Judecătorul băimărean Vasile Zvara i-a trimis, în urmă cu circa un an şi jumătate, un memoriu preşedintelui Traian Băsescu. Noi nu vom mai comenta absolut nimic, stimaţi cititori, citiţi şi trageţi dvs concluziile cam ce se întâmpla în Maramureş în perioada 1999-2002, din perspectiva unui judecător penalist. Doar atât vă reamintim: ancheta împotriva lui Zvara a început în anul 2000, în 2001 a fost trimis în judecată, a fost de două ori condamnat la închisoare, pentru ca în ianuarie 2006 instanţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să trimită dosarul înapoi la Parchetul General. Iar în ianuarie 2007 dosarul a ajuns la DNA. De ce? – nimeni nu ştie, fiindcă nimeni din Ministerul Justiţiei nu scoate nici un cuvinţel. Iar cei de la DNA vor acum, din câte am reuşit să aflăm, să facă nişte „confruntări” între magistratul anchetat şi câteva persoane implicate în caz, confruntări care pare-se că n-au avut loc niciodată, de peste şapte ani! Incredibil! Dar citiţi ce i-a scris băimăreanul preşedintelui României… şi nu vă miraţi, acesta este Maramureşul, aceasta este România, cu Justiţia şi conducătorii pe care îi merită!

Excelenţei Sale, Domnului TRAIAN BĂSESCU, Preşedintele României

Stimate Domnule Preşedinte, îndrăznesc să mă adresez dumneavoastră, omului, preşedintelui, în speranţa că cele afirmate de dumneavoastră în noaptea dintre ani (referire la revelionul 2004/2005 – n.n.) – „…îi iubesc şi pe cei şase milioane de români din afara ţării…”, să fie vorbe pornite din inimă, din crezul într-o Românie mai bună şi mai… dreaptă, chiar şi cu cei în mod voit nedreptăţiţi.

Oamenii preşedintelui

Înainte de a mă prezenta şi a vă prezenta foarte pe scurt faptele care m-au determinat să vă scriu, permiteţi-mi să le cer celor care, punând înaintea dumneavoastră mâna pe această scrisoare (magistratul se referă la oamenii preşedintelui, cei la care de fapt ajung scrisorile şi petiţiile – n.n.), să v-o prezinte deîndată, să nu o ţină ascunsă şi nici să nu o trateze în derâdere, aşa cum au procedat cei de dinaintea dumneavoastră cu onoarea, cu viaţa şi familia mea. Oricum va fi să fie, în lipsa unui semn cât de discret din partea dumneavoastră personal, conţinutul acestei scrisori va fi făcut public, însă mult prea public pentru a vi se mai putea ascunde adevărul. Preşedintele Băsescu trebuie să cunoască adevărul, românii au dreptul să cunoască adevărul, chiar dacă aceasta ar însemna tragerea la răspundere a unor aşa numite capete iluminate, pe care, însă, doar întunecimea şi nimicnicia minţii lor i-a propulsat în funcţiile-cheie în care se mai scaldă şi azi.

Mă numesc Vasile ZVARA şi sunt unul, mai exact cel mai vechi judecător „cercetat penal” din România. Faptul că sunt un cercetat fără ca o cercetare penală să fi existat vreodată, şi sunt un judecat fără ca vreun temei real să fi impus o asemenea măsură, îl dovedeşte însuşi dosarul meu, ascuns ochiului public, aşa cum de altfel până şi existenţa mea ca om, ca magistrat persecutat în cele mai mizerabile forme, a fost ascunsă şi negată chiar de către cei care… culmea, trebuiau să dispună investigaţiile de rigoare, în cauzele semnalate de mine. Dar cum să-i ceri lupului să păzească stâna?

Cea mai monstruoasă dintre moştenirile regimului comunist: PROCURORUL

Am terminat Facultatea de Drept din cadrul UBB Cluj-Napoca, în anul 1996, dată de la care am lucrat ca şi judecător la Judecătoria Baia Mare. Începând cu ianuarie 1999, urmare a performanţelor profesionale, dar probabil şi pentru a mă face mai vulnerabil, ceea ce în primii doi ani nu s-a reuşit, am fost numit preşedintele Judecătoriei Târgu Lăpuş (pentru localnici „Mica Londră”, pentru mafioţi „Micul Chicago”). Din nefericire pentru şefii mei de atunci, la cârma acelei judecătorii ajunsese un magistrat şi nu o marionetă. Aşa se face că n-am intrat niciodată în „familia” celor puternici şi înstăriţi, ci am făcut teribila greşeală să spun că-i voi apăra pe cei mulţi şi batjocoriţi, însă nu de soartă, ci de autorităţile locale şi mai ales de cea mai monstruoasă dintre moştenirile regimului comunist: procurorul.

Nu mă voi lega în această scrisoare de conflictele şi ameninţările de care am avut parte din partea fostului primar al Lăpuşului (referire la ex-primarul de Târgu Lăpuş, până în anul 2000, ţărănistul Mircea Bel – n.n.), de maniera în care se distribuiau pământurile, în care se colectau „taxele” – fireşte, cele de protecţie, de maniera în care se „calamitau” prin inundare cu hidrantul, în fiecare an, hectare întregi de sere, pentru ca mai apoi, cu ajutorul „influenţilor” să se smulgă an de an sute de mii de dolari din fondurile Phare şi bugetul statului, şi nici de maniera în care pădurile au fost pur şi simplu transformate în rumeguş. Erau fapte comise de aşa numiţii oameni politici şi care, deşi se sprijineau pe umerii procurorilor, ar putea afirma că nu şi-au dat seama la vremea respectivă că faptele lor sunt dintre cele antisociale. Şi sunt mulţi dintre procurorii corupţi care le-ar sări în apărare şi poate că şi mai mulţi dintre judecătorii compromişi, care le-ar da dreptate.

Faptele de care vreau să mă leg sunt cele care atingeau siguranţa naţională, stabilitatea economică şi nu în ultimul rând cea juridică. Dar, pe scurt:

Cine este procurorul Crinel Couţi?

În septembrie 1999, descopăr un contract de vânzare-cumpărare, prin care firma „Sun Oil” din Ploieşti cumpără de la o anume Balint Ancuţa din Târgu Lăpuş, o suprafaţă de un (1) ha de pădure fără vegetaţie forestieră, atribuită ilegal femeii de către fostul primar la acea dată, influentul Bel Mircea (care era şi preşedinte al PNŢCD Maramureş! – n.n.). Dar nu retrocedarea este interesantă. Terenul valora, chiar şi pe piaţa „neagră” a tranzacţiilor, cel mult o sută de mii de lei (100.000), căci era „0” ca utilitate economică. Cu toate acestea, a fost achiziţionat de firma sus-amintită cu fabuloasa sumă de cinci miliarde de lei (5.000.000.000). Desigur, pentru a respecta procedura, am anunţat prim-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Lăpuş, Couţi Crinel (cel care în 2003 a ajuns, peste noapte, prim-procuror al Parchetului Baia Mare! – n.n.), însă nu mică mi-a fost surprinderea să aflu că el era unul dintre cei care sprijiniseră afacerea pe plan local (şi antecedente mai avea şi în alte cauze). Conştient că în spatele întregii afaceri se afla o enormă filieră de spălare de bani (!?! – n.n.), am luat legătura cu doi colonei din S.R.I. şi care mi-au confirmat că e vorba de un fenomen care ar putea pune în pericol însăşi siguranţa naţională.

Urmare a investigaţiilor întreprinse, în decembrie 1999, fiica mea cea mare este asasinată (??? – n.n.). Totul însă este ascuns sub forma unui banal accident, deşi mai apoi, telefonic, mi s-a sugerat c-aş mai avea o fetiţă şi o soţie frumoasă, pe care ar fi păcat să le pierd. În ce-i priveşte pe cei doi colonei implicaţi, lipsa elementului „onoare”, care ar trebui să caracterizeze în primul rând un militar, i-a făcut să se resemneze, să mă lase singur în faţa „furtunii” care avea să urmeze, şi să accepte ca nişte laşi: unul să fie obligat să se pensioneze, iar al doilea mutat în alt domeniu.

În aceeaşi perioadă, condamn un infractor pe numele Ungur Şofron, persoană cu relaţii extrem de sus-puse în Ministerul (in)Justiţiei. Dovada, în afară de înjurăturile lui şi garanţiile că va scăpa fără a promova apel, de nimic altceva n-am avut parte. Dovada, după rămânerea definitivă a sentinţei prin nedeclararea apelului, unul dintre foştii mei şefi îmi cere să-l vizitez pe Ungur Şofron (încarcerat pentru scurt timp) şi să-l rog frumos să declare chiar şi tardiv apel, cu promisiunea că acesta îi va fi admis, căci, vorba şefului meu, „habar n-ai pe cine are în spate şi eu vreau să dorm liniştit”. De altfel, „neamul” sus-pus al lui Şofron este cel care se află şi în prezent (Zvara scria aceste rânduri în 2005 – n.n.) în spatele întregii mele persecuţii. Dacă nu credeţi, vedeţi şi cine din minister provine din satul Ungureni (Maramureş) şi veţi înţelege despre cine vorbesc.

În martie 2000, un mafiot, bun prieten de pahar cu mai-marii justiţiei din Maramureş, îmi cere să pronunţ o hotărâre de expedient, prin care să consfinţesc o învoială (inexistentă) între el şi un cetăţean pe nume Hojda din Târgu Lăpuş, hotărâre prin care urma să-l declar pe mafiot proprietarul casei omului în cauză. (Pare incredibil, însă se poartă). Mai mult chiar, prefăcându-mă că n-aş şti despre ce este vorba, mafiotul mi-a oferit o hotărâre similară obţinută în Baia Mare, într-un dosar practic inexistent. Pentru a fi mai convingător, a vrut să-mi ofere şi suma de 6.000 mărci germane. Am refuzat şi i-am cerut să revină, pentru a-mi da timp să analizez situaţia. Cum la parchet nu puteam apela, căci mafiotul îi avea la „buzunar”, l-am contactat pe colonelul S.R.I. rămas în serviciu.

De această dată, omul s-a decis să mă ajute. Şi fiindcă mafiotul se pretindea a fi nepotul fostului meu şef, colonelul s-a dus în biroul acestuia din urmă şi i-a solicitat organizarea unui flagrant. Şi dacă până la pronunţarea numelui mafiotului, fostul meu şef se arătase un luptător (însă n-a precizat niciodată pentru ce cauză), odată numele mafiotului pronunţat, l-a scos pur şi simplu pe uşă pe colonelul SRI. Urmarea:

Încep manevrele de tip mafiot din culise şi ameninţările

Colonelul S.R.I. mi-a cerut să nu-l mai „cunosc” căci are familie, fostul meu şef (judecătorul Viorel Bălin, pe atunci încă preşedinte al Tribunalului Maramureş – n.n.) m-a retras în mod abuziv din funcţia de preşedinte al Judecătoriei Târgu Lăpuş şi, fiindcă am îndrăznit să solicit audierea mea de către Consiliul Superior al Magistraturii, mi s-au întocmit fel şi fel de mizerii, de care sunt convins că cel puţin unii din jurul dumneavoastră nu sunt străini. Pornind de la acel Ungur Şofron, s-a spus (la trei luni după retragerea mea de la cârma Judecătoriei Târgu Lăpuş) c-aş fi cerut diferite sume de bani de la acesta, fie pentru a-l condamna, fie pentru a-l scoate din închisoare (imposibilitate juridică absolută pentru un magistrat, de a pronunţa două soluţii în aceeaşi cauză) şi multe altele. Desigur, cum nimic nu se putea dovedi împotriva mea, începuseră războiul psihologic: ameninţări telefonice, încercarea de a mă lovi pe mine şi fetiţa mea mai mică pe trecerea pentru pietoni, salvaţi fiind de o maşină care s-a interpus între noi, solicitarea repetată din partea procurorilor să-mi dau demisia şi să plec definitv din Maramureş (printre altele, le stricasem afacerile cu nenumăratele achitări menţinute chiar de către C.S.J.).

Totul a culminat cu însărcinarea unui anume Nicolae Păcuraru, pe atunci (şi nu ştiu cum, căci legea interzice avansările per-saltum) la Parchetul General, cu anchetarea mea. Ilegal, căci competenţa revenea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj. De ce Păcuraru? Fiindcă, în urma sesizării de către mine a domnului pe atunci secretar de stat, Flavius Baias, cu cazul Sun Oil, procurorul Păcuraru fusese numit să întreprindă investigaţiile. Desigur, chiar dacă niciodată în realitate nu m-a anchetat, de chemat m-a chemat de nenumărate ori la Bucureşti pentru a-mi reproşa faptul că mă legasem de Sun Oil, şi că el, „marele Păcuraru”, considera că în acel caz nu s-a comis nici o ilegalitate - „ce-mi pasă mie de preţ, dacă actul s-a semnat în faţa notarului”, mi-a spus el. În rest, solicitări să-mi scriu demisia, ameninţări (chiar şi cu bătaia) să scriu c-aş fi un corupt şi multe altele, semnalate de către avocatul meu, maestrul Traian Velea, în câteva Memorii rămase fără ecou şi adresate Procurorului General şi Ministrului Justiţiei. Nu este lipsit de interes nici faptul că de cele mai multe ori ne chema până la Bucureşti, pentru ca odată intraţi în biroul lui să ne spună „plecaţi, azi n-am chef de voi, căci afară plouă”, mai apoi fiindcă ningea sau poate că nu era nici una, nici alta.

Am fost forţat să-mi părăsesc ţara!

Mai mult chiar, deşi încă nu se putea vorbi de o urmărire penală în sens juridic, în luna ianuarie 2001, Păcuraru cu complicitatea lui Rodica Stănoiu dispun avizarea trimiterii mele în judecată, însă nu se dă curs, cel puţin nu atunci, acelui aviz, căci era unul ilegal. Abia în luna mai 2001, când aflu de existenţa avizului şi cer să fiu primit de Rodica Stănoiu, având asupra mea documente doveditoare a ceea ce s-a petrecut în fapt în Maramureş, în loc să fiu primit, ministra o şterge „englezeşte”, iar neamul lui Ungur Şofron din Urgureni intră în biroul consilierei cu care vorbeam şi, punând mâna pe telefon, le ordonă celor de la Parchetul General întocmirea rechizitoriului împotriva mea.

Maniera în care am fost suspendat (din funcţia de judecător la Judecătoria Baia Mare, în aprilie 2001, Vasile Zvara fiind şi astăzi tot magistrat, suspendat din funcţie şi cercetat acum, după şapte ani de procese, chiar de către DNA – n.n.) şi ce s-a întâmplat de atunci cu mine, modul în care am fost „forţat” să-mi părăsesc ţara, au fost în parte relatate de către ziaristul Peter Czompa din Maramureş, singurul care, în ciuda persecuţiilor şi a presiunilor politice, a continuat să publice adevărul despre cazul meu. Şi nu doar pe plan local ci şi central.

Domnule Preşedinte, nu vă solicit să interveniţi în cauza mea, căci legea nu vă permite. Tot ceea ce doresc este să ştiţi că eu, Vasile Zvara, n-am fost şi nu sunt un infractor. N-am făcut decât să dau frâu liber crezului meu în dreptate, în victoria binelui asupra răului. Aş avea multe să vă povestesc pentru a vă convinge că realitatea depăşeşte cu mult imaginaţia, însă timpul dumneavoastră sunt convins că nu v-ar permite o întrevedere de cel puţin o oră cu mine sau chiar cu avocatul meu şi, nu în ultimul rând, cu cel ce riscă să cadă şi el victimă a crezului său, jurnalistul Peter Czompa (subsemnatul ziarist îşi cere scuze de la cititorii „Vieţii Maramureşului” pentru că a lăsat şi aceste ultime pasaje scrise de judecătorul băimărean Zvara, însă, ţinând cont că acest memoriu a fost trimis preşedintelui Traian Băsescu şi, de asemenea, ţinând cont că mass-media din Maramureş evită cu obstinaţie, incredibil, de şapte ani, să spună opiniei publice măcar câteva cuvinte despre acest caz din justiţia maramureşeană – nici măcar faptul că dosarul ZVARA a ajuns recent la DNA nu a constituit măcar o ştire scurtă pentru presa din Maramureş! -, toate acestea m-au determinat să public, fără falsă modestie, şi frazele care se referă la activitatea mea jurnalistică pe acest caz fără precedent în Justiţia din România după 1989! – nota mea).

Românii au dreptul să-şi cunoască magistraţii

Sunt şase ani de când sunt persecutat, însă pentru mine cea mai mare pedeapsă o constituie faptul că nu pot să profesez. Doar Dumnezeu ştie cât mi-am dorit şi cât am iubit magistratura. Din păcate, România, prin „reprezentanţii” săi, mi-a declarat război, fără însă a respecta regulile războiului. De ani de zile, deşi sunt atacat fără încetare, chiar şi aici unde mă aflu (într-o ţară occidentală – n.n.), refuz să răspund provocărilor. De ce şi până când, nu ştiu. Cert este că n-am greşit în faţa nimănui, cu nimic. De altfel, toate cele petrecute în ţară, le-am descris în detaliu în două dintre cărţile mele, „Exil” şi „Castelul lupilor”, lucrări se pare interzise în ţară de cei care, contrar principiului meu „românii au dreptul să-şi cunoască magistraţii”, insistă să-i ţină pe români în întuneric. Oricum va fi să fie, eu tot nu-mi voi pierde crezul în mai bine.

Nu ştiu dacă scriindu-vă am făcut bine sau rău şi nici dacă veţi chiar citi sau nu, cu atenţie, aceste rânduri. N-am vrut însă ca peste ani (dacă voi mai fi lăsat să trăiesc atât), uitându-mă în ochii fetiţei mele, atât de tracasată şi înfometată din cauza nedreptăţii căreia întreaga mea familie i-a căzut victimă, să-mi reproşeze că la cârma ţării venise de fapt un om bun şi căruia aş fi putut să-i mărturisesc, măcar, cele întâmplate. Şi să ştiţi că nu doar corupţia este un fenomen grav, ci şi asasinatul politic pornit împotriva celor care nu vor să se lase corupţi. Şi exemple există…

Aşa să ne ajute Dumnezeu.

De departe din exil…

P.S.: Am aflat din ştirile difuzate pe România Internaţional, că vă lăsaţi în continuare târât în aşa–zisul dosar „Flota”. Dacă-i iubiţi pe români, vă rog să nu o faceţi. E o manevră murdară a P.S.D. care controlează peste 90% din justiţia din România. Modalitatea, extrem de simplă şi de eficace, şi am să v-o descriu când voi avea siguranţa că putem comunica liberi şi neinterceptaţi. Regret că n-am cum să vă vorbesc nici dumneavoastră şi nici doamnei Monica Macovei. Poate citind cartea „Exil” aţi fi putut înţelege totul. Al dumneavoastră îndurerat de sincer / Vasile ZVARA.>> (material cu semnătura olografă a magistratului băimărean).