mi se pare, şi oamenii noştri politici pătrunzînd în Parlamentul de la Budapesta, au putut susţine mai bine interesele româneşti decît numai pe calea presei, a întrunirilor, a întîlnirilor şi a societăţilor culturale, literare şi teatrale cum făcuseră pînă atunci. Acţiunea activistă a fost iniţiată de deputatul de Orăştie, Aurel Vlad. După ce a cîştigat aderenţi în cadrul conducerii partidului, în cadrul faimosului comitet de o sută care era forul diriguitor al populaţiei române, încadrată în Partidul Naţional din Transilvania, românii au intrat în alegeri şi cu toate obstacolele întîmpinate au reuşit să se impună, în anumite localităţi cu majorităţi zdrobitoare româneşti, deşi votul era cenzitar, sistem în care nu conta numărul populaţiei ci contau electorii îndreptăţiţi să voteze. Numărul electorilor români era disproportional faţă de numărul celor investiţi cu dreptul de vot, pe baza concesiunilor de a avea prăvălii, cîrciumi, întreprinderi. Pe de altă parte, pe baza unui criteriu cenzitar - suma de impozite pe care o plătea fiecare cetăţean - desigur că numărul electorilor români era cu mult mai mic...
Vartan Arachelian.: Era mai mic.
Corneliu Coposu: ... şi disproporţional faţă de numărul populaţiei din regiunile respective. Revin la familia Grigore Coposu, bunicul meu. El era prieten apropiat cu preşedintele de atunci al partidului, Gheorghe Pop de Băseşti. În ce-l priveşte pe tatăl meu, el a intrat în politica activă de la 1909, susţinînd interesele Partidului Naţional la alegerile care s-au succedat. Tatăl meu a suferit şi persecuţii. A fost închis la închisoarea din Vâc, la închisoarea din Seghedin şi la cea din Budapesta, sub acuzaţia de înaltă trădare. A ieşit din închisoare cu ocazia eliberării Budapestei. Generalul Moşoiu, care trecuse prin casa noastră, în înaintarea armatei spre apus, şi-a luat angajamentul faţă de noi că va merge personal să-l elibereze din închisoare. Şi-a respectat angajamentul.
Vartan Arachelian.: Cîţi ani a fost închis?
Corneliu Coposu: A fost închis de două ori. Tatăl meu a fost deputat în Marea Adunare din 1918 de la Alba lulia, reprezentînd Cercul Şimleului şi a votat Unirea. Toţi românii au făcut puşcăriile acestea. După Adunarea de la Alba lulia, cînd partea de nord a Ardealului a fost ocupată de armata lui Gyurosics, care comanda detaşamente secuieşti, fruntaşii noştri au fost din nou arestaţi şi trimişi la închisoare; viaţa lor era iarăşi în pericol. Tatăl meu a fost închis dimpreună cu familia lui Maniu, adică cu mama şi cu sora lui Maniu. Odată cu retragerea armatelor maghiare, deţinuţii politici de la închisorile care cădeau în proximitatea teatrului de operaţii, erau retraşi spre interiorul ţării. M-am pomenit într-o casă în care toată lumea făcea parte din Partidul Naţional Român. Tatăl meu era socotit un fruntaş al partidului, fusese, repet, deputat şi la Marea Adunare de la Alba lulia. Mătuşa mea, era verişoară primară cu Maniu. se numea Elena Bărnuţiu şi era descendentă directă din Simion Bărnuţiu. Maniu era nepotul lui Simion Bărnuţiu, bunica lui fusese sora lui Simion Bărnuţiu. N-aş putea preciza exact data la care m-am pomenit şi eu ca făcînd parte din rîndurile Partidului Naţional, bănuiesc că a fostîn jurul vîrstei de 10-l2 ani, cînd am început să-mi dau seama de evoluţia situaţiei politice şi odată cu înaintarea în vîrstă, pe la 14-l5 ani eram un luptător convins în rîndurile Partidului Naţional. În epoca de studenţie am deţinut şi calitatea de preşedinte al studenţilor democraţi de la Universitatea din Cluj. Pe vremea aceea existau confruntări destul de violente, între aripa ultranaţionalistă - legionarii şi cuziştii - şi un număr mai mic de studenţi care erau organizaţi într-o acţiune democratică, în cele din urmă am reuşit, după multe eforturi, ca centrul "Petru Maior", care tradiţional era controlat de elemente din extrema dreaptă să fie în majoritate democrată, în perioada studenţiei am făcut politică activă.
Vartan Arachelian.: Aici aş vrea să dezvoltăm dialogul nostru în două planuri, în primul rînd aş vrea să evidenţiem condiţiile în care Partidul Naţional din Transilvania a purtat o luptă constantă pentru drepturile românilor. Aveţi amintiri din copilărie despre reprimarea românilor în cadrul imperiului austro-ungar?
Corneliu Coposu: Da. Am exemple din familie. Tatăl meu a fost închis, unchiul meu, care se numea dr. Vaier Anceanu - a fost magistrat şi notar public - a fost şi el închis, tot pentru manifestaţii socotite de înaltă trădare. De fapt era vorba de nişte manifestări româneşti, de afirmare a drepturilor româneşti, în comuna noastră, care era compusă exclusiv din români, o mulţime de fruntaşi ai ţărănimii române au fost persecutaţi, închişi, urmăriţi pentru sentimentele lor naţionale. Exista o perioadă, mai cu seamă cea de după 1911, dar şi pînă atunci, cînd se făcea o propagandă şovină, cu repercusiuni dăunătoare asupra populaţiei suspectată de lipsă de loialitate faţă de stăpînire. Am păstrat din copilărie amintirea unor asemenea persecuţii, însă mai tîrziu, după 1918, după unirea României, atmosfera s-a schimbat radical. Fruntaşii Partidului Naţional, care au fost artizanii Unirii, au venit cu o concepţie nouă care a fost acceptată şi a prins teren. Era teza lui Maniu: "Nu vrem să devenim din asupriţi, asupritori. Populaţiile minoritare din România au aceleaşi drepturi cu populaţia majoritară. Noi trebuie să le respectăm pe oameni, trebuie să respectăm legea, limba, tradiţia, toate instituţiile lor culturale şi să nu le facem să cunoască piedicile pe care le-am încercat noi, în toată perioada de opresiune". Această politică, care a fost respectată de conducerea primului guvern românesc din Transilvania - "Consiliul Dirigent" - a fost pusă în valoare şi în guvernările naţional-ţărăniste după ce acest "Consiliu Dirigent" născut din adunarea de la Alba lulia. Ales la 2 decembrie 1918, el era condus de Iuliu Maniu pentru a guverna toate regiunile, care prin hotărîrea lor liber consimţită, au optat în baza "principiilor wilsoniene" la unirea lor cu România Veche. Toate aceste regiuni aveau, fireşte, în mare majoritate, funcţionari de origine maghiară. Aceşti funcţionari au refuzat să presteze jurămîntul faţă de noua administraţie, crezînd că este vorba de o fază tranzitorie şi că se va reveni la vechea situaţie, în această criză, guvernul românesc, Consiliul Dirigent, era ameninţat să nu mai poată să-şi exercite autoritatea din lipsă de funcţionărime şi atunci a făcut un apel disperat la toţi intelectualii români să-şi abandoneze meseriile şi să se pună la dispoziţia guvernului român, pentru a servi ca funcţionari în faza tranzitorie şi pentru a înlocui numărul mare de funcţionari care refuzaseră să colaboreze cu autoritatea românească. La acest apel au răspuns cu foarte înalt patriotism preoţi, avocaţi, liberi profesionişti, medici, tot ce era românesc ca intelectualitate şi aceştia s-au angajat să suplinească lipsa determinată prin dispariţia structurilor administrative, care sabotau guvernul român. Funcţionarii aceştia au rămas pe dinafară, continuînd să vegeteze în România. Dar în momentul cînd Partidul Naţional Ţărănesc a ajuns la conducere în 1928, Maniu a luat măsura ca oamenii aceştia, care au contribuit la fondul de pensii prin salariile pe care le-au încasat pe timpul stăpînirii austro-maghiare, să beneficieze de pensii. Pentru aceasta a adus în parlament o lege pentru acordarea de pensii în raport cu anii de vechime, în anii 1928-1930 li s-a acordat, retroactiv, de la l decembrie 1918, pensii, tuturor funcţionarilor care au refuzat să presteze jurămîntul pentru guvernul român al Transilvaniei. A fost un act de dreptate, născut dintr-o înaltă înţelegere a obligaţiilor unui stat succesoral. Transilvania care făcuse parte din imperiul austro-ungar, s-a unit cu România şi, în consecinţă, a preluat toate obligaţiile pe care vechea stăpînire austro-maghiară le avea faţă de cetăţenii săi.
Vartan Arachelian.: Chiar dacă aceşti funcţionari nu şi-au exprimat loialitatea faţă de noua stăpînire.
Corneliu Coposu: Chiar pentru aceia care s-au dovedit refractari şi au încercat să saboteze stăpînirea românească, totuşi li s-au acordat aceste pensii, îndreptăţite în concepţia lui Maniu, prin faptul că guvernul românesc al Transilvaniei era succesorul legal al vechii stăpîniri, şi în al doilea rînd, prin împrejurarea că aceşti funcţionari contribuiseră, din retribuţia lor, la fondul de pensii al stăpînirii vechi, obligaţie pe care a preluat-o noua stăpînire.
Vartan Arachelian.: De unde această toleranţă nemaipomenită la Maniu, la dv. de altfel, deşi aţi trecut printr-o perioadă de persecuţii etnice!?
Corneliu Coposu: Opinia lui Maniu era a unui om cu o clarviziune şi cu idei progresiste, comparate cu ale prietenilor şi oamenilor politici contemporani lui, filozofia lui politică devansa concepţia care era în vigoare, în vremurile acelea, în România, cu cel puţin 50 de ani. Aşa se explică şi faptul că în 1924 Maniu a iniţiat şi a susţinut o concepţie nouă, care atunci nu s-a bucurat de simpatie ba, dimpotrivă, aceea a unei confederaţii sud-est europene. Ea trebuia să fie un prim pas spre spiritualizarea frontierelor şi spre o Europă unită, în prima fază confederaţia trebuia să cuprindă Germania, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria şi România. Ea presupunea, la început, ridicarea barierelor vamale între aceste state, cooperare economică în primul rînd şi politică în acelaşi timp. Pentru state care aveau concepţii divergente, care aveau chiar competiţii teritoriale, vă daţi seama cît de avansată era concepţia confederativă a lui Maniu. Din păcate constituirea acestei confederaţii sud-est europene nu s-a realizat.
Vartan Arachelian.: Era în continuarea unei doctrine aparţinînd lui Aurel C. Popovici, pentru constituirea "Statelor Unite Europene".
Corneliu Coposu: Da, Aurel C. Popovici, care cu alte criterii de judecată imaginase "Marea Austrie" în care el preconiza şi ataşarea României Vechi.
Vartan Arachelian.: Era o soluţie, de fapt, pentru unificarea Transilvaniei cu România.
Corneliu Coposu: Concepţia lui Aurel C. Popovici poate să pară acum utopică, în clipa în care s-a lansat era foarte progresistă şi depăşea reticenţele pe care de obicei le păstra conducerea politică a vremurilor respective. Vreau să subliniez că ideile lui Maniu depăşeau cu cel puţin 5 decenii ideile contemporanilor lui. Pot să spun că există o confirmare, cu abilitatea de a avea crezămînt, a unuia dintre marii reporteri politici ai vremii, care semna Spectator în ziarul "Adevărul". Numele său real era Blumenfeld. El a scris un medalion în care a spus că luliu Maniu este un om fără prejudecăţi, căci, deşi l-a sondat în profunzime, nu a găsit la el nici o urmă de antisemitism. Pentru Blumenfeld antisemitismul era un criteriu de orientare asupra concepţiei progresiste a oamenilor politici, în orice caz, n-am sesizat în lunga mea colaborare cu luliu Maniu, nici un fel de reticenţă de natură xenofobă, nici un fel de şovinism, nici un fel de idei preconcepute, avea o concepţie foarte avansată despre calitatea de om şi despre calitatea tuturor oamenilor, nu numai în faţa legii ci şi în comportamentul social. De aceea nu a avut niciodată adversităţi întemeiate pe criterii de ordin etnic, rasial, confesional. Avea o generozitate de a îmbrăţişa toate concepţiile, toate cultele, toate etniile, care, aşa cum am subliniat depăşea mentalitatea obişnuită din vremea aceea. De altfel el n-a avut nici un fel de reticenţe nici în ce priveşte atitudinea exagerat naţionalistă; nu alegea oamenii pe criteriul etnic ci pe criteriul capacităţii lor şi acorda o egală consideraţie, tuturor oamenilor, indiferent de starea socială în care se găseau, în timpul cînd colaboram cu el la preşedinţie şi cînd, cu tinereţea şi naivitatea mea, încercam să-l scutesc de anumite contacte sau audienţe, pe care eu le consideram nesemnificative, l-am auzit spunînd: "Băiatule, nu ştii cît poţi învăţa de la oamenii simpli. Primul ministru are rolul de a sta de vorbă cu oricine, nu este permis să existe un om în ţara aceasta care să facă apel la primul ministru şi să fie refuzat". Am avut de suferit şi reproşuri pentru anumite audienţe pe care noi le socoteam lipsite de importanţă.
Vartan Arachelian.: Cum aţi ajuns să colaboraţi cu dînsul?
Corneliu Coposu: În anul cînd a ajuns Maniu la putere, eu eram încă pe băncile şcolii, adică eram elev de liceu. Mai tîrziu m-am înscris la Facultatea de Drept. Maniu, datorită preţuirii pe care o avea faţă de tatăl meu - eu nu reprezentam nimic, eram foarte tînăr - m-a luat şef de cabinet.
Vartan Arachelian.: La Bucureşti?
Corneliu Coposu: Da. Colaboram cu el, ca şef de cabinet, eu fiind cel mai tînăr şef de cabinet. Director de cabinet era un tînăr fruntaş naţional ţărănist, care se numea Cornel Bianu. Din Păcate ceilalţi colegi, mult mai în vîrstă decît mine, au dispărut, s-au prăpădit. Acolo am avut foarte mult de învăţat în contact permanent cu toate personalităţile importante ale zilei, cu toţi membrii guvernului. Pe vremea aceea tinereţea din mine era explozivă şi eram deseori revoltat atunci cînd Maniu stătea de vorbă cu un om pe care eu îl consideram o secătură, sau care nu merita atenţie, sau poltroni, pe care-i sesizam datorită antenelor de care dispuneam. Bietul Maniu, de fiecare dată îmi spunea: "Cornel dragă, învaţă de la mine, că noi avem de-a face cu oameni nu cu îngeri, trebuie să îi iei pe oameni aşa cum sînt". Maniu avea o deosebită toleranţă şi o înţelegere specială pentru lumea artiştilor şi a scriitorilor. Deşi nu avea o părere strălucită, spunea:"Domnule, există o categorie de oameni-artişti, muzicanţi, poeţi, literaţi-care trăiesc în lumea lor. Ei nu trebuiesc judecaţi ca şi ceilalţi oameni, pentru ei trebuie să ai o concepţie specială, înţelegătoare a mediului în care activează." Revin la povestea iniţială, după o paranteză foarte lungă ca să spun că, începînd cu anul 1937, vreme de 10 ani, pînă la arestarea mea şi a lui Maniu, am fost permanent alături de Maniu. Din anul 1937 şi pînă în 1940, cînd PNŢ era în ilegalitate, am fost secretarul personal permanent al lui Maniu, după 1940 am avansat în grad, primind titlul de secretar politic. În 1945 am fost ales secretar general adjunct al partidului. În 1946 am fost promovat secretar al delegaţiei permanente, delegaţia permanentă fiind forul conducător al partidului. Ea elabora hotărîrile, imediat peste nivelul biroului partidului, care avea mai mult rosturi administrative. Am fost arestat în 1947, avînd calitatea de secretar general adjunct al partidului şi secretar al delegaţiei permanente. Au urmat 17 ani şi jumătate...
Vartan Arachelian.: Da, acesta va fi un alt capitol al dialogului nostru. Aş vrea să ne întoarcem la perioada în care aţi fost în apropierea imediată a lui luliu Maniu şi prin aceasta aţi participat la foarte multe evenimente istorice. Ar merita să evocăm măcar pe unele dintre ele.
Corneliu Coposu: L-am însoţit pe Maniu la foarte multe din evenimente, în special în perioada de după 1936, adică '37-'39 şi în timpul războiului. Maniu, după fiecare întîlnire mai importantă, avea obiceiul să-mi dicteze un aide-memoire asupra celor discutate, deci luam cunoştinţă de cele discutate şi de concluziile la care s-a ajuns şi chiar despre întîlnirile la care nu am participat direct, mai ales după ce am dobîndit o calitate oficială în partid. Am fost alături de el, aş putea să spun, la toate momentele importante, în special în timpul războiului. Atunci am avut marea cinste de a mi se încredinţa, de o manieră strict confidenţială, misiunea de a întreţine relaţii clandestine cu reprezentanţii guvernului englez de la Liverpool, cu misiunea opoziţiei de la Cairo, cu trimişii noştri la Stockholm şi apoi cu comandamentul militar aliat de la Foggia. Aveam misiunea de a cifra şi descifra mesajele care se schimbau. S-au schimbat foarte multe mesaje, pe baza unui cifru care aparţinea marinei britanice, care era destul de complex dar care avea avantajul că se schimba în fiecare zi şi cheia descifrării acestui cifru era imprimată pe o batistă de mătase, în lipsa căreia toate mesajele transmise cu acest cifru erau sortite să rămînă neelucidate. Această batistă era ignifilă, se făcea scrum, la atingerea cu focul unei ţigări sau a unui chibrit. De aceea Gestapoul n-a putut să descifreze schimbul de telegrame care s-a făcut sub ochii lor; deşi telegramele erau înregistrate ei n-au avut capacitatea de a le descifra. Fiecare literă corespundea la un grup de 5 cifre, care nu era valabil decît în ziua emisiunii, a doua zi grupul de cifre şi semnificaţia literei erau schimbate. Era destul de ingenios acest cod cu care s-a lucrat şi care, deşi descoperit în cele din urmă la locuinţa unui ofiţer telegrafist român de origine, Nicula Ţurcanu, arestat cu o lună de zile înainte de lovitura de stat de la 23 august, n-a putut fi folosit; ofiţerul a avut prudenţa să distrugă batista pe care era imprimată cheia de descifrare a acestui cod.
Vartan Arachelian.: Perioada în care aţi fost în imediata apropiere a lui luliu Maniu a fost perioada cea mai controversată şi cea mai plină de evenimente din istoria monarhiei noastre. Este perioada restauraţiei.
Corneliu Coposu: Da.
(va urma)