joi, 30 iunie 2011

De ce votăm bine şi trăim prost?

Opinia unanimă în popor este că în România se trăieşte din ce în ce mai prost, din ce în ce mai rău. Aspectul acesta, al nivelului de trai, este cel mai bine relevat de datele statistice centralizate care ne arată că în cele mai multe sectoare economice România de azi nu produce cât producea pe timpul lui Ceauşescu, ori Ceauşescu a fost dat jos de la putere de popor tocmai pentru nivelul de trai precar din ţară. În consecinţă, apare întrebarea aparent legitimă: dacă azi se trăieşte chiar mai prost decât pe timpul comunismului, de ce acest popor nu dă de pământ cu clasa politică prin cel mai simplu şi “corect” mod, adică prin alegerile libere? De ce continuăm să votăm aceiaşi oameni care ne aduc, prin deciziile lor, la sapă de lemn? Trebuie să existe un răspuns şi la această întrebare, nu?...

Din păcate, pentru a înţelege realitatea şi adevărul despre "competenţa" clasei politice autohtone a fost absolut necesar să experimentăm dezamăgirile din ultimii 20 de ani! Să ştiţi că şi în suferinţă există o anumită “logică”! Să ne amintim...

După momentul Revoluţiei din decembrie 1989 a venit la putere Ion Iliescu şi “trupa” sa de susţinere. Era oarecum “normal” ca poporul să-l crediteze cu încredere deoarece acesta fusese “pe baricade” în momentul înlăturării cuplului Ceauşescu şi populaţia îl recepta ca pe un salvator. Aproape că poţi spune că era obligatoriu ca Iliescu să preia puterea. Nu există nici un argument solid ca să poţi pretinde unui popor întreg să se reprofileze peste noapte în doctrine politice de genul celor promovate de partidele liberale sau creştin-democrate. Iliescu trebuia să guverneze şi să arate ce poate! Iliescu a guvernat şi a dezamăgit! Ce putea face acest popor când a văzut că salvatorul său a scăpat hăţurile din mâini? Normal, s-a orientat spre ceea ce oferea opoziţia ca alternativă, spre Emil Constantinescu! Aşa era logic, normal, firesc să se întâmple! Nu putea fi altfel. Poporul acesta încă spera, încă se lăsa condus de încredere şi – în consecinţă – credita clasa politică din opoziţie cu bune intenţii şi competenţă (vă mai amintiţi de cei 15.000 de specialişti?). Ceea ce a urmat a fost un adevărat cutremur pentru majoritatea acestui popor.
Guvernarea Constantinescu nu doar că a dezamăgit, a şocat de-a dreptul prin incompetenţă, corupţie şi lipsă de discernământ. Ţara, guvernul, Parlamentul toate instituţiile parcă au luat-o razna. Se fura de la buget, de la bănci, de la populaţie pe faţă, fără nici o jenă! Simţeai că statul acesta se prăbuşeşte pe zi ce trece. S-a ajuns până acolo încât însăşi Armata Română organiza traficul ilegal de ţigări de contrabandă prin avioanele sale, pe aeroporturile sale militare, prin ofiţerii săi superiori! Eram aproape de anarhie! Constantinescu, ca preşedinte, ajunsese la o cotă de credibilitate de 1%, situaţie unică în analele democraţiilor de orice tip. Unică prin tragismul ei, nu prin ceva pozitiv...
Din nou dilemă pentru poporul român... Ce să facă? Încotro să se orienteze? Spre cine? Care erau liderii noi care apăreau la orizont? În afara celor care fuseseră deja aleşi mai era Vadim Tudor... Şi din nou Iliescu! Pe cine naiba să alegi? Tot firesc, zic eu, poporul s-a întors spre cel care le oferea măcar o idee de stabilitate şi linişte socială. Poporul s-a întors la cel pe care îl renegase cu patru ani înainte, la Ion Iliescu. Cred că anii de guvernare din era Constantinescu sunt cei mai responsabili pentru distrugerea încrederii poporului în clasa politică. Iresponsabilitatea conducătorilor de atunci a dus la scoaterea unui partid important (PNTCD) din viata politică şi la diminuarea considerabilă a dorinţei cetăţenilor de a se mai prezenta la vot în următoarele alegeri.
Noul mandat iliescian a decurs aşa cum se aştepta toată lumea, într-un profund anonimat şi în dispreţ pentru soarta acestui popor. Transformările sociale (aşa-zisele reforme) erau doar un paravan în spatele căruia se orchestrau alte şi alte mega-furturi la care erau părtaşi doar cei din stratosfera societăţii. Nedreptatea socială s-a accentuat, corupţia a atins, cred, nivelul maxim posibil într-un stat “democratic”. În acest moment apare un lider politic aparent independent, neconvenţional, inteligent şi imprevizibil, Traian Băsescu!
Traian Băsescu nu câştigă clar alegerile, dar reuşeşte să se impună detaşându-se de amorţeala generală care cuprindea parcă toată clasa politică. Băsescu a câştigat apoi şi al doilea mandat pentru că, în mare, a rămas acelaşi om cunoscut de popor, iar de cealaltă parte opoziţia nu a adus un candidat capabil să-l înfrunte pe neconvenţionalul preşedinte. Dar nici Băsescu nu a schimbat nimic esenţial în viaţa poporului său! A întreţinut scandaluri, a făcut ironii şi s-a războit cu duşmanii săi personali. Poporul... continua să trăiască mai rău, mai rău şi mai rău... Când s-a cam ajuns la fundul sacului şi nu prea mai era ce să se fure, s-a trecut la altă infracţiune, la "tâlhărie"! S-au dat LEGI care tâlhăreau poporul de salariile sale, de pensii şi de alte drepturi financire. Din nou la limita suportabilităţii...
Cam aceasta e istoria încrederii arătate de popor clasei politice. Firesc ar fi, în logica socială descrisă mai sus, ca la următoarele alegeri să câştige un alt candidat cu profil unic, care să se detaşeze de peisajul politic general (care este foarte trist) şi care să reaprindă speranţa. NU se va întâmpla asta acum! Pentru că, între timp, poporul s-a convins că nici puterea (oricare ar fi ea) şi nici opoziţia (oricare ar fi ea) nu promovează oameni cu adevărat competenţi, patrioţi şi care să fie interesaţi de soarta acestei ţări. Toată lumea a observat cu ochiul liber că singurul interes al clasei politice este să preia puterea ca să îşi îndese în propriile buzunare cât mai mulţi bani. Nimic pentru popor, nimic pentru ţara asta care pare blestemată! TOTUL doar pentru ei! Când vezi aceste realităţi, care poate să fie reacţia ta sănătoasă? Să te lupţi de unul singur cu sistemul? Au fost numeroase cazuri (inclusiv cazul MEU!) de oameni care au încercat asta şi care s-au ales cu grave repercusiuni (moartea, sărăcia extremă, înscenări, puşcărie etc). Firesc este să te detaşezi prin dezinteres de această luptă şi de acum încolo să-ţi vezi strict de treburile tale. Eventual, să pleci din ţara asta şi să-ţi deschizi noi orizonturi în ţări civilizate, care ştiu aprecia la justa sa valoare profesionalismul, munca, spiritul civic. AŞA AU ŞI FĂCUT MAREA MAJORITATE A ROMÂNILOR!
În prezent, populaţia tratează cu mare indiferenţă “lupta” clasei politice pentru putere. La alegeri nu se prezintă decât cel mult o treime din popor (vezi alegerile din Baia Mare pentru funcţia de primar, desfăşurate acum nici două luni când la vot s-a prezentat sub 30% din totalul alegătorilor). Foarte mulţi au emigrat. Implicaţi în viaţa politică au mai rămas doar cei direct interesaţi în câştigarea puterii pentru apărarea “dreptului” lor de a fura România mai departe, tot pe faţă, tot fără nici o jenă.
De aceea cred că la viitoarele alegeri vom avea un câştigător şters, profund anonim, perfect incompetent, dar mare limbut şi specialist în minciuni (gen Crin Antonescu etc...).

ACESTA ar fi, de fapt, un moment extrem de prielnic pentru o mişcare politică sănătoasă, cu mesaje clare, ferme, radicale, naţionaliste, curate şi competente. Nu avem însă o astfel de mişcare. Nu avem pentru că am confundat ani buni naţionalismul românesc cu figura jenantă a lui Vadim Tudor şi mare parte din popor nu vrea nici măcar să încerce să vadă cum ar fi România sub o astfel de conducere. Om fi noi prosti, idioţi, “stupid people”, dar nici chiar în halul ăsta!

Ca să revin la întrebarea din titlu... Votăm bine, votăm soluţiile cele mai bune pe care le avem în ACEL moment, al votului, alegem potrivit din OFERTA care ni se pune la dispoziţie (că alta nu avem) dar trăim tot mai prost! De ce se întâmplă asta??? Eu cred că asta se întâmplă CA SĂ EPUIZĂM PENTRU TOTDEAUNA ofertele politice menite să mascheze furtul şi incompetenţa! Ca să trecem ulterior (cândva) sub eternă uitare partidele astea nenorocite care ne stau cu picioarele pe gât sugrumându-ne! Când se va întâmpla asta? Curând, mai curând decât cred EI şi poate mai târziu decât am vrea NOI... Am convingerea că acest popor este capabil să dea naştere unor lideri autentici, patrioţi adevăraţi, inteligenţi şi competenţi. Am convingerea că în anii care urmează aceste voci se vor face tot mai des auzite. Ele vor intra în peisajul politic pe acest fond general de dezamăgire şi revoltă populară. Ele vor convinge, vor lua puterea şi vor guverna în interesul românului şi al României. Asta ar trebui să fie “logica” viitorului! Asta se va întâmpla cândva în România! Atunci, aceşti jecmănitori, aceşti măscărici naţionali care "guvernează" acum vor ajunge să trăiască EI frica, umilinţa şi dezonoarea pe care o trăim noi azi, sub conducerea lor. Să aşteptăm cu răbdare şi încredere momentul pentru că de venit va veni cu siguranţă!.. Pe(în) curând...

Cornel SABOU

Din nou despre Regele Trădător de Neam şi Ţară

Aşa cum anticipam, este cazul să dezvolt din nou subiectul "conflictului" mediatic generat de declaraţia preşedintelui Traian Băsescu cum că fostul rege Mihai ar fi fost fost "vândut la ruşi", că a trădat interesele neamului abdicând la cererea comuniştilor. Am scris deja un material în care am spus că sunt total de acord cu declaraţia lui Traian Băsescu şi că aceasta reflectă un adevăr istoric. Regele Mihai a fost un trădător de neam! El ne-a vândut (la propriu) ruşilor comunişti, în sensul că a abdicat, şi-a umplut un tren cu aproape 30 de vagoane de bunuri de preţ şi s-a refugiat în occident. Acolo, el a primit de la statul comunist român o pensie anuală de peste 200.000 dolari, fiind de asemenea sponsorizat de guvernele occidentale care îl manipulau pe fostul rege după cum le dictau interesele lor naţionale, acesta rămânând până azi complet indiferent la durerile poporului pe care l-a abandonat. Cam asta e, în sinteză, părerea mea referitor la rege...
Desigur, acuma ar putea veni cineva să spună că aceste lucruri, chiar dacă sunt adevărate, nu trebuie afirmate public din postura de preşedinte al ţării. De asemenea, s-ar putea afirma că acum aceste amănunte reale din trecutul nostru nu mai folosesc practic la nimic şi afirmarea lor publică nu face decât să înrăutăţească relaţiile bilaterale cu anumite state. La o privire superficială aşa ar părea... Nu sunt de acord însă nici cu aceste "argumente" şi iată de ce...
Preşedintele României reprezintă ROMÂNIA, nu Rusia sau altă naţiune de pe acest glob. Dacă preşedintele face o declaraţie publică prin care evidenţiază un adevăr istoric, parte din trecutul nostru real, acest lucru nu trebuie şi nu poate să fie condamnat doar pe baza ideii că nemulţumeşte pe cineva! Nu trăim în evul mediu când după o asemenea declaraţie ne puteam aştepta la o invazie. Astăzi, naţiunile se pot afirma deschis în spaţiul politic european, fără teama că va veni cineva, mare şi puternic, şi va închide gura alesului care vorbeşte. Suntem guvernaţi de legi internaţionale, există instituţii internaţionale garante ale libertăţii popoarelor. Declaraţia lui Băsescu în legătură cu regele ar putea fi începutul unei noi "ere", în care România ridică din pământ capul plecat până acum în faţa puterilor mondiale şi spune deschis ce are de spus măcar în câteva chestiuni minore. Trebuie să precizez că sunt multe alte chestiuni în care îl "condamn" pe Băsescu pentru atitudinile publice. De exemplu, nu sunt de acord cu mesajele exagerate prin care... "autocondamnă" România pentru... holocaustul din cel de-al doilea război mondial! Absurd, însă înţeleg că aici el se supune unor cutume mondiale care dau întâietate suferinţelor evreilor. Ar fi trebuit însă, tot atunci, Băsescu să comemoreze şi sutele de mii de români care au fost ucişi în imensul spaţiu sovietic de după al doilea război mondial doar pentru vina de a fi români! Despre holocaustul nostru, al românilor, de ce nu vorbeşte nimeni, nimic? De ce ne interesează, până la urmă, pe noi, românii, istoria evreilor? Pariem că noi am avut mai mult de suferit, de-alungul secolelor, decât evreii??? Să lăsăm însă asta acum. Vroiam doar să arăt că nu sunt necondiţionat pro-Băsescu. În problema condamnării regelui Mihai însă cred că a spus corect cum stau lucrurile. Un trădător rămâne un trădător, indiferent care sunt acum relaţiile politice internaţionale sau care e contextul în care a fost făcută declaraţia.
Rusia vine şi condamnă declaraţia lui Băsescu... N-are decât! NU MĂ INTERESEAZĂ PĂREREA RUSIEI! Şi ei sunt liberi să aprecieze sau nu declaraţia preşedintelui nostru. Care-i problema??? Ce am pierdut pentru că s-a ofuscat ministrul lor de externe? Boii de la căruţă? Să fim serioşi...
Am remarcat din nou o serie de foşti nomenclaturişti comunişti care strigă cât pot de tare la TV împotriva lui Băsescu şi îi ridică ode regelui Mihai. Nu pot să cred cât tupeu ordinar au aceşti comunişti care până mai ieri ucideau fără milă milioane de români într-un stat-lagăr dominat de cultul ceauşit! Dacă aş putea aş interzice categoric acestor monştrii ai istoriei noastre recente să mai apară pe vreun post TV! După ce ai fost atâta timp în fruntea unui regim criminal şi terorist cum naiba poţi avea tupeul ordinar să vii azi să predai democraţia? Să acuzi poporul pentru tot felul de rele imaginare, să dai lecţii şi să îţi mai dai aiurea şi cu părerea... Îmi vine să zic rugăciunea aia celebră: "Doamne, nu-ţi cer să-mi dai putere, că dacă-ţi cer să-mi dai putere, şi dacă îmi dai putere, atunci aşa le trag una peste bot la toţi nemernicii ăştia, de le sparg toate feţele cu care apar pe posturile noastre TV!!!" În fine...

O să fac un sondaj pe blogul meu cu păreri pro şi contra regelui trădător Mihai, să vedem cum stăm cu problema. Ştiu că mulţi se lasă seduşi de ideea de "REGAT", cu toate aparentele beneficii care ar rezulta din această imagine, dar eu vă provoc să fiţi realişti şi să vă uitaţi la lumea reală care vă înconjoară. Să lăsăm visele să ne înfrumuseţeze doar somnul, nu şi faptele făcute în lumină! Toate cele bune!

Cornel SABOU

Salariul minim şi sărăcia maximă

Este un lucru pe care eu nu pot să-l înţeleg... Salariul minim în România este de şase milioane lei, adică sub 150 euro. În Franţa, salariul minim este parcă 1.200 euro. Dar, ca să nu greşesc cu cifrele, preiau de pe site-ul www.europeana.ro salariile minime din toată Europa. Iată-le:

"... conform datelor publicate de Biroul de Statistica al Comunitatilor Europene, Eurostat, tarile UE ce folosesc salariul minim garantat pot fi impartite in trei categorii, in functie de nivelul lui:
- sub 300 de euro pe luna: Letonia (129), Lituania (159), Slovacia (183), Estonia (192), Polonia (234), Ungaria (247) si Republica Ceha (261);
- intre 400 de euro si 700 de euro pe luna: Portugalia (437), Slovenia (512), Malta (580), Spania (631) si Grecia (668);
- peste 1.200 de euro: Franta (1.218), Belgia (1.234), Marea Britanie (1.269), Olanda (1.273), Irlanda (1.293) si Luxembourg (1.503)."

Deci, asta e realitatea în privinţa salariului minim în Europa. Ceea ce nu înţeleg eu e următorul lucru. Teoretic, guvernele stabilesc salariul minim pe baza componentelor "coşului zilnic" absolut necesar pentru supravieţuire. De aia îi şi zice salar MINIM! Adică, un om care lucrează trebuie musai să câştige minim ATÂT ca să poată supravieţui. Guvernul stabileşte cam de ce are nevoie un om ca să supravieţuiască într-o lună. Câtă pâine, carne, lactate, cât e întreţinerea obligatorie a locuinţei etc... La sfârşit se adună un total care compune salariul minim. Ei bine, ţinând cont de faptul că în România produsele de bază au cam aceleaşi preţuri ca şi în celelalte sate ale UE de unde apare această diferenţă enormă între salariile minime din România şi Franţa (de exemplu)??? Ce o fi luat în calcul guvernul francez, în "coşul zilnic", când a stabilit că salariul minim trebuie să fie o mie două sute şi ceva de euro pe lună? Cum au ajuns Belgia, Marea Britanie, Olanda, Irlanda şi Luxemburg să stabilească faptul că cetăţenii lor trebuie obligatoriu să fie plătiţi cu minim 1.200-1.500 euro pe lună ca să poată supravieţui??? Nu vorbim oare de aceleaşi produse care intră în componenţa coşului zilnic minim obligatoriu? Pentru că preţurile, repet, sunt cam la fel... Asta e dilema mea....

Desigur, sunt convins că se vor găsi "deştepţi" (mai ales din politică) ce vor sări imediat să "argumenteze" cu soliditatea diferită pieţelor, cu mentalitatea specială a europeanului, cu economiile mai puternice ale acestor ţări etc... Astea, toate, nu sunt decât noţiuni abstracte. Realitatea e că ar trebui să vorbim concret despre lucrurile cu adevărat necesare pentru un trai decent (aşa cum obligă Constituţia), să le calculăm şi să vedem cât ne iese... Cu siguranţă vom sări mult de şase milioane! Atunci de ce menţine guvernul acest salar minim atât de mic? Justificarea lor e că nu sunt bani. E o minciună! România are bani! Evident, dacă toţi politicienii fură de la bugetul României, dacă se patronează mii de false investiţii doar pentru a servi clientela politică, dacă se trag ţepe nenumărate bugetului de stat şi nimeni nu răspunde în faţa legii, în acest caz DA, nu sunt bani! Nu sunt bani pentru că toţi banii sunt furaţi! Dar dacă vom calcula doar veniturile de la buget şi împărţim banii fără să mai umflăm bugetele de cheltuieli, fără să mai includem şi miile de false investiţii o să vedem că avem, de fapt, o ţară bogată, o să vedem că SUNT BANI! În România sunt bani care să acopere cel puţin o dublare a salariului minim şi a pensiilor!!! Cine spune contrariul MINTE cu neruşinare!

Ajungem astfel la o măsură concretă, certă, imediată care ar putea îmbunătăţii considerabil nivelul de trai din România: dublarea salariului minim şi a pensiei minime! Detaşat oarecum, aş putea spune că până şi această dublare nu asigură tot necesarul pentru o viaţă cu adevărat decentă, dar ar fi un început promiţător pentru un viitor mai liniştit. Cu 300 euro în buzunar ca salar minim, românul ar ieşi din foame şi ar începe să gândească mai serios oportunităţile vieţii. Ar începe să se organizeze pe alte criterii decât disperarea pentru ziua de mâine. Politicienii ăştia chiar nu înţeleg că poporul trăieşte prezentul ca pe o dramă reală, tristă şi dureroasă. Că în România zilnic se sinucid oameni din cauza datoriilor şi problemelor financiare. Că FOARTE multe conştiinţe s-au vândut pentru asigurarea traiului fizic sau pentru ieşirea din mizerie. Că mulţi vor să FUGĂ din România mai ceva decât pe timpul lui Ceauşescu. Şi ar mai fi multe de spus despre situaţia mizerabilă în care se trăieşte cinstit în spaţiul carpatic...

Simt un gust amar oridecâte ori aud la Tv un "om de afaceri" sau politician care dă lecţii poporului cum şi cât să muncească. Se propagă mereu ideea că românul e leneş, că nu munceşte, că e laş, că din aceste motive ar fi sărac. Dar să vă uitaţi mereu cu atenţie CINE sunt cei care promovează aceste mesaje!!! Sunt foşti ofiţeri de Securitate, de Miliţie, foşti activişti comunişti, sunt favorizaţii de ieri şi de azi, şmecherii care trăiesc bine oricine ar fi la guvernare. Dar nu trăiesc bine pentru că - vezi Doamne - "muncesc mult", sunt harnici, incoruptibili sau curajoşi! NU! Sunt oportuniştii perfecţi pe care nu-i bine să-i întrebi cum şi-au făcut primul milion pentru că se enervează!

Cunoscând realitatea vieţii, vin eu şi-i întreb pe aceşti "profesori" autohtoni: cum draq vrei să muncească un român când ştie că nu-i ajung banii pe care îi câştigă nici de mâncare??? Cum să muncească atunci când se simte ameninţat în fiinţa lui??? Cum să muncească atunci când... munceşte, dar câştigul nu-i permite să crească un copil??? Vi se pare oare că în România funcţionează cu adevărat legile capitalismului? Că la o muncă mai bună eşti plătit mai bine? Aiurea... Ştiţi vorba cu... nimeni nu+i de neînlocuit? Sau cealaltă... e plin cimitirul de oameni de neînlocuit! Deci, poţi să fii cel mai bun că de plătit eşti plătit tot ca şi cel mai slab. Asta e realitatea, nu o părere de-a mea. Când spun lucrurile astea mă refer la marea majoritate a populaţiei, pentru că altfel ştiu şi eu că există şi excepţii...

Cam atât deocamdată depre salariul minim din România, o mizerie de salar cu care într-o ţară occidentală nu poţi întreţine nici măcar un câine, darămite un om. O să mai scriu materiale de analiză, de radiografie a societăţii româneşti pentru că înţelegerea realităţii e o primă condiţie necesară pentru evoluţie... Aşa cred eu... Poate greşesc, dar poate că nu... Pe curând!

Cornel SABOU

Muzică uşoară sârbească

miercuri, 29 iunie 2011

Mistere crestine: ce inseamna 14?


Deci de la Avraam până la David sunt paisprezece neamuri de toate; de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece neamuri; şi de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri.
Matei 1:17

Biblia conţine multe cifre aşa-zis “mistice”. Şapte e numărul zilelor în care Dumnezeu a creat lumea, doisprezece e numărul seminţiilor lui Israel, şase-şase-şase e numărul numelui diavolului etc... Iată că în acest verset întâlnim o altă cifră, 14!
De ce între punctele de reper ale genealogiei lui Hristos apar mereu “14 neamuri”? Până la la David sunt 14, până la momentul Babilon sunt tot 14, şi până la Hristos sunt iar 14. De ce nu 13, sau 12, sau 15? În fine... Plecând de la acest verset, o idee mi se pare foarte interesantă. Ce am afla oare dacă am calcula tot aşa, câte “14 neamuri”, de la Hristos încoace? Ce evenimente deosebite ar marca această periodicitate?
Are cineva răbdare şi ştiinţă să calculeze această periodicitate “modernă”, şi să ne dea datele?

Cornel SABOU

articol preluat de pe blogul Mistere Crestine

Incredibil ce lectie de "politica" poate sa dea un simplu cetatean al Republicii Moldova!!!

Film documentar despre comunismul criminal

Filme documentare - jurnaltv.ro | The Soviet Story Povestea sovietelor incredibil


Vizionati va rog filmul pe care il gasiti la linkul de mai sus. Este un documentar cu imagini cutremuratoare despre caracterul criminal al comunismului...

Eventual, astept comentarii de la fostii activisti comunisti... ca tupeu sa comenteze au...

marți, 28 iunie 2011

Adevărul despre cel de-al doilea război mondial (V)

Gazarea în holocaust

Înainte de a merge mai departe vreau să spun câteva cuvinte despre această întâmplare tristă a istoriei, numită „holocaust”. Varianta oficială este următoarea: în timpul celui de-al doilea război mondial evreii au fost exterminaţi de Germania nazistă condusă de Adolf Hitler. Ei ar fi fost ucişi cu milioanele, atât prin execuţii cât şi prin programe speciale de exterminare. În acest sens, s-a acreditat ideea gazării lor în camere speciale (celebrele „duşuri”) din lagăre de exterminare. După război, în ideea de a menţine neuitate aceste crime săvârşite împotriva evreilor, s-a instituit „holocaustul”, o comemorare menită să amintească mereu suferinţele îndurate de acest popor. În expresia „Holocaust” sunt incluse toate prigonirile îndurate de acest popor în timpul celui de-al doilea război mondial, toate crimele la care ar fi fost supuşi. Holocaustul este „sinonim” cu… Paştele care la evrei aminteşte de ieşirea lor din robia egipteană, cu diferenţa că holocaustul, comemorat acum an de an, aminteşte de perioada aceea dureroasă din anii 30-40. Nu există o definiţie juridică a holocaustului, dar există impusă prin lege o interdicţie. Adică, nimeni nu are voie să conteste faptul că holocaustul a avut loc! Asta, să recunoaştem, e un pic deranjant. Adică, nu e o problemă, pentru orice om sănătos la minte, să recunoască existenţa unui fapt dovedit. În ceea ce priveşte însă pretinsul holocaust, vorbim mai puţin de un fapt dovedit ştiinţific şi mai mult de un lucru „dovedit” prin opinia impusă de cel mai puternic, de cel care a câştigat războiul. Desigur, în comoditatea noastră modernă putem accepta orice ne este impus, indiferent cât procent de adevăr istoric este în această impunere. Dacă însă suntem interesaţi în adevărul pur, curat, netrunchiat, atunci suntem obligaţi să ne punem întrebări şi să căutăm dovezi reale, palpabile, materiale. În acest domeniu însă, doctrina holocaustului cam şchiopătează.
Este foarte adevărat că evreii au suferit enorm în timpul celui de-al doilea război mondial. În multe ţări europene au fost adoptate legi antievreieşti; evreii au fost concentraţi în lagăre şi ghetouri; au fost deseori ucişi fără nici o judecată, deportaţi, schingiuiţi, batjocoriţi, umiliţi, etc… Dacă acesta este holocaustul, atunci da, a existat un holocaust! Dar dacă holocaustul este obligatoriu condiţionat de acceptarea ideii că evreii au fost gazaţi cu milioanele în celebrele duşuri, atunci aici am o rezervă. Până acum, în susţinerea acestei idei nu am văzut decât mărturii, opinii sau „recunoaşteri” ale unor ofiţeri germani aflaţi în captivitate. Dovezi materiale, ştiinţifice, nu există!!! Oare de ce? Ok, acceptăm să credem în istoria gazării evreilor doar pe baza acestor mărturii orale? Sunt aceste mărturii, publicate după terminarea războiului, suficiente pentru elaborarea unei teze ştiinţifice? Dacă specialişti independenţi şi competenţi îmi spun că da, atunci mă supun şi eu acestui curent de opinie. Până atunci însă prefer să fiu rezervat… Voi mai atinge acest subiect pe parcursul cărţii mele şi atunci vom discuta şi din altă perspectivă problema.

Fronturi nedorite

Nu vreau să insist prea mult pe chestiuni care pe lângă faptul că sunt controversate sunt şi lipsite de suport probatoriu clarificator. Am spus, la începutul acestei cărţi, că mă voi referi la temele care pot fi probate prin fapte de necontestat desfăşurate în perioada celui de-al doilea război mondial, şi aşa voi face.
Am vorbit puţin despre motivele care l-au determinat pe Hitler să declare război Statelor Unite. Liderul german descifrase în evenimentele vremii planul de implementare a „securităţii mondiale” şi hotărâse că este mai bine pentru el şi pentru naţiunea germană să nu lase timp colosului american să se dezvolte. Implicate de la bun început în evenimente, Statele Unite trebuiau să acţioneze imediat, ori armata americană nu era încă pregătită pentru un asemenea conflict.
Mai există şi alte evenimente care ne pot conduce la concluzia că Hitler înţelesese în linii mari programul. Unul este momentul declanşării războiului cu URSS. Invazia din est fusese clar motivată de liderul german ca fiind o măsură absolut necesară deoarece la acea dată (22 iunie 1941) armata sovietică era pregătită să declanşeze propria sa invazie în teritoriul german.

Titlu lucrare: „STALINGRAD”
Autor: Antony Beevor
Editura RAO, Bucureşti, 2005
Pag. 24: Ribbentrop: „Atitudinea ostilă a guvernului sovietic faţă de germani şi ameninţarea serioasă reprezentată de concentrarea de trupe ruseşti la graniţa de vest a Rusiei au silit Reich-ul să procedeze la contramăsuri militare.” Ribbentrop a acuzat Uniunea Sovietică de tot felul de fapte, printre care şi violarea militară a teritoriului german.

Din documentele care au ieşit la iveală în ultimele decenii rezultă clar că Stalin îşi propusese un asemenea atac în acel moment. În acest context, cât de mult poate fi condamnat atacul german? Ce avea de ales Hitler? Doar să atace el primul sau să aştepte atacul sovietic, dar ruşii aveau mobilizate în linia întâi mii de tancuri şi avioane, milioane de soldaţi. Să aştepţi senin o lovitură din partea unei asemenea armate însemna sinucidere curată, ori Hitler nu era chiar atât de prost încât să se sinucidă cu mână rusească!
Au fost apoi războaiele din Africa, Norvegia, Iugoslavia şi Grecia. În fiecare din aceste locuri Hitler REACŢIONASE la nişte ameninţări reale existente şi nu acţionase conform unei voinţe proprii de extindere… Mai încolo vom analiza fiecare moment în parte şi în detaliu, acum doar amintesc evenimentele.
În Africa se consuma un război italo-englez. Hitler trimisese acolo, la început, trupe foarte puţine care aveau misiunea doar de a ajuta Italia să nu piardă continentul. Nu-l interesau cuceririle. Când Rommel ajunsese aproape de Alexandria i-a cerut lui Hitler una-două divizii suplimentare ca să-i înfrângă definitiv pe englezi. Hitler l-a refuzat pentru că nu-l interesau cuceririle africane. Nu era chiar dictatorul însetat de cuceriri, aşa cum ni-l prezintă acum istoria oficială. Când englezii au contraatacat cu succes (combinându-şi ofensiva cu debarcarea americană din Maroc şi Algeria din decembrie 1942) Hitler a suplimentat trupele din Africa trimiţând acolo zeci, sute de mii de soldaţi care aveau aceiaşi misiune, de a păstra intact teritoriul italian african.
În Norvegia, atacul german preceda de fapt debarcarea engleză. Englezii vroiau să ocupe Norvegia pentru a bloca importurile germane de fier din Suedia. Hitler a aflat şi a trimis trupe care au ocupat Norvegia şi i-au izgonit pe englezi de acolo.
În Grecia şi Iugoslavia intervenţia germană devenise obligatorie din două motive. Pe de o parte Italia invadase Grecia fără să aibă acceptul german şi înregistra înfrângeri care deveneau periculoase chiar pentru Reich; apoi englezii profitaseră imediat de situaţia creată şi debarcaseră zeci de mii de soldaţi în această ţară. Ce trebuia să facă Hitler? Să-i invite pe toţi în Germania? Nu… Şi-a trimis trupele, i-a izgonit din nou pe englezi din continent şi a luat în administrare teritoriul.
În Iugoslavia, guvernul sârb legitim a hotărât la un moment dat să se apropie prin politica sa externă de Axă. În acel moment, Marea Britanie a sprijinit o lovitură de stat. Noul guvern, instalat prin forţa rebeliunii, s-a alăturat puterilor aliate. În această situaţie, Hitler a decis invadarea teritoriului sârb şi ocuparea acestuia. Iar vin şi întreb: ce avea de ales Hitler? Ce altceva putea să facă în favoarea sa şi a poporului pe care îl reprezenta?
În toate aceste situaţii, deşi pare paradoxal şi incredibil, Hitler a fost silit să ia măsuri militare şi să ocupe teritorii. Nu-i trebuiau lui fronturi de luptă în Balcani sau Scandinavia, dar politica externă britanică îl forţase să ia în calcul aceste variante de forţă, şi apoi să le aplice. (va urma)

Cornel SABOU

luni, 27 iunie 2011

Adevărul despre cel de-al doilea război mondial (IV)

Integrarea lumii

Noul plan mondial de securitate era conceput până în cele mai mici detalii. Desigur, varianta sa iniţială a fost modificată pe parcurs, în funcţie de cum au evoluat evenimentele. Eu am găsit câteva elemente concrete care, sunt sigur, au contribuit la modificarea ideii iniţiale şi care au dus uneori la schimbări majore. Le vom analiza pe parcurs şi vom vedea în ce măsură acestea sunt sau nu utile pentru a ne face o imagine cât mai apropiată de realitate în legătură cu planul iniţial.
Personal, cred că scenografii noii ordini nu şi-au imaginat lumea aşa cum a ieşit ea din război. O vroiau oarecum altfel. În 1945, Europa a „sfârşit” împărţită în două. Jumătate îşi păstrase libertatea şi urma să fie administrată după principii de drept democratice, iar cealaltă jumătate intrase sub influenţa comunismului sovietic. În scenariul original, cred că se prevăzuse o altă soartă. Eu am să v-o prezint pe scurt acum, dar pe parcursul acestei cărţi, analizând în detaliu toate elementele care au compus cel de-al doilea război mondial, vom vedea această strategie în toată „splendoarea” sa!
Timp de 50 de ani, după război, Europa de vest a fost „reconstruită” după planuri americane. În timpul acesta s-au construit instituţii europene şi s-a încercat „unirea” intereselor naţionale într-unul general, european. În toată această perioadă, Europa de Est a fost „conservată” de comunism. Când a venit „vremea”, s-a deschis şi lacătul Europei conservate, comunismul a căzut brusc în toate ţările deodată, iar economiile naţionale „eliberate” au fost invadate de „investitori” extrem de binevoitori. Ne-am trezit, peste noapte, chiriaşi în propria noastră ţară! S-a trecut apoi la „integrarea” ţărilor „eliberate” în structurile europene deja consacrate, iar legislaţiile noilor membrii au fost adaptate după cerinţe europene. Într-un cuvânt, am ajuns să fim cu toţii guvernaţi aproximativ după aceleaşi legi şi principii.
În viitorul apropiat vom asista la „integrarea” statelor din teritoriul asiatic. Începutul a fost făcut deja prin „democratizarea” Afganistanului şi Irakului, urmează Iranul, Coreea de Nord etc… În principiu, scenariul de acaparare a statelor din toate continentele va fi asemănător cu cel folosit în al doilea război mondial. Un stat va fi demonizat, pus pe „axa răului”, va fi considerat „agresor” şi „comunitatea internaţională” (reprezentată, evident, de armata SUA) va reacţiona, va înlătura pericolul şi va instaura democraţia. Toate valorile economice ale statului „eliberat” vor fi însuşite de cei care s-au „sacrificat” pe altarul democraţiei şi astfel „caracatiţa” democratică a noii securităţi mondiale se întinde tot mai mult. Diferenţele de atitudine vor fi minore. Pentru America de Sud, de exemplu, sunt convins că se pregăteşte o invazie militară pentru a opri producţia de droguri. În timp, state precum Columbia, Venezuela, Bolivia etc vor fi declarate ca fiind cel mai mare pericol la adresa democraţiilor lumii prin faptul că sunt principale producătoare de droguri. Întrucât guvernele locale nu vor lua măsuri ferme pentru a stopa fenomenul, armata SUA se va simţii obligată să intervină, şi cine va putea să o condamne când „probele” producţiei şi traficului de droguri vor fi covârşitoare? Se va instala şi acolo „democraţia”, iar terenurile ocupate cu plante interzise vor fi reprofilate pe producţia „sănătoasă” de produse agricole.
Africa va fi cea mai uşoară „victimă” a democraţiei. Viaţa sălbatică a acestui continent va justifica intervenţia comunităţii internaţionale pentru a stopa apariţia unor viruşi mortali, pentru implementarea civilizaţiei moderne şi pentru alungarea de la putere a unor dictatori sălbatici. Mai greu va fi cu statele puternice, gen Rusia şi China. Un stat precum e cel chinez nu va putea fi ocupat prin forţă militară, indiferent de pretextul care poate fi invocat. De aceea, cred că această ţară, atunci când îi va veni sorocul, va fi sfâşiată de un război civil. Pe acest fond general de anarhie pot fi aduşi la putere cei câţiva oameni care apoi să focalizeze întreaga politică a Chinei (inclusiv cea economică) pe făgaşul dorit. Rusia va sfârşi cerându-se singură în clanul mondial de putere. Izolată şi cuminte până atunci, Rusia nu va pune nici o piedică planului mondial de securitate. Ea va fi ţinută la respect prin acordarea de anumite facilităţi fiscale, împrumuturi etc. Atunci când va fi integrată structurilor existente, va fi fericire în Rusia, pentru că integrarea va aduce cu sine bunăstare şi creştere economică. Nimeni nu va observa că din nou toate obiectivele economice vor ajunge pe mâna celor aleşi!
Desigur, toate acestea se vor derula pe parcursul mai multor decenii, dar această mişcare nouă îşi are originea în cel de-al doilea război mondial. Atunci şi acolo a început tot!

Promovarea lui Hitler

Să revenim la descifrarea evenimentelor din timpul celui de-al doilea război mondial… Hitler a fost adus la putere de această organizaţia mondială ocultă. Am convingerea că la început el nu şi-a înţeles rolul, nu ştia că va fi un pion de sacrificiu. Nu ştiu cu ce texte a fost amăgit, dar a acceptat sprijinul şi chiar s-a încrezut în ajutorul primit. Vom vedea în anii ce au urmat ajungerii sale la putere multe acţiuni extrem de îndrăzneţe care au fost făcute având la bază extrema credinţă că este susţinut de puterea aceea nevăzută, sau că aceasta nu se va împotrivi. Aşa a reuşit să aducă în graniţele Germaniei teritoriile austriece şi cehoslovace, deşii toţi generalii săi îi prevesteau un război sumbru. Împotriva oricărei logici politice, Hitler a „câştigat” jocul diplomatic şi comunitatea internaţională a recunoscut achiziţiile făcute, şocându-i prin aceasta chiar şi pe generalii de armată germani care aşteptau deja dezastrul. Aceste prime succese diplomatice i-au creat lui Hitler o aură de invincibilitate şi nimeni nu i s-a mai opus pe viitor, atunci când a luat alte asemenea decizii „curajoase”.
Lui Hitler i s-a lăsat impresia că poate lucra liniştit la refacerea Germaniei mari. Chiar şi după începerea războiului cu Polonia, Hitler era amăgit că va încheia rapid o pace cu puterile occidentale. Nu a trecut mult timp însă şi liderul german s-a „prins” că a fost atras într-o cursă! Şi-a dat seama, la un moment dat, că va fi sacrificat. Singura sa şansă era să supravieţuiască prin forţă, adică prin câştigarea războiului pe terenul de luptă, ceea ce era foarte greu, dacă nu chiar imposibil. Mulţi istorici s-au întrebat ce l-a apucat pe Hitler să declare război Statelor Unite în decembrie 1941, imediat după atacul japonezilor de la Pearl Harbour? Din punct de vedere strategic, militar şi politic părea o gafă imensă. Vom analiza acest moment mult mai în detaliu într-unul din capitolele viitoare. Vă spun acum doar că Hitler nu era chiar atât de prost cum vor unii istorici să ne înveţe acum. El a înţeles atunci planul mondial de securitate şi a anticipat corect paşii care urmau să fie făcuţi. Ştia că SUA, în spatele războiului cu Japonia (care nu se ducea decât pe câteva insule lipsite de importanţă, cu efective minore), va construi liniştită o armată imensă, foarte bine dotată, cu care va invada teritoriul european ocupat de Germania. Pentru a bloca această construcţie, pentru a nu-i da timp colosului american să se dezvolte, Hitler l-a integrat în războiul său de la început. Astfel, din momentul decembrie 1941 războiul a mai durat aproape patru ani şi nu unul-doi, cum prevăzuseră scenariştii.
În testamentul său original, Hitler a afirmat că nu dorise niciodată acest război în care fusese atras, că a propus mereu pacea şi că a fost refuzat. El a precizat că a cerut rezolvarea pe cale diplomatică a conflictelor şi intereselor mondiale, dar aliaţii tăiaseră deja orice cale de discuţie cu el. Hitler a acuzat că statele conduse de evrei şi cele care slujeau interesele lor au generat acest război, manipulând evenimentele de aşa natură încât omenirea să nu mai poată da înapoi din faţa conflictului militar. Nu ştiu de ce Hitler a identificat aceste puteri oculte cu „evreimea”. Poate că el cunoscuse personal o parte din cei care reprezentau cercul ocult de putere şi poate că aceşti „cunoscuţi” erau evrei. Sau poate existau alte motive… Oricum, Hitler avea obsesia sa că evreii erau responsabili de tot răul care se întâmpla Germaniei şi lumii, şi asta trebuie să fii plecat de undeva. Nu mi se par suficiente explicaţiile care spun că a fost îndoctrinat cu această gândire de anumite cărţi sau broşuri tipărite în vremea adolescenţei sale! Eu nu am elemente concrete într-un sens sau în altul, nu ştiu care sunt „evreii”, sau cei de alte naţionalităţi, care au instrumentat toată această poveste „idioată” (după cum afirmă Churchill), dar mă gândesc că Hitler avea nişte informaţii la bază atunci când îşi formula acuzaţiile. De acord, pe alocuri e posibil să fi fost indus în eroare, dar ca idee generală trebuie să-şi fi format o părere avizată. Doar era vorba de sacrificarea propriei vieţi şi a propriei naţiuni, şi nu cred că putea să greşească până într-atât încât să nu-şi cunoască adevăraţii inamici! Pe de altă parte, noi ştim că evreii au până în ziua de azi o doctrină oficială prin care îşi promovează interesele la nivel mondial. Ei se cred „poporul ales”, ei speră şi cred într-un „Mesia” care le va aduce întreaga lume la picioare etc… Personal, nu sunt foarte interesat de aceste doctrine şi credinţe, dar le urmăresc pentru a putea înţelege mai bine trecutul, prezentul şi viitorul. Nu e exclus, deci, ca evreii să fie implicaţi, într-o măsură mai mare sau mai mică, prin liderii lor cei mai reprezentativi, în această mişcare mondială care vrea să domine lumea, iar Hitler să fii „citit” contribuţia lor în evenimentele acelor timpuri...

Egalitate?

De-a lungul timpului, cercurile interesate în manipularea evenimentelor au creat mai multe legende cu privire la cel de-al doilea război mondial. Legendele aveau menirea de a crea o anumită imagine, apoi de a menţine peste timp imaginea pentru a ajunge la scopul dorit. Vreau să precizez foarte clar: eu, aici, nu vin să condamn, să acuz o anumită orientare politică sau să justific, să susţin o altă orientare. În acest demers al meu nu sunt interesat de valoarea sau „adevărul” politic ci doar de adevărul istoric. Mă interesează să identific cauzele reale ale celui de-al doilea război mondial, să înţeleg de ce a fost nevoie de un asemenea conflict pentru a trăi ceea ce trăim azi. În varianta oficială a istoriei sunt foarte multe pagini albe, neexplicate în legătură cu asta.
Democraţia aceasta internaţionalistă, care intră cu forţa în sufletele noastre spunându-ne că aşa „este bine” să trăim, că acestea sunt drepturile noastre, că TREBUIE să ne supunem ei, are o teama distinctă. Prin forţa armelor şi prin manipulare se poate impune oricărui stat, aşa cum se şi întâmplă de 60 de ani încoace. Trebuie să precizez însă că acest tip de societate, aparent legitim şi corect, se teme de orice manifestare de tip naţionalist. Dacă azi ar apărea în Europa vreun guvern care să decidă că e mai bine să-şi protejeze valorile sale naţionale în detrimentul valorilor „europene”, internaţionale, ar fi categorisit imediat ca „nazist”, „fascist” sau de altă natură asemănătoare. Această doctrină intolerantă faţă de mişcările politice de tip naţionalist a fost promovată din timpul celui de-al doilea război mondial şi e valabilă până azi. Pentru ca niciodată să nu se mai poată construi vreun stat naţionalist în Europa, mişcările naţionaliste care au guvernat în unele ţări până în 1945 au fost condamnate şi demonizate, chiar dacă unele dintre ele nu s-au făcut vinovate de nici un rău, de nici o crimă, fapt dovedit cu probe indubitabile (vezi cazul Mişcării Legionare din România care s-a dovedit - şi s-a recunoscut oficial - că nu a făcut nici una din "crimele" de care au fost acuzate toate celelalte mişcări de tip "nazist", "fascist" etc). Doctrina de tip naţionalist a fost condamnată şi ea, punându-i-se în cârcă fapte demente precum gazarea evreilor şi alte asemenea crime comise, cică, de „naţionaliştii” germani ai lui Hitler. Astăzi, dacă te declari naţionalist român eşti imediat făcut „hitlerist”, „nazist”, „fascist”! Astăzi, dacă-i înjuri public pe americani, pe englezi, pe români sau pe ruşi nu-ţi are nimeni treaba, ţi se spune că eşti liber s-o faci, dar dacă zici ceva, orice cât de cât critic despre evrei, eşti antisemit, hitlerist, nazist etc… Oare de ce libertatea asta de opinie este înţeleasă atât de diferit în funcţie de naţionalitatea fiecăruia? De ce unii, doar pentru că au o anumită naţionalitate, trebuie să fie mai protejaţi decât ceilalţi? Azi, în toată Europa este interzis prin lege să negi „holocaustul”, şi asta deşi legea nu spune foarte clar ce e acela Holocaust! Trebuie să credem cu forţa într-o „idioţenie” cum nu s-a mai pomenit doar pentru că aşa a stabilit un congres al evreimii? Nu contest aici ceva sau altceva, pun doar întrebări pe care le consider legitime. De principiu, sunt solidar cu toţi cei care suferă pe nedrept, cu toţi cei oprimaţi pe criterii atât de arbitrare precum naţionalitatea sau religia. Cred însă că aşa cum nimeni nu trebuie să fie oprimat pentru naţionalitatea sa, tot aşa nimeni nu trebuie să fie favorizat pentru acelaşi motiv! Cred în egalitatea şanselor şi drepturilor, cu adevărat indiferent de origine! Suntem oameni cu toţii, „guvernaţi” în viaţa noastră de aceleaşi nevoi primare, culturale sau religioase şi toţi, fără excepţie, avem dreptul să găsim căi specifice, care să ne identifice, pentru acoperirea acestor nevoi.
Legenda Holocaustului a fost lansată şi întreţinută tocmai pentru a putea interzice din faşă orice mişcare politică de tip naţionalist. O asemenea mişcare trebuie ucisă din start pentru că… a existat un holocaust, iar holocaustul acesta a fost făcut de… naţionalişti!!! Auzind azi, în mileniul III al erei noastre, asemenea fantasmagorii, cu milioane de oameni gazaţi într-o baie cu duşuri, nu pot să nu mă cutremur de nivelul de „idioţenie” la care am ajuns! În fine, vom mai vorbi despre asta… Din nou însă mă simt nevoit să fac unele precizări. Pentru ca spusele mele să nu fie răstălmăcite vin şi afirm că nu mă interesează în mod expres mişcările politice de tip naţionalist. Nu este intenţia mea să prezint naţionalismul ca pe o „victimă” a unor interese politice malefice. Conceptul însă este efectiv interzis la scară planetară, şi această interdicţie de „a crede” mă face curios să ştiu „de ce”? Unde este de fapt pericolul naţionalismului? În ceea ce a însemnat al doilea război mondial? În Adolf Hitler? Păi atunci hai să studiem evenimentele şi să ne lămurim! Poate că aşa şi este, dar e oare greşit să ne punem întrebări şi să căutăm răspunsuri?.. Eu zic că nu… Studiul este o ştiinţă, nu o doctrină politică. Studiind după metode ştiinţifice aflăm adevăruri indubitabile. Să fie aflarea acestui adevăr o problemă? Pentru cine?..
O altă legendă devenită în timp „adevăr” a fost cea privitoare la „spaţiul vital” dorit de Hitler în est. Istoria oficială menţionează faptul că motivul pentru care Hitler ar fi atacat URSS-ul era legat de obţinerea unui aşa-numit spaţiu vital care ar fi fost necesar Germaniei. În toată istoria lumii n-am mai pomenit un motiv atât de pueril ca acesta! Şi totuşi, este acceptat până în zilele noastre. De ce? Pentru că adevărul istoric, foarte uşor de probat, nu se încadrează în planul de manipulare a evenimentelor. Nu se putea accepta ideea că Hitler, prin atacul său, a devansat de fapt atacul sovietic. Nişte cercetători mai atenţi ar fi putut concluziona apoi că Hitler devenea aproape obligat să acţioneze preventiv pentru că alternativa ar fi fost catastrofală pentru el. În acest caz nu ar mai fi putut rămâne în conştiinţa publică drept cel mai mare criminal al tuturor timpurilor. Oricum, acţiunile sale militare de pe frontul de est ne demonstrează (dacă vrem să vedem adevărul) că Hitler a urmărit înfrângerea militară a Rusiei şi nu acapararea de teritorii „vitale”. În 1941 a întors tancurile din drumul lor liber spre Moscova pentru a încercui un milion de soldaţi sovietici la Kiev. În 1942 şi-a concentrat ofensiva pe frontul de sud în încercarea de a neutraliza rezervele de petrol sovietice din Caucaz. Ce spaţiu vital îi ofereau munţii Caucazului? În 1943 a atacat concentrarea de trupe de la Kursk, acţiune gândită mai mult la un nivel tactic decât strategic. Apoi, în 1944 şi 1945 s-a limitat doar la acţiuni de apărare deoarece mijloacele de care dispunea nu-i permiteau să execute atacuri majore. Unde regăsim, în acţiunile sale concrete, vreun interes major în acumularea de spaţiu vital? NICĂIERI! Atunci când putea efectiv să ocupe mult "spaţiu vital", Hitler şi-a întors armele spre obiective militare. Pe unele le+a atins, pe altele nu, dar ideea e că nu SPAŢIUL l-a motivat în deciziile militare! Cine vrea să rămână idiot n-are decât să continue să creadă în basmul spaţiului vital... (va urma)

Cornel SABOU

vineri, 24 iunie 2011

Adevărul despre cel de-al doilea război mondial (III)


foto: Winston Churchill


Inamicii publici

Evident, acest plan nu putea fi aplicat instantaneu pe tot mapamondul. Nu se puteau elibera brusc toate ţările ocupate. Ar fi fost o anarhie generală şi toate frâiele ar fi scăpat de sub control. Plecând de la realitatea primului război mondial, s-a ajuns la concluzia că un conflict nou, care să aibă cel puţin proporţiile celui dintâi, ar putea permite implementarea întregului „program”. Trebuia, aşadar, creat un „pericol”. Unde? În toate locurile, în toate continentele unde puterile coloniale aveau interese. Care erau acestea? Europa, Asia şi Africa. Acolo erau întinse „imperiile” mondiale moderne. În fiecare continent ţintă trebuia promovat un „agresor”, un „inamic public”, care în primă fază să ocupe, să agreseze şi să domine statele din jur. Când ocupaţia de modă veche (militară) devenea reală intervenea „salvatorul”! Cine era acesta? Datorită multor factori, inclusiv aşezării geografice, salvatorul planetei trebuia să fie statul american, SUA! Acesta va „elibera” continentele de puterile agresoare şi va instala noul concept de viaţă „democratică”. Cum „eliberarea” se face tot prin forţă militară, SUA va avea „argumente” pentru a impune primele guverne supuse, pentru a promova primele legi, pentru a pretinde primele favoruri economice.
Drept urmare, în câteva cuvinte, putem rezuma întregul plan la patru faze principale:
1.declanşarea unui conflict mondial cu teatre de război în Africa, Asia şi Europa.
2.demonizarea mediatică, publică, în fiecare din aceste continente a statului agresor.
3.intervenţia salvatoare a armatei SUA care eliberează lumea de pericolul existent
4.reorganizarea ţărilor eliberate pe principii noi, "moderne", democratice, dar în acelaşi timp supuse noului sistem de securitate mondială dominat de americani.
La sfârşit, în spatele negocierilor de pace făcute pe spinarea celui învins, programul de implementare a noului concept de viaţă începe să prindă formă, să se materializeze. Noii lideri locali, promovaţi la putere cu acceptul forţei eliberatoare, vor pune în practică o politică de apropiere faţă de "investitorii" americani care se vor arăta foarte interesaţi să repare pagubele războiului, să dezvolte sectoarele economice cele mai importante şi să „ajute” astfel poporul să trăiască democratic. Democraţia astfel câştigată este de fapt cumpărată cu preţul pierderii totale a libertăţilor economice. Toate obiectivele economice importante vor ajunge pe mâna salvatorilor. Puţini vor observa asta şi foarte puţini se vor opune. În fond, vorbim de o salvare, nu? Tocmai s-a scăpat de un război devastator, nu? De un criminal paranoic şi însetat de sângele naţiunilor precum Adolf Hitler, nu? De ce să nu ne lăsăm „salvaţi” până la capăt??? Vom descoperii, spre finalul conflictului mondial, că SUA avea (cu totul întâmplător desigur!) planuri foarte vaste şi amănunţite de salvare a ţărilor eliberate, precum celebrul „plan Marschall”. Dar despre asta vom vorbi mai târziu…
Cum vă explicaţi faptul că după ce au câştigat cel de-al doilea război mondial, reuşind să-l învingă pe „cel mai mare criminal al tuturor timpurilor”, Adolf Hitler, SUA, Franţa, Belgia, Olanda, Portugalia şi Marea Britanie (adică numai puteri învingătoare în război!) şi-au „pierdut” coloniile? Că în urma unor foarte mărunte mişcări „naţionale” de emancipare (încurajate însă de cercurile interesate) guvernele imperiale au dat imediat înapoi restituind acestor colonii libertatea şi independenţa. După secole de dominare, după un război sângeros de apărare a graniţelor, brusc, aproape deodată, toate aceste ţări renunţă la colonii şi ne trezim într-o lume plină de state „independente”! Iată unul din cele mai interesante efecte ale celui de-al doilea război mondial… Evident, odată devenite independente, noile ţări au aplicat bucuroase planurile de reconstrucţie americane, cu investiţii americane. Ocupaţia militară din trecut a fost retrasă şi s-a instalat treptat o ocupaţie economică totală. Marile obiective economice au rămas tot în mâna celor care le deţinuseră în trecut, dar de această dată nu mai era nevoie de o pază militară. Paza era asigurată chiar de statul altădată ocupat, acum liber. Guvernele locale, „victorioase” în câştigarea „independenţei”, aveau susţinerea totală a populaţiei, şi nimeni nu contesta necesitatea unui ajutor financiar extern. Se „consolidau” astfel democraţia, libertăţile cetăţeneşti şi alte asemenea valori occidentale, americane. Marii actori ai celui de-al doilea război mondial au preluat puterea în statele lor contribuind apoi, printr-o subordonare oarbă, la implementarea conceptului de securitate economică. Eisenhower a ajuns preşedintele SUA, Churchill a preluat din nou puterea în Marea Britanie şi Charles de Gaulle în Franţa.
Apropo de Eisenhower… Dacă veţi urmării ascensiunea sa în ierarhia Armatei SUA, şi apoi în cariera politică, veţi constata nişte lucruri cel puţin ciudate. La un moment dat, acesta a fost luat brusc dintr-un post obscur pe care îl deţinea în statul major al unei mici unităţi din SUA şi promovat direct pe funcţia de Comandant suprem al forţelor aliate din Europa! Nu a fost supus nici unui test, nu a fost o competiţie pentru această funcţie importantă, nimic! Chiar şi lui Eisenhower îi este greu, în memoriile sale, să explice cât de cât plauzibil această promovare extraordinară. Care ar fi explicaţia ieşirii sale din anonimat? Nu am probe, nu am dovezi, dar cred că acesta făcea parte dintr-un cerc select de personaje care îşi dorea cu ardoare să aplice noua doctrină mondială a „păcii”, respectiv să concretizeze planul de securitate mondială care viza ocuparea economică a tuturor naţiunilor! În susţinerea acestei idei nu sunt decât argumente de bun simţ, de logică. Funcţia de comandant suprem al forţelor aliate îi permitea să ia decizii capitale în legătură cu modul de desfăşurare a războiului. Guvernul SUA nu putea fi indiferent în această chestiune. Pregătirea militară a lui Eisenhower şi activitatea sa de până la momentul numirii nu-l recomandau deloc pentru o asemenea funcţie. Din moment ce totuşi a fost numit, ce criterii puteau sta în spatele numirii sale? Dacă cele invocate oficial sunt de-a dreptul penibile atunci nu putem oare căuta explicaţia adevărată într-o zonă mai obscură legată de interesele ascunse ale politicii americane? Eisenhower îşi justifică numirea prin faptul că era cunoscut ca un ofiţer cu „idei” moderne de ducere a războiului şi guvernul său, cică, asta căuta. Cât de moderne au fost ideile sale am putut vedea pe front, unde americanii n-au fost capabili să intre în Germania nici pe la sud (prin Italia), nici pe la est (prin graniţa de vest a Germaniei) decât după ce ruşii au rupt frontul şi au silit Wermachtul să transfere mari unităţi pe frontul său de est. În decurs de doar câteva luni, armatele conduse de Eisenhower, deşi beneficiau de mii de avioane, tancuri, tunuri, cu rezerve de muniţie şi combustibil nelimitate, au suferit trei înfrângeri importante în luptele cu „înfrânta” armata germană. Este vorba de operaţiunea „Market-Garden” (invazia Olandei, respinsă de nemţi, cu pierderi grele pentru aliaţi), de atacul executat prin munţii Ardeni de trupele germane în decembrie 44 care a dereglat complet frontul aliat şi a panicat inclusiv cartierul general al lui Eisenhower şi de vasta operaţiune aeriană germană din noaptea de Revelion 44/45 când aproape 1.000 de avioane aliate au fost distruse la sol. Dacă mai punem la socoteală şi bombardarea permanentă a Londrei cu rachete V1 şi V2, acţiune care nu a putut fi oprită de aliaţi decât la terminarea războiului, vedem cam care a fost competenţa reală a unui comandant care beneficia de cele mai mari resurse de pe planetă. Desigur, în sprijinul său se poate invoca deznodământul, faptul că până la urmă, mai greu sau mai uşor, războiul a fost totuşi câştigat. Să nu uităm însă că războiul s-a încheiat când ruşii au ocupat Berlinul şi aici meritul lui Eisenhower este aproape nul. În fine, asupra acestor aspecte vom reveni ceva mai târziu…
În vederea începerii conflictelor despre care vorbeam, au fost stabilite, în prima fază, statele „agresoare”, cele care urmau să devină „pericol” pentru securitatea mondială. Acestea au fost Germania (pentru Europa), Italia (pentru Africa) şi Japonia (pentru Asia).
În Asia, Japonia a fost de la bun început încurajată (neoficial) să ducă un război total cu China. Este deja un fapt dovedit din punct de vedere istoric că SUA au finanţat de-a dreptul campania militară a Japoniei împotriva Chinei. Armele „japoneze” provenite din SUA, muniţia produsă cu materie primă provenită din SUA, tancuri şi avioane japoneze care consumau combustibil importat din SUA, toate acestea sunt realităţi istorice care au permis Japoniei să întreţină un război lung şi obositor împotriva unei naţiuni chineze destrămate şi derutate. Nu trebuie să fii mare expert ca să îţi dai seama că în ziua în care toată această finanţare americană va fi oprită, Japonia se va întoarce cu armele sale împotriva Americii. Fără susţinere materială americană japonezii nu puteau lupta. Dacă America îşi oprea exporturile către Japonia, acest stat era obligat ori să capituleze, ori să lupte pentru obţinerea de resurse, şi asta nu se putea face decât extinzând sfera sa de interese militare şi economice către SUA şi Australia. Această întoarcere a armelor s-a şi realizat odată cu episodul „Pearl Harbour” care nu era decât răspunsul Japoniei la încetarea bruscă de exporturi americane către insulă.
Pentru Africa, statul agresor trebuia să fie Italia fascistă. Musolinii, cu ambiţiile sale nemăsurate, era ideal acestui scop. Liderul italian chiar credea că poate reface graniţele vechiului Imperiu Roman, că poate readuce Italia la statutul de mare putere a lumii. Nu trebuia decât ca această poftă de mărire să îi fie încurajată. Momentul crucial a venit chiar înainte de intrarea oficială a Italiei în război, împotriva Franţei şi aliaţilor ei, în 1940. Atunci, guvernul american (solicitat de britanici să intervină pentru a opri intrarea Italiei în război), în loc să încerce să atenueze „tensiunea italiană” i-a trimis lui Musolinii un mesaj foarte dur, de ameninţare, determinându-l astfel pe acesta să se alăture definitiv Germaniei. De remarcat că până în acel moment, între Italia şi Germania nu exista o apropiere foarte mare, Hitler şi Musolini având multe disensiuni legate de graniţa comună şi de minorităţile naţionale, în special cea germană din Italia. Musolinii era gelos pe extinderea germană, care acaparase şi Austria, şi Cehoslovacia limitând astfel influenţa italiană doar la perimetrul Peninsulei Balcanice. Toate au fost lăsate însă la o parte atunci când americanii l-au ameninţat pe Musolinii. Liderul Italian s-a hotărât pe loc să se alăture lui Hitler şi împreună cu acesta să-i răpună pe francezi şi englezi. De SUA nu se temea nimeni atunci. Statele Unite erau neutre, iar poporul american era categoric împotriva participării la război. Cu URSS, Hitler avea la acea dată semnat un acord de pace şi prietenie. Care putea fi deci, efectul unei ameninţări? Nu era clar că Musolinii va fi împins către extrema aceea războinică? Să fii fost oare atât de naivi diplomaţii americani, sau vorbim aici de o acţiune conştientă care avea drept scop implicarea Italiei în război?
În Europa nu exista un potenţial agresor mai potrivit decât Germania. După înfrângerea din primul război mondial şi după impunerea unei păci umilitoare, statul german căuta să renască, să-şi revină, să se dezvolte conform cu tradiţiile şi speranţele sale. Acestea puteau fi alimentate până dincolo de ceea ce era suficient pentru o viaţă liniştită. Adolf Hitler a fost promovat şi susţinut să ajungă la putere chiar de către aceste cercuri interesate în apariţia războiului. Şi asta nu pentru că Hitler era perceput ca un războinic, ci pentru că între liderii din generaţia sa se distingea clar ca fiind cel mai ferm, cel mai impunător şi mai carismatic. Era foarte clar, pentru experţii politici, că un model de lider de genul lui Hitler avea să fie urmat necondiţionat de poporul german. Un alt lider, corupt, ezitant, temător nu putea face carieră şi nu putea reunii toate interesele naţionale germane astfel încât, la nevoie, să poată duce un alt război european.
Despre accederea la putere a lui Adolf Hitler şi despre renaşterea naţiunii germane astfel încât aceasta să fie capabilă să ducă în spate un mare război, a scris chiar Winston Churchill, prim-ministrul englez din timpul celui de-al doilea război mondial. Analizând condiţiile care au favorizat accederea lui Hitler la putere, el a identificat mai multe situaţii ciudate. Una dintre acestea a fost legată de condiţiile în care s-a încheiat pacea după primul război mondial, când Germania a fost silită să plătească daune materiale imense către foştii săi inamici. Cum se plăteau acestea când economia Germaniei era în colaps? Ne spune Churchill în memoriile sale (ediţia română), volumul 1, pagina 22:

„Până în 1931, învingătorii, în special Statele Unite, şi-au concentrat eforturile, prin controale străine supărătoare, asupra extorcării reparaţiilor anuale de la Germania. Faptul că aceste plăţi se făceau doar din împrumuturi americane mult mai mari reducea la absurd întregul proces”

Acestea sunt concluziile lui Winston Churchill! Ca să vedeţi cât de mult este confirmată teoria mea de cel care a condus Britania în război vă supun atenţiei alt paragraf din memoriile sale. Dacă îl veţi citi cu atenţie, veţi găsi în acesta comprimarea perfectă a tuturor afirmaţiilor mele de până acum.
După ce a descris situaţia rezultată în Europa după primul război mondial, Churchill se arată extrem de convins că va urma un alt război, mult mai mare decât precedentul, ba chiar că un asemenea război era de dorit! Aşadar, Winston Churchill, „Al doilea război mondial”, editura Saeculum, 1998, Bucureşti, volumul 1, pagina 16:

„Dar viitorul era plin de prevestiri rele. Populaţia Franţei reprezenta mai puţin de două treimi faţă de cea a Germaniei. Populaţia Franţei era staţionară, în timp ce a Germaniei creştea. Într-un deceniu, sau mai puţin, numărul anual al tinerilor germani care ajungeau la vârsta milităriei avea să fie dublu decât al Franţei. Germania a luptat aproape împotriva întregii lumi, aproape singură, şi era cât pe aici să câştige. Cei care ştiau mai mult, ştiau mai bine cum, în diverse ocazii, rezultatul Marelui Război a oscilat în balanţă, ştiau cum întâmplarea şi şansa au întors soarta nemiloasă. Ce perspective mai existau în viitor ca Marii Aliaţi să mai apară cu milioanele pe câmpurile de luptă ale Franţei sau în est? Rusia era în ruină şi în convulsii, transformată fără asemănare în trecut. Italia putea fii de partea opusă. Marea Britanie şi Statele Unite erau despărţite de Europa de mări şi oceane. Imperiul Britanic părea şi el împletit cu fire pe care nu le înţelegeau decât cetăţenii lui. Ce combinaţie de elemente i-ar fi putut aduce înapoi în Franţa şi Flandra pe formidabilii canadieni din Wimy Ridge; pe glorioşii australieni din Villers-Bretonneux; pe neînfricaţii neozeelandezi din Passchendaele; pe hotărâţii din trupele indiene care, în cruda iarnă a lui 1914 au apărat linia de la Armentieres? Când va mai mărşălui pe câmpiile din Artois şi Picardie, Britania paşnică, lipsită de griji, antimilitaristă, cu armate de două sau trei milioane de oameni? Când va mai purta oceanul două milioane din superba bărbăţie a Americii spre Champagne şi Argonne? Măcinată, dublu decimată, dar indiscutabil stăpână a momentului, naţiunea franceză privea în viitor cu mirare îndatoritoare şi cu teamă. Unde era deci acea securitate faţă de care tot ce fusese cucerit părea lipsit de valoare şi viaţa însăşi, chiar în bucuria victoriei, era aproape de neîndurat? Se simţea o nevoie mortală de securitate cu orice preţ şi prin orice metode, oricât de dureroase sau chiar aspre ar fi.”

Iată, aşadar, un Churchill, care imediat după terminarea celui de-al doilea război mondial credea că un alt război este absolut necesar, indiferent care ar fi riscurile; că Germania şi Italia erau viitorii inamici în acest război „necesar”, şi toate concluziile acestea plecau de la o motivaţie extrem de „naivă”, şi anume faptul că populaţia Germaniei se va dubla în următorul deceniu! În realitate, prin aceste mărturisiri, Churchill dădea glas planului general elaborat de strategii din umbră pentru implementarea noului program mondial de securitate! Dacă mai aveţi vreun dubiu, vă supun atenţiei încă un citat din aceiaşi lucrare, tot volumul 1, pagina 18:

„În timp ce puterile victorioase şi-au însuşit bunuri germane de 1.000 milioane lire, câţiva ani mai târziu, Germaniei i-au fost împrumutate 1.500 milioane lire, în principal de către Statele Unite şi Marea Britanie, permiţând astfel ca ruinele războiului să fie înlăturate rapid în Germania. Istoria va caracteriza toate aceste tranzacţii ca nebuneşti. Ele au ajutat atât la naşterea cursului războiului, cât şi a „furtunii economice”… Toate acestea sunt o poveste tristă de idioţenie complicată, pentru care s-a cheltuit multă muncă şi virtute”

Deosebirea dintre părerea lui Churchill şi cea exprimată de mine este doar faptul că eu nu cred în „idioţenii” politice, ci în manifestarea deliberată a acestor acţiuni „nebuneşti” cu scopul clar de a declanşa un nou război mondial!
Avem în scrierea lui Winston Churchill dovada clară şi de necontestat că au existat forţe americane şi britanice care au finanţat masiv ascensiunea politică a lui Adolf Hitler. Avem certitudinea că exista „cineva” care îşi dorea ca Germania să renască rapid şi să fie aptă pentru a duce un alt mare război. Şi mai aveam confirmată clar intenţia de declanşare a acestui război. Scopul? Instaurarea unei noi „securităţi mondiale”! A spus-o (şi) Churchill… În replică, iată ce limbaj de lemn foloseşte istoria oficială pentru a descrie situaţia din acel moment…

Zorin Zamfir/Jean Banciu
Tratat de istorie universală – Al doilea război mondial, vol. 1, 1939
Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2007
Pag.22:

La jumătatea deceniului trei, Germania – marele învins din primul război mondial – datorită oamenilor politici pe care i-a avut şi a muncii pline de abnegaţie a întregii naţiuni, a izbutit, cu abilitate, să-şi refacă economia, să-şi plătească datoriile şi să intre, cu brio, în rândul Marilor Puteri.

Cum spuneam, e mult mai uşor să repeţi o poezie învăţată pe de rost decât să compui una nouă şi... adevărată!
Aceştia trebuiau, aşadar, să fie inamicii puterilor „democratice” în războiul programat. Germania, Italia şi Japonia… Într-o vreme în care toate marile puteri duceau o politică externă de extindere a coloniilor, de deposedare a acestor teritorii de bogăţiile lor, nu era greu să găseşti în politica externă a unui stat o motivaţie pentru a-l declara indezirabil. Japonezii îşi cultivaseră deja în concepţia lor politică nevoia de extindere în spaţiul asiatic. Insula nu le ajungea pentru ca să poată trăi independenţi din punct de vedere economic. Iniţial, nu căutau nimic înspre America. America era „sponsorul” lor ocazional. Era furnizorul de echipamente şi materii prime pentru câştigarea siguranţei economice pe continent.
Italia începuse să-şi consolideze puterea în Africa ocupând prin război şi Etiopia. Mai nutrea ambiţii şi în spaţiul balcanic. Germania, ciopârţită după primul război mondial, dorea să-şi refacă vechile graniţe. Toate aceste intenţii se manifestau în timp ce SUA domina spaţiul Pacific, ocupând mai toate insulele din zonă, inclusiv Filipinele; în timp ce Imperiul Britanic se extinsese atât de mult că devenea aproape neguvernabil; în timp ce Franţa avea posesiuni întinse în Africa, Asia şi America; în timp ce URSS se extindea vizibil acaparând statele baltice şi reglementându-şi prin război diferendele cu Finlanda. Un spirit independent, rece şi calculat, putea găsi în oricare din aceste state un „pericol” mondial, un „atentat” la siguranţa omenirii. La fel, oricare din puterile vremii putea fii declarată „pozitivă”, îndreptăţită în pretenţiile sale. „Adevărul” acelor vremuri era extrem de relativ şi ţinea exclusiv de interesele personale ale conducătorilor. Noţiunea de „bine” sau „rău” era interpretabilă. Cel mai puternic urma să devină cel mai bun, iar cel care pierdea trebuia să rămână în conştiinţa publică "cel mai RĂU"! Nu aşa s-a şi întâmplat?.. (va urma)

Cornel SABOU

joi, 23 iunie 2011

Regele TRĂDĂTOR


În sfârşit! Mi-a fost dat să aud o declaraţie a şefului de stat român, o declaraţie clară, radical de obiectivă şi reală, despre un moment istoric relativ recent. Conform lui Traian Băsescu, fostul rege Mihai al României ar trebui tratat ca un trădător de ţară! Pentru că abdicarea sa ar fi “dat România pe mâinile ruşilor”! Regele Mihai ar trebui perceput ca “slugă la sovietici”, pentru că a trădat interesele statului Român... Cam ăsta este mesajul pe care l-a promovat recent preşedintele României, Traian Băsescu, şi care a inflamat spiritele mai ales în mass-media, dar nu numai. Fără să iau în derâdere această declaraţie (ba chiar luând-o foarte în serios) îl felicit pe preşedinte pentru declaraţia făcută. Ar fi putut completa eventual mesajul cu detalii privind plecarea regelui din ţară, cu nivelul de trai pe care l-a avut acesta în perioada “exilului” (comparativ cu nivelul de trai pe care trebuia să-l suporte “poporul său” în ţara pe care a abandonat-o). Eventual, ziariştii care sar acum la gâtul lui Băsescu ar trebui să-l întrebe pe Mihai (eu nu-l mai recunosc de mult ca Rege) cu cine a fost – până la urmă – mai bun prieten: cu Hitler sau cu Stalin? Pentru că Mihai a fost aliat şi cu Hitler (fiind chiar decorat de liderul Germaniei) şi – ulterior – cu Stalin, atunci când l-a arestat pe Antonescu şi a dat ţara cu adevărat pe mâinile ruşilor. Deci... cine are curaj să-l întrebe asta pe “Rege”?

Probabil Traian Băsescu are şi alte interese care l-au determinat să “lovească” acum în imaginea lui Mihai. Nu ştiu şi nici măcar nu mă interesează să aflu care ar fi acestea. Îmi place doar că (probabil determinat de aceste interese) Băsescu a spus tare, răspicat şi ferm un ADEVĂR istoric nu prea recunoscut de contemporaneitate: Fostul Rege Mihai a fost (şi în percepţia multora a rămas aşa) un TRĂDĂTOR DE ŢARĂ! Faptul acesta nu este recunoscut şi consemnat ca atare de lumea politică modernă deoarece aceasta se conduce după interese imediate, egoiste şi materiale, ori tocmai aceste interese îi opresc să-l condamne pe “Rege”. Regele a fost, în toţi aceşti ultimi 60 de ani, o marionetă a guvernelor occidentale. El a tăcut (sau a vorbit) la ordin, cu aprobare de la cei care îi asigurau cazarea şi traiul în condiţii de lux. NU a avut niciodată păreri proprii, ferme, categorice, nici măcar despre propriul popor. Îi rog pe toţi cei care îl susţin acum pe rege să spună concret CE a făcut regele ăsta pentru poporul lui? Ce a făcut notabil, benefic? Un act major, o decizie importantă, ceva, orice!!!!!!! Vă spun eu: NIMIC! Vorbărie goală... Să zică “merci” că poporul ăsta l-a mai băgat în seamă şi chiar i-a oferit palate şi bani ca “despăgubiri” deşi el nu a creat nimic în ţara asta, doar a distrus-o!

Cred că voi mai scrie despre asta în curând. Pentru că mă enervează să văd atâtea diversiuni care se lansează prin mass-media în favoarea Regelui, şi asta doar pentru că actualii atacatori nu mai au nevoie de Băsescu, pentru că acesta nu mai poate candida! Eu îi miros repede pe ăştia ce-şi schimbă părul, dar năravul ba! Revenim curând....

Cornel SABOU

Feriţi-vă de MONIKA KRAJNIK

Am sperat să nu fiu nevoit să scriu acest material... Pentru că nu vreau să fac din viaţa mea şi a familiei mele (nici măcar din dramele pe care le-am trăit) un spectacol public. Se pare însă că nu prea am de ales! Pentru că aflu, pe zi ce trece, tot mai multe amănunte despre comportamentul aberant, absurd şi incorect al unei femei care a încercat să intre cu bocancii în viaţa mea, dar nu pentru a se face cu ceva utilă ci pentru a profita într-un sens meschin de situaţia grea pe care am avut-o în perioada de trei ani în care am fost închis...

MONIKA KRAJNIK este, cică, jurnalist. În prezent, lucrează la ziarul “Adevărul de seară”, cu sediul la Cluj. Înainte a lucrat la “Gazeta de Maramureş” de unde am auzit că a plecat după un alt scandal financiar. Am spus “alt scandal” pentru că, se pare, scandalurile financiare, escrocheriile sunt specialitatea ei de bază! Nu de acum, nu de ieri, ci din-totdeauna! Să vedeţi de ce spun asta...

Un prieten comun a vorbit într-o zi cu “ziarista” Monika Krajnik spunându-i că există un “caz special” (cazul meu) de ziarist închis pe nedrept în urma unor înscenări puse la cale de mafia din politică, justiţie şi afaceri şi – dacă vrea – ar putea să se intereseze de “subiect” şi să scrie un material pe această temă. Monika lucra pe atunci la ziarul “Gazeta de Maramureş”. Avea o rubrică săptămânală de “atitudine”, mai publica câte un reportaj şi se ocupa în principal de publicitate. Prietenul acesta îi recomandase, eventual, să scrie despre "cazul Cornel Sabou" ca despre un caz social, pentru a nu fi luată la întrebări de duşmanii mei. Monika s-a entuziasmat imediat când a auzit de “cazul special Cornel Sabou” şi şi-a propus să facă o vizită acasă la mama mea (unde erau şi copiii mei). Înainte de asta m-a sunat în puşcărie (nu mai fac acum un secret din faptul că la închisoare am avut – din prima până în ultima zi – telefon mobil) şi mi-a cerut acordul. Întrucât venise recomandată de un prieten în care aveam mare încredere, am fost de acord. S-a dus Monika în satul Săsar (lângă Baia Mare), unde locuiau ai mei, şi când s-a întors de acolo m-a sunat din nou să-mi spună cât de plăcut impresionată a fost de familia mea, cerându-mi totodată acordul, s-o mai las să meargă pe acolo din când în când! Din nou am fost de acord... Pe atunci, unii prieteni de-ai mei (puţini de altfel) o vizitau periodic pe mama mea ajutând-o să facă faţă situaţiei grele în care se afla atât prin faptul că fiul ei (adică Eu) era închis cât şi pentru că trebuia să se îngrijească şi de cei doi copii minori ai mei. După alte câteva vizite, Monika s-a “ataşat” atât de mult de acel loc încât nu mai vroia să se despartă de mama şi copiii mei! M-a vizitat şi la închisoare, am povestit mult la telefon, mi-a scris scrisori... Nu trecuseră nici câteva săptămâni de la primul nostru contact că ea deja era – vezi doamne – îndrăgostită de Cornel Sabou! Am încercat să ţin sub control “relaţia” aceasta fără să o mint, fără să îi dau false speranţe pentru viitor. Am avut câteva discuţii “serioase” în cursul cărora îi spuneam foarte explicit că deşi o respect enorm pentru faptul că îi vizitează pe ai mei (şi pe mine) nu se pune deloc problema vreunui sentiment de dragoste pe care eu l-aş avea pentru ea. Totul a luat-o razna după prima mea permisie!..

Venind acasă pentru 24 ore, ea îşi închipuia că va “pune mâna” pe Cornel SABOU foarte uşor. Plecând de la ideea că un deţinut “duce lipsă” de femei, ea credea că dacă se va “dărui” rapid şi total mă va “captura” pentru veşnicie. Ei bine, deşi recunosc (sic!) că îmi plac femeile şi că am simţit lipsa lor (din viaţa mea) în perioada detenţiei, nu sunt atât de disperat după sex încât să-mi amanetez viitorul pentru o “plăcere” de moment. În noaptea aceea a permisiei mele i-am întors spatele şi la propriu şi la figurat! Nu doar că nici n-am atins-o, dar am şi respins-o explicit. Asta a umplut, se pare, paharul răbdării ei şi în perioada următoare s-a răzbunat pe mine într-un fel foarte ciudat şi descalificant... A început să-i abordeze direct pe toţi prietenii mei (pe care îi cunoscuse între timp), pe toţi cei din familia mea (fraţi, cumnate, tată – abia reapărut în viaţa noastră după 25 de ani de absenţă – etc) pe cei mai importanţi oameni politici şi de afaceri locali şi LE-A CERUT TUTUROR BANI pentru Cornel Sabou! Eu, în trei ani de puşcărie, deşi eram în divorţ de soţia mea (cu care în perioada aceea eram în mare scandal), deşi copiii mei rămăseseră doar în grija mamei mele (o simplă pensionară) eu nu am apelat la nimeni în acest oraş pentru a cere ajutor (cu excepţia a doi-trei prieteni adevăraţi, care mi-au fost alături mereu, şi înainte de arestare, şi după...). Cunosc toţi oamenii politici importanţi (chiar şi pe cei neimportanţi), toţi oamenii de afaceri cât de cât însemnaţi din Baia Mare şi totuşi, chiar dacă situaţia mea era foarte grea, nu am deranjat pe nimeni cu durerea mea. Mi-am zis că dacă am vrut să fiu un jurnalist curajos şi incoruptibil timp de 15 ani, atunci trebuie să am bărbăţia de a-mi accepta soarta, de a-mi duce cu demnitate în spate “crucea” şi de a nu “cerşi” mila nimănui! În acele clipe grele îmi repetam la nesfârşit că va veni clipa în care voi renaşte, că nimic nu este cu adevărat şi definitiv pierdut. Asta trăiam eu, dar Monika trăia altceva...

De peste trei luni, de când m-am întors acasă, am aflat că femeia a reuşit să prostească multe persoane cu aceste texte! Sunt foarte mulţi oameni în Baia Mare care i-au oferit imediat Monikăi bani sau alte avantaje crezând că mă ajută pe mine! Eu n-am văzut nimic din toate aceste lucruri, aşa cum n-am văzut nimic nici din banii care au fost trimişi de fraţii mei sau de tatăl meu Monikăi, tot pentru a mă ajuta pe mine. Ea se angajase să “intermedieze” această “legătură” între mine şi societatea civilă, în sensul în care ea încasa bani şi alte valori pentru mine, după care cheltuia toate acestea în interesul ei propriu, meschin şi ordinar! Şi toate astea le făcea fără să-mi spună mie nici măcar un cuvânt! Cred că mai prost de atâta n-am fost niciodată în viaţa mea! A luat bani de la toţi vecinii mamei mele din satul Săsar, de la prietenii mei, de la toate firmele pe unde mergea ea ca să încaseze bani din publicitate. Dacă nu ţinea vrăjeala cu publicitatea, se prezenta că este soţia mea, mama copiilor mei, si spunea ca eu am nevoie de bani în puşcărie sau orice alt ajutor. Astfel, foarte multi o credeau şi îi ofereau diverse ajutoare... care nu ajungeau niciodată la mine! De ce făcea ea toate astea? Lăsând la o parte faptul că are grave probleme psihice, Monika avea o altă mare problemă (pe care o mai are şi azi): este alcoolică! Dependentă de alcool! Bea de le stinge! Am avut eu ceva semnale şi înainte, dar cum nu puteam s-o controlez le puneam pe seama unor influenţe de moment. Nu, nu e aşa, tipa suferă realmente dacă nu bea alcool într-o zi! (Naiba m-a pus să bag în seamă o astfel de beţivă!!!) Aşa se face că madam Krajnik “producea” bani într-o veselie pe spatele dramei mele pentru ca să-şi acopere pofta nebună după alcool.

Sigur, la un moment dat au început să ajungă şi la mine nişte zvonuri despre aceşti bani vehiculaţi prin oraş pentru mine. Am încercat să-i pun câteva întrebări, moment în care ea s-a panicat şi a dispărut! S-a mutat chiar la Cluj unde a reuşit să-i prostească pe cei de la redacţia “Adevărul de seară” s-o angajeze. Apropo de asta... de munca ei... sunt câteva articole (editoriale) pe care ea le publicase anterior în “Gazeta de Maramureş”, dar care erau de fapt ale mele! Mă suna seara să-mi ceară să-i fac un editorial că ea n-are nici o idee (de unde draq să aibă idei în mintea aia îmbâcsită de alcool???). Eu îi dictam pe loc, la telefon, materialul, sau i-l trimiteam prin mai multe mesaje sms... Aşa se face că ea le publica semnându-le cu numele ei, apoi mi se lăuda cu felicitările pe care le primeşte! Scuze publice lui Dan Pârcălab (directorul Gazetei) că m-am "strecurat" în acest fel în ziarul lui!

OK, perioada aia a trecut. Am vrut s-o uit, s-o dau naibii de nebună. Bine că am scăpat de ea, mi-am zis eu... Dar primesc non-stop veşti şi despre alţi oameni care au “contribuit” cu bani la Monika Krajnik pentru a-l ajuta pe Cornel Sabou. Aşa că m-am hotărât să scriu acest material ca să spun foarte clar că nu am trimis-o pe această femeie la nimeni, niciodată să ceară ceva (orice) în numele meu! Ba dimpotrivă... M-a sunat nu o dată în puşcărie să mi se plângă că nu are nici un ban în buzunar şi să fac ceva s-o ajut. Şi eu, care nu sunam niciodată în afară ca să cer bani pentru mine, sunam câte un prieten să-i dea nişte sume de bani, s-o scoată din “foame”! Singurele dăţi când am trimis-o undeva au fost strict la oamenii pe care îi sunam personal şi o făceam doar pentru a o scoate PE EA din rahatul în care trăia, nu pentru a avea eu vreun folos! De altfel, toţi prietenii mei, tot anturajul meu, inclusiv familia mea ştiu acum CINE este cu adevărat Monika Krajnik. O escroacă, o jigodie ordinară, o beţivă, o mincinoasă şi o prefăcută. Astăzi, după toate câte le-a făcut, nu dau pe ea nici măcar un scuipat, dar dacă o voi vedea vreodată în faţă s-ar putea să mă îndur şi să-i ofer măcar scuipatul! Să-i rămână undeva (în frunte) ca o primă (şi ultimă) amprentă/atingere din partea lui Cornel SABOU!

Aşadar, feriţi-vă de Monika Krajnik! Încă lucrează ca jurnalist la “Adevărul de seară” din Cluj şi precis mai colindă o mulţime de firme cu abureli de doi lei ca să prostească lumea de alţi bani... Cât despre ţepele pe care le-a tras în Baia Mare, îi rog pe toţi cei care au fost abordaţi în numele meu de această jigodie ordinară să mă contecteze ca să pot estima corect întreaga pagubă creată de nebună... Cu părere de rău pentru faptul că am fost nevoit să vă dernjez cu un astfel de articol,

Cornel SABOU

miercuri, 22 iunie 2011

Despre viitorul atac nuclear asupra Israelului (T.V. Moldovan)

Am preluat un scurt dialog purtat de Tony Victor Moldovan (autorul cartii "Proiectul Terra") cu cititorii forumului Rufon si va invit sa vedeti analizele acestuia in legatura cu evenimentele politice mondiale...

Xanadron:

In opinia mea, interviul asta-i in orice caz mai interesant decit 1001 linkuri spre cuvintarile altor... doctori mai celebri (ai ghicit, compadre @biss - dr. Greer adica cheesy). Chiar daca nu-s de acord cu concluziile lucrarii lui decit, hai sa zicem, in proportie de 51% (majoritara totusi). Si asta, nu doar fiindca predictia lovirii nucleare a Israelului de catre "berbecul babilonian" (Irakul) nu s-a adeverit si nici nu-s sanse sa se mai adevereasca vreodata... Poate-i la mijloc si o reactie instinctiva de respingere a unei teorii aparent prea cinice - dar extrem de plauzibile - a "cultivatorilor seriilor genetice exploatabile" ?!
Nu ma mai asteptam nici ca foarte documentatul, minutiosul si deductivul autor sa mai intentioneze reeditarea "PT" - o veste excelenta, care sper sa se materializeze in aparitia noii carti in primavara lui 2011. Interesanta mi se pare si axarea lui actuala pe "decodificarea" Zoharului - lucrare initiatica intr-adevar subestimata de publicul larg (fiind, ce-i drept, si greu de "digerat" grin) si care - deloc ciudat, zic eu - l-a preocupat aproape obsedant si pe regretatul Ioan Petru Culianu, stralucitul discipol al lui Mircea Eliade, asasinat in conditii misterioase in 1991.

Tony Victor Moldovan
Raspuns pentru Xanadron...
Asa este...
În ediţiile trecute scriam despre certitudinea unui atac nuclear asupra Ierusalimului situat în cursul anului 2006. Atacul decodat pentru anul 2006 nu s-a adeverit... si bine ca nu s-a adeverit. Decodarea tehnică a datei atacului nu mi-a aparâinut, căci ţine de date avansate de informatică, matematică, statistică, care nu sunt nici pe departe specialitatea mea. Eu însă, am gasit ( ca si alţii) versetele care descriu indubitabil un astfel de eveniment în viitor şi am crezut în decodarea tehnică făcută de alţii. Şi culmea este că nu am fost singurul... Guvernul israelian a crezut poate şi mai mult decât mine...şi a acţionat în consecintă.
În cartea “ The Bible Code II” – Worldmedia, Inc - 2002, tradusă în multe limbi de circulaţie internaţională, Michael Drosnin prezintă o matrice care ar putea descrie un atac nuclear asupra Ierusalimului. Cuvintele “holocaust atomic”, “război mondial” şi “zilele cele de apoi” apar alăturate într-o matrice cu anul 2006. Mai mult decât atât, autorul povesteşte despre contactul pe care l-a avut în 2001 cu Omri Sharon - fiul primului ministru israelian Ariel Sharon şi cu viitorul şef al Mossad-ului – Meir Dagan (devenit şef în august 2002, fiind în funcţie până în toamna lui 2009) - prin care se dorea punerea în gardă a statului Israel în faţa ameninţării. S-a întâlnit de asemenea cu fostul prim ministru israelian Shimon Peres care era deja familiarizat cu codurile biblice încă din 1996 – an în care-l întâlnise pe Michael Drosnin. Fostul prim ministru era în acea perioadă şeful stângii în guvernul de coaliţie condus de Ariel Sharon. Michael Drosnin a considerat codurile ca avertismente şi nu ca istorie de neclintit. Doctrina sa a constat în avertizarea factorilor politici şi militari cu putere de decizie în a schimba un viitor posibil prevestit. În acest sens în 2001 Shimon Peres a înţeles că are 5 ani la dispoziţie pentru a găsi calea de supravieţuire a Israelului. Anul de graţie 2006 avea să-l găsească pe Shimon Peres în funcţia de vice prim ministru. Apoi, la un an de la războiul din 2006, pe 13 iulie 2007, Shimon Peres avea să devină preşedinte al statului Israel.
Cu cât se apropia anul 2006 am încercat “să văd” momentul istoric care ar fi putut încadra evenimentul. Alţi ochi introspecţi încercau să găsească contracronometru data exactă a atacului. Foarte probabil că în dezlegarea datei au fost angrenaţi o mulţime de statisticieni, matematicieni, informaticieni care cot la cot, împreună sau independent, au vrut să afle acelaşi lucru: CÂND? Eu unul, nu am avut decât de aşteptat, căci astfel de date aparţin strict specialiştilor în domeniile enumerate mai sus. Foarte probabil că acei specialişti “au probat” toate zilele anului 2006, pe care “le-au îmbrăcat” cu evenimentul descris în Biblie. Şi cum internetul e bun la toate, am găsit răspunsul la întrebarea “CÂND?” pe site-ul: www.exodus2006.com . Singurul curajos care a a comunicat o dată pentru evenimentul investigat este Al Sutton care a prezentat o matrice în care, matematic şi statistic, data cea mai probabilă pentru atacul nuclear ar fi fost 3 august 2006. Neavând o altă dată presupusă şi eu, ca şi alţii, am luat-o de bună pe asta. Eu, spre exemplu, mi-am sfătuit colegii de serviciu şi prietenii să nu călătorească în Israel în vara lui 2006. Ce au făcut alţii? Foarte interesant.... Se pare că cei direct vizaţi de un posibil atac (Israel) au luat foarte în serios informaţia şi mai mult ca sigur, chiar şi calculele lor au condus spre aceeaşi dată de 3 august 2006. Ce ar trebui să facă un stat în situaţia în care “ştie” sau presupune cu o mare probabilitate că va fi atacat nuclear la o anumită dată? Exact ceea ce a făcut Israel, adică şi-a ridicat vigilenţa şi capacitatea de reacţie rapidă. Fiecare stat are diverse grade de alarmare a armatei, dar gradul maxim de vigilenţă este atins numai în condiţii de război real. Numai în condiţii de război toate radarele şi bateriile antirachetă sunt activate şi orientate spre inamic. Aşa se face că data de 3 august 2006 a fost încadrată perfect de starea de război. Motiv de război se poate găsi oricând, asta nu e o problemă. În cazul de faţă motivul afişat a fost atacarea a unei patrule israeliene formată din două vehicule blindate Humvee cu rachete antitanc de către gruparea paramilitară Hezbollah. Teoretic, nu mai contează de ce parte a graniţei libanezo-israeliene patrulau cele două blindate, părerile părţilor implicate fiind diferite. Partea vătămată (israeliană) susţine că atacul s-a soldat cu trei morţi, doi răniţi şi doi soldaţi răpiţi de miliţiile Hezbollah (Eldad Regev şi Ehud Goldwasser). Alţi cinci soldaţi israelieni ar fi fost ucişi în operaţiunea imediată de salvare a celor doi răpiţi. Războiul ar fi fost declanşat pentru recuperarea celor doi soldaţi răpiţi. Ce a urmat? O ploaie de rachete trimise de miliţiile Hezbollah spre nordul Israelului – circa 4000, ceea ce a făcut ca o bună parte din populaţia Israelului, peste un milion de locuitori, să fie permanent la adăpost în camerele blindate. Toate construcţiile de după 1992 din Israel sunt dotate cu adăposturi blindate. Cum altfel s-ar fi obţinut protecţia populaţiei în cazul unui atac nuclear real? Ar fi putut Israelul să spună: “Dragi concetăţeni, am decodat Torah şi am ajuns la concluzia că pe 3 august va avea loc un atac nuclear... Va rugăm, să nu mergeţi la servici şi stati toată ziua în adăpost !” Probabil că pentru foarte mulţi, ar fi fost ridicol... Războiul a fost declanşat pe data de 12 iulie şi s-a sfârşit pe data de 8 septembrie 2006, după ce în data de 14 august Naţiunile Unite au cerut încetarea focului. Data de 3 august este încadrată perfect.... Ce a realizat războiul? Practic a constat în distrugerea economică a Libanului. Se poate spune că a fost cel mai ciudat război din toată istoria Israelului....şi cum să nu fie ciudat când la data de 24 iulie 2006, un ofiţer superior al forţelor aeriene (IAF) anunţa la radioul armatei israeliene (IDF) ordinul Şefului de Stat Major - Dan Hallutz: “Forţele aeriene vor distruge 10 clădiri cu mai multe etaje în cartierul Haret Hreik (din Beirut) pentru fiecare rachetă lansată (de Hezbollah) peste Haifa”. În aceeaşi zi zece clădiri multietajate aveau să fie rase de pe faţa pământului, iar Asociaţia pentru drepturi civile din Israel avea să protesteze faţă de Ministrul Apărării Amir Peretz şi faţă de Procurorul General Menahem Mazuz . Mai târziu , la data de 21 august, rezerviştii din Brigada Spearhead au trimis o petiţie Ministrului Apărării ca protest faţă de modul în care oficialii militari şi politicienii au acţionat şi au gestionat războiul din vara lui 2006. Generalul avea să demisioneze mult mai târziu, la 17 ianuarie 2007.
Iată câteva cifre ce ar descrie războiul din 2006:
Forţele Aeriene Israeliene au avut peste 12000 de misiuni deasupra Libanului, distrugând o mare parte din infrastructura Libanului: peste 15000 de locuinţe, peste 900 de structuri comerciale, 350 de şcoli, peste 640 km de şosele, 73 de poduri, Aeroportul Internaţional din Beirut, portul comercial, două spitale, peste 130.000 de locuinţe au fost avariate, etc. Peste 250.000 de civili s-au evacuat în nordul Libanului , care n-a scăpat nici el de bombardamente.
În cursul conflictului au fost ucişi peste 1200 de civili libanezi, iar circa 400 au fost răniţi . Au fost ucişi circa 500-700 de luptători Hezbollah.
De partea israeliană 121 de soldaţi israelieni au fost ucişi, iar 628 răniţi. 43 de civili au fost ucişi în atacuri cu rachete, iar peste 1400 au fost răniţi.
Hezbollah a lansat peste 4000 de rachete asupra nordului Israelului şi a opus o rezistenţă dârză armatei israeliene. Efectul acestui atac masiv cu rachete a constat în punerea la adăpost a populaţiei israeliene, în special în preajma datei de 3 august. Ministrul israelian al Apărării Amir Peretz a ordonat evacuarea a 250000 de civili din nord spre sudul ţării ca şi folosirea camerelor de siguranţă de către populaţia expusă atacului.
În final, acest război nu a adus acasă cei doi soldaţi răpiţi... aşa încât motivele ce au stat la baza declanşării conflictului armat au rămas intacte la sfârşitul conflictului. Miliţiile Hezbollah au demonstrat la sfârşitul conflictului că au capacitatea de-a continua lupta, fiind parcă şi mai puternice, rezervele de rachete fiind departe de a fi epuizate. Conflictul a fost presărat din plin cu “greşeli” de comandă politică asupra structurilor de comandă militare, de multe ori militarii fiind contrariaţi de ciudăţenia ordinelor primite. Părea că decizia politică ar salva miliţiile Hezbollah, fapt soldat cu numeroase demisii la vârf în armata. A fost primul război purtat de Israel care s-a încheiat fără victorie. A fost un război ciudat, mai degrabă pierdut din punct de vedere militar şi sigur pierdut din punct de vedere politic. Indecizia armatei şi neînţelegerile din teren s-au datorat cred eu, faptului că numai un număr limitat de persoane la vârf au ştiut despre cauzele reale ale declanşării conflictului şi despre obiectivul principal al conflictului.
Ce s-a întâmplat cu soldaţii răpiţi? În zilele conflictului s-a ştiut că cei doi soldaţi sunt în viaţă. La aproape un an de la război, în martie 2007, primul ministru israelian Ehud Olmert făcea apel la eliberarea lor, lăsând să se înţeleagă că cel puţin unul dintre ei este în viaţă. Apoi, în iulie 2008, la doi ani de la conflictul armat, statul israelian avea să primească corpurile neînsufleţite ale celor doi, în schimbul unor prizonieri Hezbollah şi a 200 de corpuri de militanţi palestinieni şi libanezi. Examinarea corpurilor celor doi soldaţi a indicat faptul că cei doi au murit în atacul iniţial, cel ce avea să declanşeze conflictul şi nu în captivitate. Goldwasser a fost rănit grav în piept, iar Regev a fost împuşcat în cap. Cu alte cuvinte, teoretic, războiul a fost declanşat pentru recuperarea corpurilor soldaţilor ucişi. Cred că acest lucru s-a ştiut dintotdeauna la nivel înalt, pentru că teoretic este aproape imposibil ca soldaţii rămaşi în viaţă după atacul iniţial al celor două Humvee, să nu fi ştiut de soarta camarazilor lor.
În concluzie, cauza reală a declanşării conflictului nu a fost recuperarea trupurilor celor doi soldaţi ucişi, ci protecţia populaţiei civile israeliene în faţa unui presupus atac nuclear ce ar fi putut avea loc la data de 3 august 2006. Astfel, cred că bombardamentul israelian asupra obiectivelor civile libaneze a “stimulat” miliţiile Hezbollah să trimită o ploaie de rachete relativ inofensive în teritoriul israelian a cărui populaţie a fost obligată să stea în adăpost. Pentru “spectatori” a fost curios efortul Israelului de distrugere a infrastructurii libaneze în loc să bombardeze fiecare metru pătrat al zonei de sud din care se lansau rachetele Hezbollah. Efortul militar israelian a fost concentrat pe civilii libanezi şi nu pe miliţiile Hezbolloah. Este clar că nici armata nu a înţeles mai nimic din acest conflict... dar totul devine logic dacă privim obiectivul: protecţia israeliană civilă în faţa uni presupus mare rău (atac nuclear), prin provocarea unui rău mai mic, relativ inofensiv (lansarea rachetelor Hezbollah).

Ce au înţeles oare autorităţile israeliene în urma acestor evenimente?! Cred oare că prin micul război au îndepărtat pericolul nuclear care pândeşte Ierusalimul? Cred oare că creştera vigilenţei militare în preajma datei de 3 august 2006 a împiedicat un atac nuclear major? Nu ştiu ce cred ei, dar stiu ce cred ...eu. Cred că suntem încă departe de o decodare computerizată corectă a Torei. Mai cred că atacul - bine descris în Biblie îţi are locul său pe axa timpului, loc care deocamdată ne este ascuns. (fragment din PT editia 2011)

Adevarul despre cel de-al doilea razboi mondial (II)


Să ne imaginăm o clipă că suntem proiectaţi înapoi în timp şi ne aflăm chiar în locul lui Adolf Hitler! Am ocupat militar Polonia, Franţa, Norvegia, Grecia, Iugoslavia şi o mare parte din URSS. Războiul continuă, dar în teritoriile ocupate ne confruntăm cu o problemă. Pretutindeni se înregistrează revolte, atacuri asupra obiectivelor noastre militare din spatele frontului, sabotaje, acţiuni de spionaj şi de alt fel organizate de grupuri de partizani. Toate aceste evenimente l-au obligat pe Hitler să menţină în teritoriile ocupate numeroase divizii de infanterie sau tancuri. Astfel, în timp ce linia principală a frontului (din URSS) ducea o lipsă acută de trupe, în ţările ocupate Hitler menţinea zeci de divizii care nu făceau altceva decât să „lupte” împotriva partizanilor, sabotorilor de orice fel. Ce aţi fi putut face dvs în locul lui pentru a rezolva această problemă? Cum aţi putea elibera aceste divizii de sarcinile ingrate de a lupta cu nevăzutul pentru a le folosi acolo unde de fapt le este locul, pe frontul direct de luptă, împotriva inamicului real? Hitler nu a găsit o rezolvare la această chestiune. Până spre finalul războiului, zeci de divizii germane au rămas „pierdute” prin ţările ocupate, din nordul Norvegiei până în sudul Greciei. Zeci, sute de mii de militari „păzeau” obiective ocupate militar în ţări străine, în timp ce trupele ruseşti ocupau şi devastau Berlinul. Asta era metoda veche, folosită de toate puterile lumii până în acel moment. Hitler nu a schimbat-o pentru că nu şi-a pus în mod real această problemă. Acesta nu era războiul lui! Nu el îl planificase pentru a găsi şi aplica metode moderne de gestionare a acestuia. Fiind, în final, victima propriei sale puteri, Hitler s-a făcut fără să vrea instrumentul principal al noilor metode de cucerire a puterii în lume. Principiul nou, aplicat de atunci şi până azi, poate fi rezumat astfel: Dacă reuşeşti să acaparezi toate resursele economice importante ale unei ţări şi să păstrezi în acelaşi timp o aparenţă de pace, lumea se va supune pe veci! Niciodată în istorie (nici chiar în cazul celebrei revoluţii bolşevice) nu a existat vreo revoltă împotriva dominaţiei economice, ci doar împotriva dictaturilor militare, politice. E suficient, aşadar, să aduni în mâinile tale obiectivele economice cele mai importante (întreprinderi, resurse miniere, petrol, pământuri sau producţii agricole etc), să angajezi în aceste obiective toată forţa de muncă locală şi să încasezi profitul. Ca efect, societatea respectivă va depinde de proprietăţile tale economice, iar tu, prin influenţa pe care ai câştigat-o, poţi decide (manipulând conştiinţe şi oameni) întreaga politică de stat. S-a reuşit în acest fel, pentru prima oară în istoria omenirii, crearea unui super-sistem complex de dominare economică mondială. Popoarele astfel dominate vor trăi cu iluzia libertăţii, a democraţiei, dar ele nu vor face decât să servească (prin munca lor de zi cu zi) interesele grupului de super-patroni. Guvernele, formate în marea lor majoritate din oameni fără coloană vertebrală şi fără mândrie naţională, vor accepta de bună voie să se supună acestor interese economice şi - prin puterea pe care o exercită - să supună întreaga naţiune. Veţi putea observa că nici un mare gânditor sau idealist nu a putut ajunge să deţină o reală putere politică în lumea modernă de azi. Sistemul modern de dominare mondială (acest „sistem de securitate” lansat cu „ocazia” celui de-al doilea război mondial) nu mai permite ascensiunea pe scara puterii politice şi administrative a unor oameni independenţi şi patrioţi. Aşa se face că în prezent, în toate ţările importante ale lumii, obiectivele politice principale sunt de natură… externă, nu internă! Pentru SUA cel mai important lucru e „lupta împotriva terorismului”, pentru Uniunea Europeană „extinderea” (ca şi pentru NATO de altfel), pentru România „integrarea” etc. În nici una din aceste ţări nu s-a stabilit ca obiectiv principal de guvernare combaterea sărăciei, creşterea nivelului general de trai sau educaţie, îmbunătăţirea sistemului de sănătate sau de asistenţă socială sau alte asemenea obiective care în principiu înnobilează omul. Dimpotrivă, bugetele sănătăţii, învăţământului sau dezvoltării sunt mai mereu la limita supravieţuirii, uneori chiar şi sub acest prag critic. Resursele principale sunt folosite pentru îndeplinirea obiectivelor externe, în general păguboase pentru omul de rând, dar extrem de folositoare celor care manipulează destinele mondiale, care acaparează putere şi care apoi o gestionează.

Investiţii capcană

Să revenim însă la timpurile în care acest plan (devenit realitate în zilele noastre) era doar în mintea celor care l-au conceput. Vă puteţi oare aminti cum arăta harta lumii în anii dinaintea începerii celui de-al doilea război mondial? La acea dată, planeta noastră era împărţită între doar câteva mari puteri. Franţa, SUA, Olanda, Belgia, Marea Britanie, Portugalia, Japonia deţineau (prin coloniile lor) practic 90% din suprafaţa întregului glob. De exemplu, continentul african era împărţit între Franţa, Belgia, Italia şi Marea Britanie. Lumea era pusă din nou în situaţia când anumite imperii dominau prin întindere geografică. În aceste teritorii, obiectivele economice erau în mâna cuceritorului care le păstra însă doar prin forţa militară care era desfăşurată la faţa locului. Într-o asemenea postură, de „imperiu” cuceritor, a ajuns şi Adolf Hitler după ce a cucerit ţările pe care le-am amintit ceva mai înainte. La fel ca orice putere colonială, şi „Imperiul” german nou creat prin cuceriri militare trebuia să-şi menţină sub control obiectivele economice pe care le-a câştigat, prin puterea forţei militare. „Aliaţii” însă au privit altfel problema… Trebuia, cum am spus, creată o „tranziţie” de la această formă de dominare prin forţă, la forma nouă, de dominare prin inteligenţă, prin pârghii economice. Obiectivele economice trebuiau păstrate în proprietate şi/sau administrare, dar fără să mai fie nevoie de prezenţa armată la faţa locului. În fiecare din aceste colonii urma să se instaleze câte un guvern aparent legitim (un guvern local), dar care să fie total supus puterii din umbră. Aceste guverne ar fi acţionat în toată politica lor internă şi externă conform cu indicaţiile primite din exterior. În funcţie de specificul local, marile obiective economice urmau să devină proprietatea „investitorilor străini” care iată, veneau şi „salvau” economia locală cică „investind” mulţi bani în (re)tehnologizare, în dezvoltare, etc. Poporul, cârmuit cu grijă de guvernele „emanate” din revoluţia generală mondială, urma să creadă că este liber pentru că din punct de vedere politic era condus de con-naţionali. Nu mai existau acei asupritori în uniformă militară care să abuzeze de statutul lor de stăpâni, şi împotriva cărora să nu poţi nici măcar protesta. Acum poţi protesta, eşti liber să spui ce vrei, să gândeşti ce vrei, dar totuşi, pentru a putea trăi trebuie să munceşti. Ideea e că atunci când munceşti trebuie să te duci la serviciu în întreprinderile lor! Asta e tot ce contează!!! S-a reuşit astfel adormirea definitivă a sentimentelor de revoltă pe care orice popor îl poate avea faţă de o putere dominantă. Aşadar, în spatele acestor idei (aparent nobile) de democraţie şi libertate se ascunde de fapt o ocupaţie economică totală, mult mai puternică decât a fost vreodată vreo ocupaţie militară. (va urma)

Cornel SABOU