Nu ştiu de ce dar simt acum nevoia (şi plăcerea) să scriu despre recunoştinţă... Poate pentru că mi-a rămas întipărită în minte afirmaţia recentă a unui prieten care-mi spunea "Cornele, nu voi uita niciodată că primii paşi în presă i-am făcut la ziarul tău". I-am spus atunci acestui prieten că nu prea sunt obişnuit cu recunoştinţa altora şi că n-am cuvinte să răspund la o astfel de... recunoaştere!
În fapt, viaţa mea a fost extrem de plină de gesturi mizerabile de trădare, minciună şi prefăcătorie, de nimicnicie şi lipsă de caracter, toate astea venite de la oameni pe care i-am ajutat şi chiar i-am îndrăgit. În domeniul profesional am "ridicat" din neant zeci de nume de ziarişti care acum (sau până acum) v-au umplut zilele şi anii cu texte scrise sau vorbite prin mass-media. Foarte puţini mai sunt azi capabili să spună "Cornele, de la tine am învăţat meserie prima dată". Ba dimporivă, interesele lor limitate şi care ies din domeniul jurnalisticii i-au făcut pe unii să muşte fără nicio remuşcare mâna care i-a hrănit cândva, nu doar la figurat ci chiar la propriu! Să lăsăm însă partea profesională. Aici ar mai putea fi înţeleasă laşitatea, căci ziariştii "mei" nu sunt decât nişte amărâţi de angajaţi care joacă exact cum le cântă şefii lor de acum. Spun asta deşi pentru mine nu există (şi nici nu poate exista) vreo graniţă care să-mi fie trasată de alţii ca să nu-mi recunosc vechiul prieten sau să uit cine m-a învăţat (puţin, mult, nu contează) cum să mânuiesc arta vorbirii prin scris.
Să mă refer acum la... prieteni! La dragii şi mulţii mei prieteni din vremurile în care eram pe "picior mare", cu ziar săptămânal de mare audienţă, cu firmă de construcţii şi multe altele. Cornel nu a întors niciodată spatele vreunui prieten. NICIODATĂ! La prieten i-am făcut de la fundaţie până la "roşu" o casă tip vilă aproape pe gratis! Problemele serioase ale prietenilor mei se transformau imediat în probleme sociale de interes public, iar ziarul meu desfăşura campanii neobosite pentru rezolvarea "problemei" lor. Dacă prietenii aveau nevoie de bani Cornel răspundea imediat, după posibilităţi, indiferent că "nevoia" era de nivelul unui pachet de ţigări sau de multe milioane de lei. Niciodată nu am aşteptat ca ajutorul prietenesc pe care îl ofeream în bani să mi se întoarcă şi probabil de aceea, de cele mai multe ori, banii oferiţi "cadou" nu s-au mai întors! Îmi amintesc cum unii politicieni simţeau nevoia să spună pe posturi TV "eu sunt prieten cu Cornel Sabou" şi părea că această prietenie îi onorează! În fine, să lăsăm şi prietenii...
Despre familie n-am să spun prea multe decât că mi-am întreţinut familia timp de 11 ani, acoperind toate cheltuielile şi oferind condiţiile necesare pentru o viaţă normală. Am muncit şi am oferit tot ce puteam în propria familie fără să aştept în schimb recunoştinţă sau răsplată. Ştiam că este mai mult decât necesitate ca eu să fiu "capul familiei" mai ales în plan material, este o datorie ce ţine de caracter şi conştiinţă, de sentimente până la urmă. În familia mea am fost cinci, iar locul meu pe lista priorităţilor a fost întotdeauna la coadă. Singur m-am pus acolo şi de aceea n-am fost prea surprins când am constatat că figuram pe ultimul loc şi în "lista" soţiei mele. La toate capitolele...
Recunoştinţa nu a fost şi nu este rentabilă! A recunoaşte că un om te-a ajutat cândva nu-ţi poate aduce, aparent, vreun avantaj. Într-o societate materialistă, construită pe "fundaţia" interesului personal, e greu să supravieţuieşti întorcându-te cu drag spre cei care ţi-au întins cândva o mână (sau două), care ţi-au oferit o mângâiere necondiţionată sau care s-au lipsit de un bun propriu ca să ai tu parte de mai binele tău propriu. Totuşi, atunci când primeşti dragostea sau prietenia, când ţi se oferă bucata frumoasă de viaţă pe care tu nu o aveai sau când cheltuieşti cu plăcere banii munciţi de altul eşti mulţumit şi fericit. Atât de fericit încât nu te costă nimic să uiţi...
V-am spus pe scurt marile/micile mele dezamăgiri pe domeniul vieţii numit RECUNOŞTINŢĂ. Ca să fiu corect, trebuie să menţionez că viaţa mi-a oferit şi exemple de aur curat suflat pe caracter de om! Că am simţit ce înseamnă recunoştinţa altora sau simpla prietenie, ruptă de contextul interesului propriu. Că am primit înapoi sau în premieră o mână întinsă ca ajutor sau o vorbă dulce când viaţa mi-era amară. Nu contează că la 100 de gesturi făcute de mine s-a întors ca recunoştinţă unul singur. Vă spun că intensitatea simţirii, a mulţumirii şi a bucuriei este enormă, fantastică chiar! N-o să-i expun public pe aceşti oameni pentru că în gesturile lor am citit recunoştinţa sau prietenia, interesul dezinteresat de a face un bine şi bucuria lor că pot face asta. Sper doar ca viaţa mea, atât cât mi-a mai rămas s-o trăiesc, să-mi permită să fiu înzecit recunoscător, dincolo de "mulţumesc"-ul parcă insuficient pe care îl pot dărui acum! Iar despre ceilalţi, despre cei care s-au îmbăiat fără stres în binele pe care am putut şi eu să-l ofer cândva şi care peste timp au uitat, nu mai am nimic să spun pe acest final de articol. Pentru că nimeni nu e vinovat de faptul că eu am simţit cândva bucurie să-i ajut. Pentru că doar eu sunt responsabil dacă sunt iresponsabil. Şi pentru că, până la urmă, nu regret nimic!
Recunoştinţă eternă pentru tine, cititorul meu!
Cornel SABOU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu