Un trifoi cu patru foi

NU vreau să vă par tragi-comic, nici să provoc reacţii de compasiune sau milă (nu e cazul), dar mă simt nevoit să spun câteva cuvinte legate de faptul că pentru o perioadă mai lungă vă voi lipsi! Cât de lungă... nu ştiu să vă spun acum.

N-o să fac un secret din faptul că starea actuală a sănătăţii mele implică o schimbare radicală de atitudine, de comportament şi chiar de viaţă. Am făcut multe greşeli în viaţa mea, iar una din acestea a fost faptul că m-am încrezut prea tare în puterea voinţei mele. Da, m-am ştiut un bărbat puternic, capabil să înfrunte orice situaţie grea, orice pericol, orice... Şi am înfruntat (cu succes aş zice) destule situaţii care pe alţii i-ar fi pus pe fugă din prima clipă. Voinţa, însă, nu este suficientă întotdeauna. Sunt cazuri în care această forţă interioară trebuie combinată cu inteligenţa, cu o capacitatea superioară de a discerne corect între priorităţile vieţii. Boala este un asemenea exemplu. O boală, mai ales dacă este una periculoasă, cu efecte care pot duce chiar la deces, nu poate fi tratată doar cu voinţă. Asta am înţeles şi eu acum, din păcate un pic cam târziu...

Puşcăria a fost un blestem pe viaţa mea. În 1998 am fost arestat în baza unei condamnări abuzive (abuz demonstrat cu ocazia procesului câştigat de mine la CEDO împotriva guvernului român). După două luni de detenţie, odată ajuns în libertate am fost nevoit să mă internez de urgenţă în spital suspect fiind de tuberculoză. Am stat atunci internat trei luni şi mi-am rezolvat problema. Sau cel puţin aşa credeam...

În 2008 am fost încarcerat din nou, tot în baza unei condamnări abuzive, dar de data aceasta nu am mai avut nici puterea, nici posibilitatea de a mă mai război cu guvernul la Strasbourg. Am stat trei ani în puşcărie şi când toţi mă vedeau terminat, distrus, mort chiar, eu am trăit triumfând peste toate aceste gânduri negre. M-am întors acasă, lângă copii mei, fără să-mi mai fac vreo grijă cu privire la starea sănătăţii mele. La câteva luni de la liberare am început să simt primele simptome. Le-am ignorat. După încă vreo câteva luni am început să am stări de rău din ce în ce mai accentuate. Apoi, chiar fără să fac nici un efort, am început să respir tot mai greu. Am ignorat şi aceste situaţii. “Îmi revin eu”, mi-am spus şi în loc să acţionez mai inteligent şi să-mi fac investigaţii medicale am mers la muncă în Franţa pe ideea că “banul contează”. Mda...

Am stat opt luni în Franţa trebăluind prin şantiere, gâfâind ca un ogar la orice solicitare fizică. M-am întors de acolo şi... cred că până aici mi-a fost! 

Nu m-am dus la spital, nu mi-am făcut analizele medicale decât atunci când n-am mai putut respira, când stările de cădere la pat ţineau 23 de ore pe zi şi când am văzut că după ce slăbisem deja zece kilograme nu mă puteam reface nici mâncând, nici luând vitamine, nici prin alte forme de forţare a... voinţei! Iar când am ajuns, în sfârşit, să păşesc pe drumul corect al verificării sănătăţii prin investigaţii medicale verdictul pe care l-am primit a fost dur şi nemilos. Internarea mea se impune acum de urgenţă şi sper doar să nu fie cam prea târziu... Nu de alta, dar verificând pe net am citit prin mai multe locuri că tuberculoza se poate trata “dacă este descoperită în fază incipientă”. Nimeni nu spune nimic dacă tuberculoza mai poate fi tratată în caz că este descoperită în fază mai... avansată! O să descopăr eu acest lucru, pe pielea mea, în următoarele luni...

Să nu faceţi ca mine! Nu e suficient să fii (sau să te crezi) “Mihai Viteazul” plus “Napoleon” ca să îţi tratezi o boală. Da, dacă e doar să te lupţi cu “turcii” sau să elaborezi texte “geniale”, dacă trebuie doar să înfrunţi temeri, lipsuri, trădări, duşmănii pătimaşe sau momente de strâmtorare poţi să trăieşti fiind învingător. Poţi câştiga bătălii sau le poţi pierde câştigând experienţă, dar nu poţi învinge o boală cu “sabia”! Nici cu cuvintele, nici cu starea de spirit, nici cu atitudini de învingător în războaie duse aiurea din prea multă sau prea puţină înţelepciune. De regulă, o boală înseamnă un virus, iar un virus se învinge cu “anti-virus”, adică exact cu medicamentele potrivite şi cu un stil de viaţă adecvat. 

Bun... Târziu sau la timp, de mâine încep tratamentul într-un spital creat exact pentru tratarea unor astfel de afecţiuni. Dacă va fi cu succes sau nu voi afla trăind până la capăt destinul ciudat ce mi-a fost hărăzit. Fără dorinţa de a vă părea prea tragic, punând însă răul în faţă, vă spun că dacă pornesc acum pe un drum care va fi să fie ultimul din viaţa mea atunci voi fi ultimul care va plânge pentru asta. Şi va fi ultimul act de “vitejie” prostească de care mă voi dovedi capabil. Dacă, însă, doctorii (doctoriţele) care se vor ocupa de mine vor reuşi să învingă prin profesionalism şi competenţă ceea ce eu n-am putut prin voinţă şi prostie atunci vă spun că în ziua în care voi fi multi-milionar (am voie să visez, nu-i aşa?) le voi ridica un monument! Iar dacă nu voi fi multi-milionar (am voie să fiu realist?) am deja construit un monument în inima mea şi preventiv le dăruiesc această “construcţie” indiferent de rezultatele pe care le vor da tratamentele medicale. 

N-o să închei cu un salut, nici cu un rămas bun. Voi reproduce pe final doar câteva versuri dintr-o poezie care mi-a fost dăruită de un unchi drag mie (Valentin Moldovan) într-o vreme în care boala nu-mi măcina trupul ci  sufletul. Atunci, aceste cuvinte, alături de alte câteva, m-au vindecat!

O îmbrăţişez pe mama/Şi pe toţi care-mi sunt dragi,

E o luptă însăşi viaţa/Cu oglinda din obraji

În panoul biruinţei,/Fără minus, fără plus,

Îmi felicit azi copiii/Un Flaviu şi-un Darius.

Mă-nsoţeşte omenia/Condamnată justiţiar,

Am plătit cu datoria/Pentru dulcele-amar!

Am pus cărţile pe faţă/În misiune, pentru voi,

Ştirile de dimineaţă/Şi-un trifoi cu patru foi!

...

Sclavii Rusiei

De o bună bucată de vreme încoace, pe toate posturile TV, în presa scrisă (atâta câtă mai este) şi pe diferite bloguri, siteuri etc se “analizează” în mult prea multe şi diferite moduri “criza ucraineană” sau, altfel spus, pericolul apariţiei unui nou război. Sintetizând aceste analize ar rezulta următoarea imagine: Rusia este bau-bau, balaurul din poveste, Putin e noul Hitler (sau Stalin – totuna!), Ucraina e fata mare violată de vecinul beat, iar noi putem sta liniştiţi pentru că suntem în NATO! Se face caz de legile internaţionale se invocă protecţia minorităţii ruse şi se analizează temeinicia argumentelor invocate de părţile aflate în conflict. Mult bla-bla inutil... 

Faţă de această situaţie şi pus în faţa atâtor inepţii debitate pe subiect în media mă văd nevoit să intervin şi să clarific două-trei lucruri...

În toată politica lumii şi în toate timpurile (din antichitate şi până azi) un singur criteriu a stat la baza acţiunilor de forţă desfăşurate de un stat împotriva altui stat. Este vorba de puterea militară! ÎNTOTDEAUNA, fără excepţie, când un stat devenea o mare putere militară îşi supunea prin forţă toţi vecinii. Acesta se oprea din politica expansionistă doar când era pus în faţa altui stat care avea cel puţin o forţă militară egală cu a sa. Stilul acesta (foarte evident şi clar pentru perioada antică şi medievală) s-a perpetuat până în zilele noastre. Diferenţa faţă de trecut este doar faptul că azi politica de forţă este mascată de propagandă, chestiune care în trecut nu exista. Când Imperiul Otoman ataca în neştire popoarele europene nu spunea că vrea să le “elibereze” ci afirma sus şi tare că vrea să le supună. Nu exista pe atunci această falsă propagandă de azi care ascunde fiecare conflict în spatele ideilor de eliberare a popoarelor, de protejare a minorităţilor, de implementare a democraţiei etc. 

Puterile moderne s-au oprit puţin din expansiunea pe cale militară când au apărut armele sofisticate ale secolelor XX-XXI, în special armele nucleare. Era evident că un război purtat între marile puteri în noile condiţii ar duce la autodistrugere. Aşa că noile războaie s-au purtat doar cu naţiunile mai slabe şi chiar dacă pe teritoriile acestor state-victimă se înfruntau – mai pe faţă, mai pe ascuns - tot marile puteri, propaganda venea şi ascundea sau justifica această situaţie. Vezi cazurile Coreea (anii cincizeci), Vietnam (60-70), Afganistan (80), Irak, din nou Afganistan şi acum Ucraina (plus numeroasele conflicte din statele africane). Toate acestea au fost teatre de război pentru că acolo nu exista pericolul declanşării un război nuclear. Să revenim acum la Ucraina de azi...

Dominată de blocul militar NATO, Europa oferea puţine şanse de expansiune pentru orice mare putere. Cu o excepţie. Este vorba de fostele state sovietice. Nu mă refer la fostele state comuniste ci doar la cele care compuneau în trecut URSS. Statele baltice au apucat să adere la NATO într-o vreme în care Rusia abia se refăcea după dureroasa (pentru ea) rupere de Uniunea Sovietică. Ani la rând în Rusia au trebuit reaşezate instituţii, recreate sisteme de comandă etc. Acum (de câţiva ani încoace) Rusia este stabilizată din toate punctele de vedere, inclusiv (sau MAI ALES) în domeniul militar!

Nu trebuie să ne mire politica de forţă pe care Putin o duce împotriva Ucrainei. Ucraina nu este parte din nici o alianţă militară. Valorile şi legile internaţionale sunt egale cu zero, aşa cum au fost întotdeauna pentru toate marile puteri, inclusiv pentru SUA. Ucraina, singură, nu este capabilă să se opună Rusiei. Ştiind toate acestea, Putin se desfăşoară aşa cum se desfăşura Imperiul otoman pe vremuri, doar că el acum nu spune că vrea să supună Ucraina ci – evident – că vrea să o elibereze de fasciştii care au preluat acolo puterea şi, bineînţeles, să protejeze minoritatea rusă. Exerciţiul de forţă este evident şi este executat pentru singurul motiv că Rusia este mai puternică decât Ucraina din punct de vedere militar! Este singurul lucru care contează! Nu minorităţi, nu “dreptate”, nu legi, nu altceva. Putin a prins un loc în care NATO nu este băgat şi acţionează acolo cu forţa pe care o are. Politica junglei, adică cel mai puternic îl mănâncă pe cel mai slab. Nu are alte motivaţii în spate decât dorinţa de a-şi extinde puterea şi influenţa. Aşa cum pe alte planuri şi din aceleaşi motive acţionează militar şi SUA, care la rândul său îşi maschează adevăratele intenţii în propaganda “eliberării popoarelor” şi a exportului de democraţie. 

Dacă acceptăm acest context ne dăm seama uşor cum vor evolua evenimentele. În jurul Rusiei vor supravieţui doar statele care se declară supuse Moscovei (gen Belarus) sau cele care au apucat să adere la NATO. Celelalte, mai ales dacă manifestă şi tendinţe de independenţă sau intenţii de orientare spre Vest, vor fi supuse imediat prin exerciţiul puterii militare. Cazurile Georgiei (în trecutul apropiat) şi acum al Ucrainei. 

Da, Ucraina va fi complet destabilizată şi destrămată. Estul Ucrainei este deja în război civil. Mai multe oraşe s-au “blindat” şi la propriu şi la figurat împotriva încercărilor Kievului de a restabili ordinea. E o chestiune de zile până când Rusia va interveni militar şi va prelua controlul acestei mari părţi din Ucraina. Dacă Armata ucraineană se va opune, atunci Ucraina va fi ocupată integral şi Putin “nu va mai avea ce face” decât s-o încorporeze în Rusia. 

Din păcate, la fel cred că se va întâmpla şi în Moldova. Veţi vedea că Rusia nu va abandona Transnistria. Odată ce această regiune va deveni teritoriu rus, până la un pretext pentru ocuparea militară a Moldovei nu mai e mult. Pentru că Moldova se grăbeşte să se integreze în UE şi Putin nu poate permite asta! Ori la conducerea Moldovei va veni un guvern pro-rus, ori Moldova va fi ocupată militar de Rusia! Acesta este verdictul!

Asta am vrut să vă spun... Nu mai analizaţi aiurea toate motivele aruncate pe piaţă de propaganda oficială. Toate astea la un loc au valoare ZERO! În realitate este vorba de exercitarea unei puteri din dorinţa de a-ţi creşte puterea şi influenţa. Ca în evul mediu! Când înţelegi asta îţi dai seama că nu ai de ales decât să te supui, să devi sclavul celui puternic, sau să lupţi şi să mori frumos! Nici o şansă cu apelarea la legile internaţionale, la ONU sau la extratereştri! Nimănui nu-i pasă de aşa ceva... Azi, cel puternic e Rusia. Cel slab e Ucraina. Cel puternic vrea să îl supună pe cel slab. Cel slab se supune de bună voie sau este supus cu forţa. Atât! Clar până aici??? Mă bucur... 

Numai bine, ne reauzim curând!

Cornel SABOU

Raportul Comisei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989 (VIII)

TIMIŞOARA – ORAŞUL DECLANŞĂRII REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Străveche vatră românească, spaţiu de spiritualitate dintotdeauna a neamului românesc, Banatul a reprezentat de peste 2 milenii întruchiparea luptei dârze pentru libertate şi democraţie a unui popor mândru şi care şi-a apărat fiinţa şi pământul străbun năzuind permanent ca pe rodul virtuţilor sale să-şi clădească o viaţă, o istorie şi un loc potrivit între naţiunile lumii.

Eforturile constructive ale locuitorilor români, germani, maghiari şi sârbi şi de alte naţionalităţi sunt aşezate pe temelia valorilor materiale şi spirituale ale unui trecut demn ce se pierde în negura vremurilor şi relaţiilor fireşti de convieţuire şi respect.

Vatră a unităţii de gând, simţire şi faptă, judeţul Timiş continuă a străluci în constelaţia judeţelor ţării ca o ctitorie de oameni harnici, dârji şi iubitori de ţară.

Judeţul Timiş are o populaţie de peste 700.000 locuitori din care numai în municipiul Timişoara – reşedinţă de judeţ, locuiesc peste 300.000 de oameni. Acest oraş ocupă al 3-lea loc ca mărime între oraşele ţării pe naţionalităţi, populaţia judeţului se prezintă astfel: români: 80,1 %; maghiari: 9,0%; germani: 3,8%; sârbi: 2,4%; ţigani: 2,1%; În mediul urban: 39,3%, iar în mediul rural: 48,4%. 

Pe religii, structura populaţiei  judeţului Timiş se prezintă astfel: ortodoxă: 78%, romano-catolică: 10%, penticostală: 2,7%; reformată: 2,3%; baptistă: 1,2%; greco-catolică, adventistă: 0,2%.

Deţinător al unor ramuri de vârf în economia naţională (calculatoare, poduri rulante electrice, motoare electrice, chimie etc.) judeţul Timiş şi oraşul Timişoara prezintă şi o mare importanţă cultural-turistică. Relieful diversificat, de la înălţimi muntoase de peste 1300 m la câmpii joase, judeţul Timiş dispune de importante bogăţii naturale ale solului şi subsolului. Aşezat în Câmpia de vest a ţării, se învecinează cu Iugoslavia şi Ungaria de-a lungul unui important drum ce uneşte Europa Vestică şi Centrală cu Marea Neagră. Timişoara se află la o distanţă aproximativ egală de Marea Adriatică şi Marea Neagră.

În 1940, o mare parte a refugiaţilor din Transilvania vremelnic ocupată a fost găzduită frăţeşte de Banatul îndoliat. Populaţia majoritară română a trăit exemplar alături de şvabi, sârbi maghiari chiar şi în timpul războiului. Ţara va cădea, sub cizma bolşevică impusă de „balalaicele” şi tancurile armatei roşii.

În 1945, după plecarea în masă a şvabilor, speriaţi de regimul comunist urmată de deportările masive ale acestora în Rusia sovietică s-a lăsat un vid care a însemnat o mare pierdere economică şi culturală. În perioada anti-Tito, condusă de Gheorghiu-Dej, a frânat dezvoltarea Banatului care a suferit şi o ocupaţie bolşevică dintre cele mai crunte.

Începând din deceniul şapte, a apărut şi criza economică a României, în realitate a întregului sistem comunist. În anii 1988-1989, degradarea economică şi socială în România s-a accentuat, ajungându-se la o situaţie imposibilă.

Existenţa unei practici de nepromovare,către cei doi dictatori, a informaţiilor negative pe motivul de a nu-i supăra, înlocuirea adevărului cu minciuna care devenise lege, toate acestea au adus grave prejudicii întregii activităţi economice, sociale şi chiar politice. Exista un refuz al factorilor de conducere în stat, de a lua în consideraţie semnele certe de dezintegrare a întregului postament pe care era aşezată societatea românească, fie pentru a nu-şi pierde scaunele, fie pentru a nu suporta repercusiuni asupra propriilor persoane. Din motive pur subiective dezvoltarea comunistă a economiei româneşti ajunsese în această perioadă la limita maximă a ceea ce ea putea oferi, mult agravată de ambiţiile celor doi dictatori, astfel că începând cu 1978 se declanşează declinul rapid şi inevitabil.

Unele date şi informaţii deţinute de organele specializate ale judeţului Timiş premergătoare perioadei revoluţionare din decembrie 1989  

Evoluţia vieţii social-politice a judeţului Timiş din anii dictaturii comuniste şi în special din ultimii ani ai regimului totalitarist-ceauşist se îndrepta spre o stare prerevoluţionară explozivă ca urmare a existenţei unor importante contradicţii economice şi sociale. Degradarea nivelului de viaţă al imensei majorităţi a populaţiei ajunsese la un punct limită ce nu putea fi depăşit decât prin nişte schimbări radicale şi de fond. Apariţia unei opoziţii mute şi dârze din partea populaţiei exprima o stare tensională, care ar fi trebuit să convingă conducerea de partid şi a securităţii de existenţa unui imens pericol. Informaţiile deţinute de cuplul dictatorial puse la dispoziţie de organele securităţii statului sugerau totuşi în linii mari, starea tensionată existentă în majoritatea segmentelor socio-profesionale ale ţării şi mai ales în Banat. Pierderea contactului regimului dictatorial cu realitatea socială din ţară explică arbitrariul în efectuarea actului de conducere iresponsabil şi, totodată, inconştienţa în faţa cauzelor apariţiei unor tulburări sociale. Încă din anul 1987 România fusese supusă unui intens tir informaţional din partea serviciilor de spionaj străine. Vestul şi-a unit eforturile cu serviciile de informaţii ale ţărilor vecine „frăţeşti”, cu interese diferite asupra ţării dar, având toate un interes comun şi anume, înlăturarea incomodului clan ceauşist ca un început al slăbirii şi, poate chiar, al dezintegrări României. Ca urmare, serviciile de spionaj şi-au mutat priorităţile spre acutizarea prin orice căi şi prin orice mijloace a crizei interne. În acest sens, s-a urmărit printre altele şi crearea unei mişcări de dizidentă prin realizarea unui grup de opozanţi care la nevoie, să poată fi scoşi în faţă ca fiind promotorii acţiunii de răsturnare a puterii. În realitate, această acţiune nu a prea a reuşit în România. Singura persoană care merită în mod deosebit amintită este doamna Doina Cornea, pentru extraordinarul său curaj.

La sfârşitul anului 1988 organele specializate din ţară au informat pe Nicolae Ceauşescu despre proiectarea în Occident a dezmembrării României, lucru pe care dictatorul a refuzat să îl creadă. În decembrie 1988 cu prilejul întâlnirii periodice cu conducerea iugoslavă (Loncear şi Dizdarevici) şi când aceştia au pus în discuţie problema Banatului sârbesc, Nicolae Ceauşescu a reacţionat destul de dur. Respectiva consfătuire era pe punctul de a fi compromisă. Dacă e să dăm crezare opiniilor relatate în lucrarea „La cele mai înalte nivele ale puterii” Editura ALL – 1994, având la bază documente KGB şi CIA, în care se relata că în decembrie 1988 în sala Sfânta Ecaterina de la Kremlin, secretarul general al P.C. (B) al URSS, M.S. Gorbaciov 1-a primit pe Henry Kissinger – reprezentantul preşedintelui SUA. Acesta a oferit un plic lui Gorbaciov ce conţinea propuneri de împărţire a sferelor de influenţă în Europa de Est, între SUA şi URSS.

Relaţiile personale dintre Ceauşescu şi Gorbaciov devin din ce în ce mai critice fiind dublate şi de atitudinea sa sfidătoare faţă de SUA pentru ca pe plan intern să nu rămână mai prejos dictatorul forţează plata tuturor datoriilor externe ducând ţara într-o mizerie de nedescris, frig, întuneric, sărăcie şi foamete.

Un an mai târziu, pe 8 iulie 1989, cu ocazia întâlnirii la nivel al ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia, Nicolae Ceauşescu a încercat să realizeze o dezamorsare a relaţiilor româno-ungare. Ca urmare, s-a organizat o întâlnire bilaterală la Arad cu conducerea ungară (NYRESZO, NEMETH MIKLOŞ şi GYULA HORN – arunci Ministerul de Externe şi care a fost un fiasco total, deoarece delegaţia ungară a susţinut că Transilvania nu aparţine României şi că în consecinţă vor proceda la internaţionalizarea problemei în cadrul ONU şi al altor organizaţii internaţionale În acest context, Nicolae Ceauşescu şi-a pierdut calmul ripostând ferm şi cu violenţă.

Acestea au fost momentele când Nicolae Ceauşescu a înţeles propriile sale afirmaţii că „...se pune ceva la cale împotriva României” fără a-şi da seama că el personal devenise indezirabil în faţa întregii lumi şi mai ales în faţa poporului român.

O analiză sumară a delegaţiilor străine participante la Congresul al XIV-lea ne dă posibilitatea a trage nişte concluzii interesante astfel: nivelul de reprezentare foarte scăzut, opiniile declarate ale unor delegaţi potrivit cărora cu acest prilej Nicolae Ceauşescu ar renunţa la conducere şi încercările unor delegaţi de a incita cadrele de conducere din partid de a trece la acţiuni pentru înlăturarea clanului ceauşist; confirmarea din partea unor delegaţi că în exterior se pun la cale unele acţiuni pentru înlăturarea lui Ceauşescu. Din informaţiile deţinute de organele de contraspionaj româneşti rezulta că forţe străine planificaseră ca dată pentru înlăturarea grupului ceauşist – 25 decembrie 1989 – sărbătoarea Crăciunului sau 31 decembrie – sărbătoarea Noului An.

Occidentalii au mers pe stimularea nemulţumirilor existente în partea de apus a ţării, în Transilvania şi Banat şi aceasta având în vedere doi factori de bază – minorităţi naţionale şi culte şi secte neoprotestante pe care le stimulau material şi organizatoric.

Din punct de vedere economic trebuie să recunoaştem că bănăţenii trăiau mai bine ca în restul ţării,având în vedere bogăţia zonei, dar şi hărnicia oamenilor.

Din informaţiile securităţii, la reuniunea şefilor de state şi de guverne a ţărilor membre a pieţii comune, ar fi fost iniţiate măsuri coordonate în vederea multiplicării acţiunilor de destabilizare a situaţiei din Europa de Est, în vederea căderii regimurilor comuniste. Cu referire la România, reuniunea a hotărât: „…în contextul poziţiilor concertate ale SUA şi URSS se are în vedere intensificarea acţiunilor vizând crearea unei tensiuni interne; destabilizarea prin folosirea unor stări de nemulţumire şi incitări în mediul minorităţii maghiare, considerându-se că în acest fel, România ar putea fi determinată să nu mai obstrucţioneze procesele ce au loc în Est.” (notă DSS nr.0263/22.11.1989).

Este evident că regimul totalitar din România se afla în faţa unei iminente prăbuşiri, a unei inevitabile explozii populare.

Plecând de la unica idee a unui pericol extern, regimul ceauşist nu era în măsură să înţeleagă adevăratele cauze care aparţineau în fapt, problematicii interne, a stării de cumplită nemulţumire de sărăcie şi mizerabilă umilinţă.

Dispunerea municipiului şi a judeţului într-o zonă geografică situată la confluenţa unor factori de propagandă externă, deosebit de activă; existenţa unei atitudini anticomuniste specifice populaţiei timişorene; tradiţia democratică prezentă în concepţia şi comportamentul localnicilor, existenţa unui cadru de relaţii şi contacte mult mai dezvoltate cu cetăţeni din ţările Europei Occidentale şi Centrale, specificul compoziţiei etnice a regiunii sunt tot atâţia factori ce au creat mediul prielnic al izbucnirii revoltei.

Factorii enumeraţi, precum şi mulţi alţii, au demonstrat că atât cursul evenimentelor de la Timişoara, clar anticomuniste, cât şi deznodământul lor au fost determinate în mod fundamental de populaţia Timişoarei. Ceauşescu anilor 1968-1975, simpatizat de Occident prin atitudinea sa refractară la dictatura sovietică de tip cominternist devenise arogant, megaloman şi retrograd în deceniul 80 în faţa aceloraşi politicieni din Vest. Pentru URSS şi, mai exact, pentru Gorbaciov, el era inadaptabil schimbărilor pe care le dorea şi chiar mai mult, avea uneori poziţia unui inamic.

Din raportul SRI rezultă că în ultimele luni ale anului 1989 a sporit simţitor şi inexplicabil numărul trecerilor ilegale ale frontierei dinspre Ungaria în România, precum şi returnările masive de fugari de către autorităţile maghiare. În decembrie, deşi la Timişoara se aflau gl. Macri şi col. Teodorescu, nici un posibil agent nu a fost demascat.

Atitudinea atât de rapid exprimată de Bush şi oamenii săi privind o posibilă, chiar necesară intervenţie a Pactului de la Varşovia în România este evident continuarea unei discuţii sau înţelegeri deja avute.

Ofertele ruşilor de un posibil „ajutor” făcute în noaptea de 22/23 decembrie – telefonic – generalului Guşă, se refereau la un regiment de trupe aeromobile şi de desant.

În acelaşi timp, ambasadorul francez oferea 90 antiterorişti în apropierea graniţei de la Oradea, (declaraţie S.N. şi Dna Doina Cornea).

Nici o clipă nu trebuie să uităm că pe teritoriul României se aflau 10000-20000 posibili combatanţi veniţi din Uniunea Sovietică, dintre turiştii supranumerici veniţi din U.R.S.S.

Diversiunea aeriană şi electronică,  la care a fost supus întreg teritoriul naţional vine să confirme existenţa unui plan de acţiune militară împotriva României.

Revoluţia română, prin desfăşurarea evenimentelor, a dat peste cap toate planurile externe. Nu a căzut numai Ceauşescu, a căzut pentru prima dată un regim comunist.

Trecerea Armatei de partea Revoluţiei a jucat rolul determinant, dar comuniştii au continuat să creadă în existenţa sistemului lor.

Cu toate implicaţiile străine nu putem aduce atingeri unui adevăr pe cât de evident pe atât de incontestabil: revoluţia de la Timişoara a fost a timişorenilor, iar victoria ei se datoreşte în covârşitoare măsură majorităţii populaţiei timişorene.

Dintr-o revoltă a nemulţumiţilor, mişcarea s-a transformat într-o revoluţie anticomunistă.

va urma