sâmbătă, 13 august 2016

Despre nimicul din mine...

Viata asta e mereu "ciudata", dar interesanta... grea, dar placuta, uneori imposibila si mereu provocatoare. 
Nu-mi pot imagina ce "forta" malefica poate sa intre in tine la un moment dat astfel incat, pentru probleme "lumesti" sa recurgi la sinucidere, asa cum a facut recent colegul nostru ziarist, din Baia Mare, Octavian Butuza. Dar nu despre Butuza vreau sa scriu acum... Ci despre mine! Asa cum am promis in ultimul articol, vin acum cu o "spovedanie" fata de care o sa va rog sa aveti macar putina intelegere...

Nu am fost niciodata bogat. In cele mai bune momente ale vietii mele puteam sa ma "laud" doar ca am toate cele necesare vietii de zi cu zi pentru mine si familia mea, nimic altceva sau in plus. Ca traiul normal nu este o problema. Atat... Ca imi pot "permite" sa am preocupari intelectuale, culturale, documentare, sa scriu carti care nu vor fi publicate niciodata, sa ma joc linistit pe calculator jocuri de razboi sau... sa visez! Sa rad si sa ma simt LIBER! Asta a fost averea mea toata viata traita pana acum!

Uneori, deseori, nu aveam insa toate astea... Mi-au lipsit multe, material vorbind. Nu am avut niciodata o casa a mea, de exemplu! Toata viata mea matura am stat in chirie, impreuna cu nevasta si copiii. Nici macar n-am facut vreodata vreo cerere la primarie pentru a obtine o locuinta! Eram ca in bancul ala cu evreul care-si doreste sa castige la loto, dar nu joaca niciodata! 

Imi doream... multe!

De fapt, pentru mine si familia mea mi-am dorit intotdeauna ce-i mai bun. N-am stiut sau n-am putut sa obtin toate cele bune si necesare, dar martor mi-e Dumnezeu ca in intentii am fost mereu curat! Aveam alternative mult mai "sanatoase" din punct de vedere material. In ultimii 25 de ani am avut trei femei cu care am facut familie. Fiecare din acestea au venit la mine cu copii adusi din alte casnicii. M-am implicat si am asigurat tuturor, ani de zile, toate cele neceare traiului si bunei educatii. Si chiar daca nu am rasturnat muntii, pot spune ca am reusit. Cel putin in privinta asigurarii nevoilor normale si principale. Nici una din femeile care au trait cu mine si niciunul din copiii lor nu au suferit lipsuri majore, boli importante, rusine sau batjocura, nu au trait "in strada" si nici "cersetori" nu au fost. Bine, n-am avut castele sa le pun la picioare, dar... sa ma iertati, le-am "cules" de pe drumuri, de prin baruri si le-am... iubit! Habar n-am cum sau de ce, dar ma gandesc ca doar "iubirea" asta m-a facut sa renunt la tot ce puteam face strict PENTRU MINE ca sa fac pentru ele sau pentru un NOI niciodata sigur sau fericit cu adevarat... 
Dupa toate astea n-am avut parte ulterior de vreo "rasplata". Nu ca as fi cautat-o, doar constat... In momentele de despartire (cu toate cele trei doamne!), triste si dureroase ca peste tot in lumea asta in situatii de acest fel, n-am primit decat reprosuri, injuraturi, minciuni si batjocura. Nici macar o data un simplu si banal "multumesc, Cornel"!

Cunosc, asadar, dezamagirea aceea care ucide... ucide speranta, visele, darama castele cladite-n imaginatie, infunda drumuri ce pareau deschise si aduce intuneric in minte si suflet. Cunosc disperarea celui ce crede o clipa ca a pierdut tot! Cunosc fata hidoasa a cosmarurilor de fiecare noapte, a zbaterii sufletesti fara rost, indoiala si revolta fata de Dumnezeu! Cunosc starile astea si chiar ceva mai mult decat atat... Cunosc si calea prin care poti invinge !

Nu am invins prin bani sau alte lucruri materiale. Nu exista vreo suma de bani care sa te scoata cu adevarat dintr-un faliment emotional. Sa va spun ceva... Butuza s-a sinucis din cauza singuratatii in care traia, nu pentru ca nu si-a putut plati chiria, asa cum spunea el! Nu avea pe nimeni aproape, nu avea nimic lipit de suflet, era singur, doar cu el insusi, iar pe EL insusi nu se putea suporta! Cunosc sentimentul, doar ca eu... eu m-am regasit mereu! Am incercat. Sa ma cunosc, sa ma accept, sa ma inving! Si aici, spre deosebire de TOATE celelalte aspecte ale vietii, AM REUSIT! De aceea nu m-am sinucis nici o data, nici de doua ori... niciodata!

De fapt, ca sa intelegeti, si eu am trecut prin faza asta, a negarii a ceea ce sunt, a nemultumirii si furiei.  Si poate de aceea am cautat mereu cu disperare sa-mi fac o familie, cu nevasta si copii, impreuna cu care sa traiesc fericit! Simteam, credeam, ca am nevoie de cineva langa mine, care sa ma iubeasca, sau caruia sa-i pese! Trebuia sa traiesc PENTRU CINEVA pentru ca sa traiesc doar pentru mine... mi se parea ca nu merita!

Si am trait... pentru Gabriela, pentru Camelia, pentru Iuliana, pentru copiii lor si-ai mei, si-ai nostri. Si la "sfarsit" (adica in ziua de azi) am ajuns tot singur! Am ajuns sa traiesc exact cum m-am temut s-o fac toata viata, doar pentru mine! Si stau si ma privesc in oglinda si nu gasesc in asta motiv de sinucidere! Cel putin, nu inca... Daca ma insel, nu va fi cazul sa va anunt, veti afla singuri!

Dar sa nu ma intelegeti gresit. Nu incerc (prin ceea ce scriu acum) sa aduc vreo umbra macar de repros la adresa cuiva din viata mea trecuta sau prezenta! Daca s-a inteles asta, imi cer scuze! V-am spus ca am avut trei femei cu care am facut familie (pe rand, evident, nu in acelasi timp! - precizare pentru prosti, sa ma scuze ceilalti!). Toate au fost minunate, in felul lor! Toate au fost "perfecte" atunci cand le-am luat si cand le-am pus la loc de cinste in viata mea. Au impartit cu mine greul si binele in mod diferit, dar cu rabdare si curaj.  Cu toate cele trei EU am fost cel care a pus capat "relatiei". Eu am fost nemernicul, nu ele. Eu am fost cel cu pretentii exagerate, de "perfectiune" cand eu, la randul meu, nu ofeream nimic perfect! Eu eram cel care cerea "totul" si care oferea atat de putin! Stiu asta acum! Si de aceea stiu ca nu-mi va ajunge viata asta si inca vreo trei vieti ca sa fiu iertat! De inteles, nici vorba. Abia reusesc eu, pe ici, pe colo, prin punctele esentiale doar...

Asadar, stiu ca nefericirea din viata mea mi se "datoreaza". Nu sunt mandru de asta, nu ma "laud" cu prostia, va marturisesc doar. In acest moment, cand incep din nou (de fapt, pentru prima data in viata mea!) sa traiesc doar PENTRU MINE inteleg ca in viata asta am ratat sansa de a intelege deplin realitatea, asa cum este ea. Am visat prea mult, uitand ca omul este asa cum sunt si eu, imperfect, uneori prost, alteori obosit de toate cate sunt, cu momente si momente, bune si rele, cu esecuri, dar si succese si ca toate astea trebuie impartite fara conditii ca sa poti avea parte, in final, de macar senzatia de implinire, daca nu de sentimerntul real! Paradoxul care pana azi a reusit sa ma arunce in disperare si apoi sa ma salveze de ea este faptul ca stiu cine sunt, stiu unde gresesc, cunosc consecintele, dar nu schimb nimic, merg inainte, raman acelasi, stiu ca e cale cu sens unic catre nicaieri, dar ma ambitionez si merg tot inainte, cautatnd nimicul, gasindu-l, plangand si cautand iar, si iar, si iar... Munca de Sisif! Inutila, obositoare si fara rost...

Nu-mi cereti sa explic un paradox... N-are rost. Am trait si am vazut. Cunosc si stiu. Ca sa fii "fericit" trebuie sa... alea-alea, tot felul de conditii... Daca ma pun sa le fac, nu pot! Nici macar sa incerc nu pot! Cu mintea inteleg, dar nu e suficient. Cu sufletul raman ceea ce am fost mereu. Si vine femeia mea acasa... si stiu, dar degeaba. Tot ma iau de ea. Pentru ca aia si cealalta nu e ok, nu e cum TREBUIE sa fie. Si nu e cum trebuie pentru ca asa e viata, realitatea ei, uneori nedreapta, alteori curva de-a dreptul, asta pot intelege. Dar cum sa impun o realitate pe care o inteleg cu mintea in FIREA mea? Asta nu pot. Cred ca eu as fi avut nevoie de o femeie atat de perfecta incat sa-mi fie mie rusine de ceea ce sunt si poate doar asa as fi putut sa accept ca ceea ce nu sunt, nu exista si astfel, oarecum, sa fiu SALVAT!...

Mi-am platit cu greu o parte din datorii in ultimele zile. De bani vorbesc... Las casa oarecum in liniste. E linistea aceea apasatoare a omului nevoias, care isi rezolva cu bine niste urgente, nu linistea care te ridica din rahatul vietii. Si plec! Undeva, spre nicaieri. Voi lipsi, nu doar de aici, din virtual... Voi lipsi cam de peste tot. Dar lipsa nu mi se va simtii peste tot. Si asta pot sa inteleg... 
Plec maine!
Las casa care nu-i a mea si o a treia familie pe care am ratat-o cu tot cu femeia care, nici ea, n-a fost doar a mea! Asa cum nici eu n-am fost al nimanui, de fapt! Doar am fost, cumva, o perioada...

In realitatea vietii nu exista drum de sinucidere. I-as spune asta prietenului meu post-mortem, Tavi Butuza, al carui suflet e nemuritor! Si care acum stie asta! In realitatea vietii exista doar un drum infinit pe care-l strabati singur sau alaturi de altii, catre lumina sau catre nicaieri, crezand in lumina sau nestiind ce sa crezi! Cand esti singur ai impresia ca e final, capat de drum, dar nu e asa. Capatul de drum vine din infinit si este in tine, cu tine, mereu, chiar si cand iti imparti viata cu altii! Un gand sa ai, si existi deja dincolo de realitatea care ucide ganduri! Un vis sa ai si visul acela e suficient ca sa te faca sa zambesti atunci cand toate visele ti s-au naruit! Toate astea curg in venele mele, imi strabat fiinta laolalta cu sangele! Si vor inceta sa ma alimenteze doar si numai atunci cand sangele va inceta sa sa ma mai incalzeasca. 

Asa, imperfect cum sunt, cautand perfectiunea ireala, traind pentru nimeni si doar pentru mine, va salut si te salut... omule bun!

Nu neaparat pe curand...

Cornel SABOU

2 comentarii:

Anonim spunea...

Oricare sunt incercarile,de dragul propriei demnitati trebuie te bucuri in fiecare dimineata ca poti revedea rasaritul soarelui.Ce poate fi mai frumos?
Gand bun.
RB

Cornel Dan Sabou spunea...

Adevarat... Rasaritul de soare nu te minte niciodata! E acolo, mereu, pentru toti si pentru sufletele pregatite sa simta mai mult decat sa inteleaga. Multumesc!