Dacă te pui să analizezi sistemul penitenciar românesc (şi eu asta fac de vreo doi ani), atunci te loveşti de o primă şi mare problemă: la ce sistem de valori raportezi realitatea? La standardele occidentale (care, pentru România, reprezintă acum doar speranţe de viitor) sau la situaţia din trecut (când crima, brutalitatea şi tortura erau literă de lege)? Dacă de raportezi la prima variantă, realitatea prezentului te loveşte în cap ca o măciucă. Dacă faci însă o comparaţie cu trecutul, atunci da, ai motive să răsufli uşurat şi chiar mai mult decât atât, poţi să estimezi deja în mod corect cam care va fi şi pe viitor viteza de modernizare şi de adaptare la noul necesar.
Trebuie să recunosc că, de când am ajuns în acest loc, în Penitenciarul Baia Mare, am fost motivat în tot ce am scris de valorile primei variante descrise mai sus. Oricât de multe şi mari erau transformările faţă de trecut, eu veneam şi ceream mai mult, mai repede, mai bine... Nu aveam "timp" să aştept ani pentru schimbări care puteau deveni realitate în câteva zile. Şi, totuşi... Undeva, oamenii ăştia au dreptate. Munca prestată de cadrele unităţilor penitenciare româneşti rămâne, cel mai adesea, ascunsă ochiului opiniei publice. Mass media nu s-a arătat prea dornică să mediatizeze schimbarea sistemului, iar cazurile care în general ajungeau în atenţia publică erau exemplele negative, reale sau imaginare, reclamate de deţinuţi. Nu pot fi eu (aici şi acum) purtătorul "lor" de cuvânt, dar pot măcar recunoaşte public o realitate care, pentru cei care lucrează în sistem, este un motiv de mândrie: ruperea definitivă de trecutul monstruos şi încadrarea fermă pe un drum nou, sănătos şi cu accente clar europene!
În penitenciarul băimărean-românesc, orice cadru mi se adresează direct este OBLIGAT să spună "domnule Sabou". Vremea când, pentru un deţinut, cuvinte precum "jigodie", "banditule", "gunoiule" sau alte epitete de acest gen erau folosite non stop a trecut. Şi vă rog să mă credeţi că regula aceasta, de bun simţ şi respect, chiar este respectată de marea majoritate a cadrelor! Efectul ei e mult mai benefic decât vă puteţi imagina. Formulele de politeţe şi respect aproape că te obligă să răspunzi la fel, cu politeţe şi respect! Cele mai multe stări de tensiune dintre cadre şi deţinuţi (generate de limbajul violent folosit înainte) au fost eliminate.
Cei care citiţi frecvent blogul meu aţi fost martorii unui eveniment care, în urmă cu doar câţiva ani, era de neconceput. Am fost de două ori în învoire de 24 de ore, în timp ce mulţi alţi colegi de-ai mei au plecat chiar în permisii de 3-5 zile. Deţinuţi, oameni condamnaţi la ani grei de puşcărie (unii, cu pedepse mari, de peste 10 ani închisoare), au putut să retrăiască pentru câteva zile atmosfera reală din libertate, să guste din "fructele" vieţii libere şi să aprecieze astfel mult mai mult ceea ce au pierdut cândva. Şi poate iar n-o să mă credeţi, dar din sutele (poate, miile) de deţinuţi trimişi în permisie sau învoire, aproape toţi s-au întors la penitenciar la termenul stabilit. Rarele cazuri când s-au înregistrat întârzieri au fost motivate, în general, de consumul necontrolat de băuturi alcoolice. Cred că până şi autorităţile au fost surprinse să constate că atitudinea cvasi-generală a acestor deţinuţi (plecaţi în permisie) a fost să se îngrijească să respecte întru totul litera şi spiritul legii şi regulamentelor care permiteau eliberarea lor parţială.
Dacă înainte tortura (bătaia, schingiuirea, maltratarea) era "armă" convenţională de reeducare, acum orice act de violenţă fizică şi psihică este categoric interzis. Chiar dacă mai există, pe ici-colo, unele răbufniri nervoase (din partea unor cadre cu nervii întinşi la maxim), putem spune că interdicţia de a folosi violenţa este respectată cu sfinţenie. Este poate una din cele mai importante şi necesare transformări ale sistemului penitenciar românesc!
Faţă de trecutul chiar apropiat, acum, deţinutul se poate apăra legal de orice abuz al sistemului. Legile care reglementează detenţia prevăd o mulţime de factori responsabili, de comisii şi de supraveghetori ai funcţionării sistemului. Niciun cadru nu mai poate lua, de capul lui, orice fel de decizie fără să răspundă în faţa colegilor, superiorilor sau magistraţilor. Deţinutul are multe căi prin care poate ataca o decizie luată împotriva sa. Chiar eu am contestat multe asemenea decizii şi am reuşit întotdeauna să câştig, uzând doar de aceste căi permise de lege. În trecut, nu exista decât un singur "Dumnezeu". Cadrul de penitenciar te sancţiona cum voia el şi nu dădea nimănui socoteală. Comparând cele două situaţii, trebuie să recunoaştem că e o schimbare reală, nu-i aşa?
Aplicarea acestor legi noi a produs până şi o schimbare majoră în viaţa dusă dincoace de gratii, în mediul deţinuţilor. Acum, extrem de rar auzi de vreo bătaie între persoanele private de libertate sau de alte abuzuri clasice, de puşcărie. Desigur, situaţiile conflictuale nu au fost reduse cu totul (nici nu cred că vor putea fi vreodată complet eliminate), dar riscul de a pierde avantajele oferite de lege l-a făcut pe deţinut să-şi reconsidere întreg comportamentul. Pentru că legea oferă acum deţinutului multe avantaje, iar un comportament necorespunzător poate duce la pierderea acestora pentru mult timp.
Aş putea încă vorbi mult despre schimbările pozitive reale din mediul penitenciar românesc, dar mă opresc deocamdată aici. Am scris aceste rânduri în onoarea acelui tip de cadru care, prin munca sa, a permis înfăptuirea acestor schimbări, salvând astfel vieţi! Se spune că un om ajuns la închisoare este un om pierdut. Nu, dragii mei, nu este pierdut! În mare măsură, el este deja recuperat, salvat, ocrotit şi pregătit să plece dintre oameni pentru a se întoarce tot între oameni! Aveţi o mică dovadă chiar sub ochii voştri, un jurnal penitenciar scris de un deţinut, o comunicare real-virtuală legală între lumea mea închisă şi cea în care te afli tu, cititorule...
Mai sunt încă multe de făcut. Vor mai fi piedici, neajunsuri, excepţii de la normalitate, dar avalanşa schimbărilor în bine nu mai poate fi oprită. Schimbarea asta în BINE îţi foloseşte şi ţie, cititorule, la fel cum îmi foloseşte şi mie. Voi critica poate mai des decât voi lăuda acest sistem, dar asta nu pentru că sunt inconştient sau incorect, ci pentru că este în firea umană (iar eu sunt om) să fie liberă, iar eu nu sunt! Ştiu că voi fi într-o zi din nou liber şi că îmi voi pune amprenta pe viaţa societăţii, măcar prin faptul că exist. Dacă voi ajunge cu bine în acea zi, vreau să ştiţi că undeva, într-o părticică a sufletului meu, voi păstra ascunsă o comoară de recunoştinţă pentru cei - ştiuţi şi neştiuţi - care m-au încurajat, m-au respectat, m-au îngrijit şi m-au ajutat să vă redevin contemporan!
Pe curând, Cornel Sabou
luni, 23 noiembrie 2009
miercuri, 11 noiembrie 2009
Vreme instabilă
Am primit deja mai multe sugestii cum că ar fi "corect" din partea mea să prezint pe acest blog şi lucrurile pozitive din mediul penitenciar băimărean. Desigur, sunt de acord cu această idee şi chiar îmi doresc să am cât mai mult de scris în acest sens. Orice lucru pozitiv pentru imaginea unităţii înseamnă un lucru pozitiv şi pentru mine (care sunt deţinut). Din păcate, semnalele pozitive serioase au venit abia în ultima perioadă de timp şi nu putem vorbi despre o schimbare majoră de mentalitate, de atitudine şi de rezultate decât atunci când aceste semnale vor face zilnic parte din viaţa curentă a penitenciarului şi nu vor fi doar excepţia de la "normalitatea" tristă de până acum.
Era o vreme în care unitatea băimăreană a fost condusă de comisarul şef Vasile Chiorean. Nepăsarea acestuia a adus penitenciarul, din toate punctele de vedere, pe marginea prăpastiei. Anul trecut, Chiorean a fost schimbat din funcţie, în locul său fiind numit Horia Chiş. Încă din primele luni de mandat, Chiş a reuşit să detensioneze relaţiile încordate dintre deţinuţi şi administraţie, să îmbunătăţească unele condiţii de detenţie şi să profesionalizeze, pe ici, pe colo, corpul funcţionarilor publici din unitate. Nici Horia Chiş nu a fost lipsit de contestatari, de reclamaţii care urmăreau intimidarea sa, mai ales pentru faptul că a încercat să diminueze gradul de corupţie din unitate. Au ajuns şi la mine tot felul de informaţii şi acuzaţii care îl priveau, dar în cea mai mare parte acestea erau fie neadevărate, fie irelevante, motiv pentru care le-am ignorat. Nu mi-a fost deloc uşor să-mi păstrez echilibrul, echidistanţa şi să mă comport de aşa natură încât să mă pot acum uita în trecut cu conştiinţa împăcată. Nu e uşor lucru să traversezi o mlaştină fără să te murdăreşti! Continuu să mă lovesc zilnic de cadre cu grave dereglări psihice, de incompetenţi şi incapabili în uniformă de stat, cu chipiu. Ca să nu mai amintesc aici de nebunii, criminalii, tâlharii şi analfabeţii alături de care îmi duc zilele... O vreme, recunosc, am fost influenţat negativ de stările de tensiune generate în jurul meu de asemenea personaje, ca şi cele amintite mai sus, dar întotdeauna dialogul purtat cu un om inteligent m-a liniştit, iar schimbările în bine care au urmat mi-au dat încredere!
Ştiu că Penitenciarul Baia Mare este pe un drum ireversibil către profesionalizare şi competenţă. Nu va fi uşor şi nici rapid acest parcurs, pentru că sunt încă multe obstacole de trecut. Horia Chiş a fost promovat la Bucureşti, în postul de director general adjunct ANP. Sper ca sistemul penitenciar românesc să capete acelaşi impuls pozitiv pe care l-a căpătat Penitenciarul Baia Mare, cât timp s-a aflat sub comanda sa. Şi mai sper ca aerul tare al înălţimilor să nu-l ameţească pe Horia Chiş într-atât încât să uite că, dacă Dumnezeu a creat muntele, tot El a creat şi prăpastia!
În Baia Mare, comanda a fost preluată de Ioan Chindriş, un cadru cu experianţă şi un fin intelectual. Adjunct a fost promovat Iulian Ţiplea, un tip autoritar şi competent. S-au mai făcut câteva schimbări pe care le voi anunţa însă într-un articol viitor.
Controlul efectual zilele acestea de inspectorii ANP a tulburat puţin liniştea unităţii, dar asta nu este neapărat ceva rău. Aştept în continuare semnale pozitive reale pe care să le prezint şi eu pe acest blog.
Pe curând, Cornel Sabou
În Baia Mare, comanda a fost preluată de Ioan Chindriş, un cadru cu experianţă şi un fin intelectual. Adjunct a fost promovat Iulian Ţiplea, un tip autoritar şi competent. S-au mai făcut câteva schimbări pe care le voi anunţa însă într-un articol viitor.
Controlul efectual zilele acestea de inspectorii ANP a tulburat puţin liniştea unităţii, dar asta nu este neapărat ceva rău. Aştept în continuare semnale pozitive reale pe care să le prezint şi eu pe acest blog.
Pe curând, Cornel Sabou
sâmbătă, 7 noiembrie 2009
Liber la prăduială
O echipă de inspectori din cadrul Direcţiei de Control din ANP Bucureşti efectuează zilele acestea un amplu control de fond la Penitenciarul Baia Mare. Sunt luate la "puricat" toate birourile din cadrul unităţii, se verifică activitatea de peste an a responsabililor, temeinicia reclamaţiilor care s-au adunat în timp şi eficienţa muncii factorilor de decizie. Inspectorii şi-au alocat o bună parte din timpul lor pentru discuţii cu persoanele private de libertate. În cadrul acestor întâlniri, au fost sesizate o serie de deficienţe şi s-au înaintat propuneri pentru îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie.
Am decis ca, din acest moment, să redeschid pe blog posibilitatea de a face comentarii (chiar şi sub anonimat), oferind astfel cadrelor din unitatea băimăreană (dar şi deţinuţilor) ocazia de a sesiza aspectele importante care ar trebui să intre în atenţia inspectorilor ANP. Rugămintea mea este să folosiţi un limbaj decent, altfel postările vor fi şterse.
Profitaţi de ocazia pe care v-o ofer să vă reglaţi conturile între voi, rezolvându-vă astfel conflictele de peste an.
Cornel Sabou
Am decis ca, din acest moment, să redeschid pe blog posibilitatea de a face comentarii (chiar şi sub anonimat), oferind astfel cadrelor din unitatea băimăreană (dar şi deţinuţilor) ocazia de a sesiza aspectele importante care ar trebui să intre în atenţia inspectorilor ANP. Rugămintea mea este să folosiţi un limbaj decent, altfel postările vor fi şterse.
Profitaţi de ocazia pe care v-o ofer să vă reglaţi conturile între voi, rezolvându-vă astfel conflictele de peste an.
Cornel Sabou
marți, 3 noiembrie 2009
Din nou liber 24 ore!
Acum cateva minute am iesit din nou in oras, in Baia Mare. Sunt liber pentru a doua oara, timp de 24 ore. Maine, miercuri, 04.11.2009, ora 18.00, ma voi intoarce ACOLO. E ok... Copiii mei ma asteapta, alaturi de mama mea. E bine si frumos sa fii liber, dar mai frumos decat asta e sa ii am pe ei, cei care formeaza familia mea!!! Pe curand...
Cornel SABOU
Cornel SABOU
duminică, 23 august 2009
LIBER
E duminica dimineata si sunt acasa! Nu va pot descrie sentimentele simple si minunate care ma incearca... O suma de mici detalii care m-au facut - pentru o zi - fericit!
Peste cateva ore ma voi intoarce. Acolo... Apoi, viata isi va urma cursul ei, cu bucurii si necazuri. Nu ma tem. Viata intre oameni e placuta in orice loc de pe acest pamant. Trebuie doar sa vrei s-o traiesti...
Unchiu meu, Valentin Moldovan, mi-a compus o poezie. Am s-o public in continuare pentru ca mi-a placut foarte mult...
nepotului meu, CORNEL SABOU
O imbratisez pe mama...
Si pe toti care-mi sunt dragi,
E o lupta insasi viata
Cu oglinda din obraji.
In panoul biruintei,
Fara minus, fara plus,
Imi felicit azi copilul...
Un SABOU si-un DARIUS!
Ma-nsoteste omenia
Condamnata justitiar,
Am platit cu datoria
Pentru dulcele amar!
Am pus cartile pe fata
In misiune, pentru voi,
Stirile de dimineata
Si-un trifoi cu 4 foi!
Valentin Moldovan, 22 august 2009
MULTUMESC TUTUROR CELOR CARE M-AU CAUTAT, M-AU INCURAJAT SI AU FOST ALATURI DE MINE IN ACESTE CLIPE!
Cornel Sabou
joi, 20 august 2009
ANUNT
In baza Legii nr. 275/2006, o comisie din cadrul Penitenciarului Baia Mare a aprobat zilele trecute o invoire de 24 de ore pentru jurnalistul Cornel Sabou, detinut in cadrul acestei unitati. Decizia se va pune in aplicare in acest week end, Cornel Sabou fiind liber de sambata pana duminica. Cei care doresc sa-l contacteze in aceasta perioada o pot face sunand la nr. de telefon 0757-299608.
joi, 18 iunie 2009
Pofta buna!
Criza a inceput sa se simta tot mai acut si in sistemul penitenciar. Economiile, lipsa de fonduri, blocajele financiare duc uneori la situatii extreme. Nu mai e hartie de scris, nu sunt pixuri pentru activitati educative, numarul de abonamente la ziare a fost redus la limita. Cel mai grav insa este faptul ca mancarea detinutilor vine tot mai greu, unitatea neavand bani sa-si achite datoriile fata de firmafurnizoare de hrana. Nu stiu de ce ANP nu revine la sistemul de anul trecut, cand detinutii aveau saptamanal dreptul sa primeasca pachete cu alimente de acasa! Acum, nu avem dreptul decat la unul pe luna. Daca tot e criza, s-ar putea trece, o perioada, peste orgolii si sa li se dea voie familiilor noastre sa ne hraneasca. Cine, ce pierde din asta? E doar o propunere... Sa speram ca nu se va ajunge la situatia penibila ca statul sa fie incapabil sa ne hraneasca si sa nu permita nici familiilor noastre s-o faca! Cum traim insa in Romania, totul e posibil. Pofta buna!
Cornel Sabou
Cornel Sabou
sâmbătă, 25 aprilie 2009
Un geniu nebun - Adi Bota
Penitenciarul găzduieşte oameni şi oameni, unii mai „diferiţi” decât ceilalţi. Vă ofer şi eu, azi, profilul special al unui deţinut. Este vorba de un om care îmbină extremele cele mai ciudate ale vieţii. Genial într-un domeniu artistic, dezechilibrat în alte privinţe, îndrăgostit şi sensibil, fioros şi nemilos în egală măsură.
ADRIAN BOTA are 29 de ani. S-a născut şi a crescut în Baia Mare. Unde a absolvit Liceul de Artă, secţia flaut. În perioada 1994-1996, a luat toate premiile întâi de la concursurile organizate în ţară. „În 1996, la Bacău, am luat locul unu la flaut, dar apoi am primit şi Premiul Special, şi Marele Premiu al concursului”, spune Bota. Era, fără discuţie, un geniu în muzica de specialitate, un lider al generaţiei sale de instrumentişti (la flaut). În liceu, i-a avut profesori pe Maria Pocol şi, apoi, pe Vilmos Ambrus. Din colegii şi prietenii săi de atunci, îi amintim pe Văsuţ Romeo Cornelius (un alt geniu al muzicii, contratenor, a evoluta la Operele din Paris, Praga, Viena etc), Cici Rogojan (membru al trupei Sistem – cântă la butoaie), Sorin Brodnei (membru al trupei Atac), Paula Seling, Bianca Hotea (solistă de pian la Opera din New York) etc.
Cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la înfiinţarea catedrei de flaut de la Liceul de Artă din Baia Mare, s-a editat un volum intitulat „Catedra de Flaut”, unde Adi Bota este menţionat ca fiind unul dintre cei mai străluciţi elevi.
După terminarea Leceului, a intrat (al treilea pe listă) la Conservatorul din Oradea. Nu a studiat decât trei ani (din cinci), pentru că, apoi, viaţa sa a urmat o altă direcţie. Din perioada studenţiei, îşi aminteşte că a fost coleg cu Dinu Iancu Sălăjan (interpret de muzică populară) şi Raul Cuşac (fost membru al trupei lui Bănică jr.). Acolo, profesor i-a fost cel mai bun flautist din România, Foica Vasile.
Adi Bota nu a avut parte, însă, de o carieră muzicală de excepţie, aşa cum, poate, ar fi meritat. Încă din timpul liceului (clasa a 9-a), a avut un comportament deviant. În urma unor scandaluri în care a fost implicat, a fost internat de mai multe ori în Spitalul de Psihiatrie din Baia Sprie, constatându-se că suferă de „tulburări de personalitate”.
Odată, a fost dus de urgenţă la Spitalul Judeţean din Baia Mare. A avut o ieşire violentă şi i-a bătut pe doctori. A fost transferat la Baia Sprie, la psihiatrie. Acolo, după ce i-a bătut pe doctori, i-a bătut şi pe bolnavi. A fost necesară intervenţia Poliţiei, care l-a dus în cămaşă de forţă la Spitalul „de nebuni” de la Sighetu Marmaţiei, loc în care avea să se întoarcă de mai multe ori, de-a lungul timpului.
În 2000-2001, s-a hotărât, pentru prima oară, să plece din România. Şi-a luat un bilet de avion cu destinaţia Maroc, dar planul său era să se folosească de escala din Paris, pentru a rămâne în Franţa. A fost prins de Poliţia franceză chiar pe aeroport şi trimis forţat în Maroc (destinaţia biletului său). „Ajuns la Casablanca, eram complet dezorientat. Am sunat-o pe mama şi ea mi-a spus să merg la Oujda, unde avea o cunoştinţă. Am mers 900 km cu trenul până acolo şi am stat opt luni în acea localitate marocană”, spune Bota. A fost extrem de marcat de gradul scăzut de civilizaţie din această ţară. „În Oujda, marocanii nu foloseau tacâmuri la masă, mâncau toţi dintr-o singură farfurie, n-aveau vas WC, nu ştiau de existenţa hârtiei igienice, în loc de dulapuri sau mobilier, foloseau cuie bătute în pereţi. În tot oraşul, exista un singur duş, care era folosit la comun”. După 8 luni, s-a întors în Baia Mare.
Iniţial, a dorit să-şi continue studiile la conservator, dar din cauza comportamentului său violent, n-a putut să se integreze în colectiv. Atunci, a cunoscut-o pe Erdei Linda, de care s-a îndrăgostit. „Am abandonat definitiv facultatea, hotărât fiind să trăiesc fericit, alături de Linda”, spune Bota. Timp de doi ani, a fost mai liniştit. Era un fel de mercenar muzical, solicitat de diverse trupe locale pentru diferite evenimente. „Eram chemat pe loc, fără pregătire sau repetiţii, să cânt în diverse trupe care aveau nevoie de flaut, chitară sau nai. Mult timp, am cântat alături de Florin Ştefan”, îşi aminteşte Adi. A plecat din nou în Franţa, căutându-şi norocul. Nu l-a găsit. I s-a făcut dor de Linda şi s-a întors după 6-7 luni. Şi-a întemeiat o firmă de curăţenie industrială şi afacerile i-au mers foarte bine, vreo 7-8 luni. A fost implicat, însă, într-un alt mare scandal şi, temându-se de o condamnare, a fugit din ţară. A străbătut Austria, Germania şi s-a stabilit în Italia. După doi ani, s-a întors din nou. Linda l-a aşteptat...
Şi-a cumpărat o motocicletă. Pe 27 august 2005, a avut un accident grav de circulaţie. A intrat în plin într-o maşină a SRI-ului. Şi-a rupt piciorul (multiple fracturi) şi s-a ales şi cu un dosar penal (nerespectarea circulaţiei pe drumurile publice). Procesul a durat 3 ani. Îm septembrie 2008, presimţind că va fi condamnat la închisoare, a fugit iar din ţară. Ca să nu fie găsit, Adi Bota s-a ascuns în Mexic! Instanţa l-a condamnat la 2,4 ani...
n-a rezistat mult timp departe de casă, de Linda. S-a întors în decembrie şi s-a predat Poliţiei în ajun de Revelion. Acum, este încarcerat în Penitenciarul Baia Mare, coleg de cameră cu subsemnatul, chiar vecin de pat.
„Nu am nimic preferat, nici film, nici muzică, autor sau compozitor. Înainte de a evolua într-un concert, aveam obiceiul să caut în istoria muzicii motivul pentru care autorul a compus piesa (concert, sonată etc). Nu interpretam după partitură, ciinfluenţat de starea psihică a autorului din momentul compunerii. Îmi era foarte uşor să fac o sală întreagă să plângă, datorită modului special în care interpretam pe scenă, dar după câteva minute, eram capabil să-i bat pe toţo spectatorii”, spune Bota. N-a votat niciodată. „Nu mă interesează politica”, dar a fost premiat de politicieni. După nenumărate premii pe care le-a luat la concursuri, a fost felicitat (inclusiv cu diplome) de Consiliul Judeţean Maramureş.
Nu are planuri mari de viitor. „După ce ies, mă retrag undeva, să nu mai văd pe nimeni”. La Linda nu va renunţa niciodată. „Pentru că o iubesc. Nu ştiu de ce, dar o iubesc. E singura persoană care mă poate înţelege. La ea, găsesc mereu un refugiu”, mai spune el.
Adi Bota nu mai este muzician. Este deţinut. În puşcărie, şi-a adus chitara şi flautul. I s-a cerut să cânte de ziua ţiganilor, dar a refuzat. A pus mâna de câteva ori pe flaut şi a cântat. Simţeam cum plânge sufletul din el. Câteva note şi s-a oprit. Gardienii nu-i permit să cânte doar aşa, de amorul artei, ori el refuză să se compromită cu manele şi ritmuri ţigăneşti. Aşa că flautul său, instrumentul care putea să-l ridice pe Adi Bota în stratosfera muzicii de cameră, stă închis acum într-un dulap de fier...
Adrian Bota se adaptează vieţii penitenciare, pentru a supravieţui. Într-o zi, va fi liber şi se va retrage în singurătate, aşa cum a promis. El ştie că nu poate trăi între oamenii care compun societatea liberă de azi. Dacă veţi circula prin natură, străbătând păduri, munţi şi ape şi veţi auzi prin văi un sunet fermecat de flaut, să nu vă opriţi! Altfel, veţi pierde o lacrimă! E lacrima durerilor nespuse, dar trăite, de cel care a trecut prin viaţă ca un geniu nebun.
Cornel SABOU
ADRIAN BOTA are 29 de ani. S-a născut şi a crescut în Baia Mare. Unde a absolvit Liceul de Artă, secţia flaut. În perioada 1994-1996, a luat toate premiile întâi de la concursurile organizate în ţară. „În 1996, la Bacău, am luat locul unu la flaut, dar apoi am primit şi Premiul Special, şi Marele Premiu al concursului”, spune Bota. Era, fără discuţie, un geniu în muzica de specialitate, un lider al generaţiei sale de instrumentişti (la flaut). În liceu, i-a avut profesori pe Maria Pocol şi, apoi, pe Vilmos Ambrus. Din colegii şi prietenii săi de atunci, îi amintim pe Văsuţ Romeo Cornelius (un alt geniu al muzicii, contratenor, a evoluta la Operele din Paris, Praga, Viena etc), Cici Rogojan (membru al trupei Sistem – cântă la butoaie), Sorin Brodnei (membru al trupei Atac), Paula Seling, Bianca Hotea (solistă de pian la Opera din New York) etc.
Cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la înfiinţarea catedrei de flaut de la Liceul de Artă din Baia Mare, s-a editat un volum intitulat „Catedra de Flaut”, unde Adi Bota este menţionat ca fiind unul dintre cei mai străluciţi elevi.
După terminarea Leceului, a intrat (al treilea pe listă) la Conservatorul din Oradea. Nu a studiat decât trei ani (din cinci), pentru că, apoi, viaţa sa a urmat o altă direcţie. Din perioada studenţiei, îşi aminteşte că a fost coleg cu Dinu Iancu Sălăjan (interpret de muzică populară) şi Raul Cuşac (fost membru al trupei lui Bănică jr.). Acolo, profesor i-a fost cel mai bun flautist din România, Foica Vasile.
Adi Bota nu a avut parte, însă, de o carieră muzicală de excepţie, aşa cum, poate, ar fi meritat. Încă din timpul liceului (clasa a 9-a), a avut un comportament deviant. În urma unor scandaluri în care a fost implicat, a fost internat de mai multe ori în Spitalul de Psihiatrie din Baia Sprie, constatându-se că suferă de „tulburări de personalitate”.
Odată, a fost dus de urgenţă la Spitalul Judeţean din Baia Mare. A avut o ieşire violentă şi i-a bătut pe doctori. A fost transferat la Baia Sprie, la psihiatrie. Acolo, după ce i-a bătut pe doctori, i-a bătut şi pe bolnavi. A fost necesară intervenţia Poliţiei, care l-a dus în cămaşă de forţă la Spitalul „de nebuni” de la Sighetu Marmaţiei, loc în care avea să se întoarcă de mai multe ori, de-a lungul timpului.
În 2000-2001, s-a hotărât, pentru prima oară, să plece din România. Şi-a luat un bilet de avion cu destinaţia Maroc, dar planul său era să se folosească de escala din Paris, pentru a rămâne în Franţa. A fost prins de Poliţia franceză chiar pe aeroport şi trimis forţat în Maroc (destinaţia biletului său). „Ajuns la Casablanca, eram complet dezorientat. Am sunat-o pe mama şi ea mi-a spus să merg la Oujda, unde avea o cunoştinţă. Am mers 900 km cu trenul până acolo şi am stat opt luni în acea localitate marocană”, spune Bota. A fost extrem de marcat de gradul scăzut de civilizaţie din această ţară. „În Oujda, marocanii nu foloseau tacâmuri la masă, mâncau toţi dintr-o singură farfurie, n-aveau vas WC, nu ştiau de existenţa hârtiei igienice, în loc de dulapuri sau mobilier, foloseau cuie bătute în pereţi. În tot oraşul, exista un singur duş, care era folosit la comun”. După 8 luni, s-a întors în Baia Mare.
Iniţial, a dorit să-şi continue studiile la conservator, dar din cauza comportamentului său violent, n-a putut să se integreze în colectiv. Atunci, a cunoscut-o pe Erdei Linda, de care s-a îndrăgostit. „Am abandonat definitiv facultatea, hotărât fiind să trăiesc fericit, alături de Linda”, spune Bota. Timp de doi ani, a fost mai liniştit. Era un fel de mercenar muzical, solicitat de diverse trupe locale pentru diferite evenimente. „Eram chemat pe loc, fără pregătire sau repetiţii, să cânt în diverse trupe care aveau nevoie de flaut, chitară sau nai. Mult timp, am cântat alături de Florin Ştefan”, îşi aminteşte Adi. A plecat din nou în Franţa, căutându-şi norocul. Nu l-a găsit. I s-a făcut dor de Linda şi s-a întors după 6-7 luni. Şi-a întemeiat o firmă de curăţenie industrială şi afacerile i-au mers foarte bine, vreo 7-8 luni. A fost implicat, însă, într-un alt mare scandal şi, temându-se de o condamnare, a fugit din ţară. A străbătut Austria, Germania şi s-a stabilit în Italia. După doi ani, s-a întors din nou. Linda l-a aşteptat...
Şi-a cumpărat o motocicletă. Pe 27 august 2005, a avut un accident grav de circulaţie. A intrat în plin într-o maşină a SRI-ului. Şi-a rupt piciorul (multiple fracturi) şi s-a ales şi cu un dosar penal (nerespectarea circulaţiei pe drumurile publice). Procesul a durat 3 ani. Îm septembrie 2008, presimţind că va fi condamnat la închisoare, a fugit iar din ţară. Ca să nu fie găsit, Adi Bota s-a ascuns în Mexic! Instanţa l-a condamnat la 2,4 ani...
n-a rezistat mult timp departe de casă, de Linda. S-a întors în decembrie şi s-a predat Poliţiei în ajun de Revelion. Acum, este încarcerat în Penitenciarul Baia Mare, coleg de cameră cu subsemnatul, chiar vecin de pat.
„Nu am nimic preferat, nici film, nici muzică, autor sau compozitor. Înainte de a evolua într-un concert, aveam obiceiul să caut în istoria muzicii motivul pentru care autorul a compus piesa (concert, sonată etc). Nu interpretam după partitură, ciinfluenţat de starea psihică a autorului din momentul compunerii. Îmi era foarte uşor să fac o sală întreagă să plângă, datorită modului special în care interpretam pe scenă, dar după câteva minute, eram capabil să-i bat pe toţo spectatorii”, spune Bota. N-a votat niciodată. „Nu mă interesează politica”, dar a fost premiat de politicieni. După nenumărate premii pe care le-a luat la concursuri, a fost felicitat (inclusiv cu diplome) de Consiliul Judeţean Maramureş.
Nu are planuri mari de viitor. „După ce ies, mă retrag undeva, să nu mai văd pe nimeni”. La Linda nu va renunţa niciodată. „Pentru că o iubesc. Nu ştiu de ce, dar o iubesc. E singura persoană care mă poate înţelege. La ea, găsesc mereu un refugiu”, mai spune el.
Adi Bota nu mai este muzician. Este deţinut. În puşcărie, şi-a adus chitara şi flautul. I s-a cerut să cânte de ziua ţiganilor, dar a refuzat. A pus mâna de câteva ori pe flaut şi a cântat. Simţeam cum plânge sufletul din el. Câteva note şi s-a oprit. Gardienii nu-i permit să cânte doar aşa, de amorul artei, ori el refuză să se compromită cu manele şi ritmuri ţigăneşti. Aşa că flautul său, instrumentul care putea să-l ridice pe Adi Bota în stratosfera muzicii de cameră, stă închis acum într-un dulap de fier...
Adrian Bota se adaptează vieţii penitenciare, pentru a supravieţui. Într-o zi, va fi liber şi se va retrage în singurătate, aşa cum a promis. El ştie că nu poate trăi între oamenii care compun societatea liberă de azi. Dacă veţi circula prin natură, străbătând păduri, munţi şi ape şi veţi auzi prin văi un sunet fermecat de flaut, să nu vă opriţi! Altfel, veţi pierde o lacrimă! E lacrima durerilor nespuse, dar trăite, de cel care a trecut prin viaţă ca un geniu nebun.
Cornel SABOU
miercuri, 11 martie 2009
Punct si de la capat
Aţi putut urmări, de-a lungul episoadelor Armaghedonului, o serie de comentarii mizerabile venite din partea unor cadre angajate pe funcţii importante la Penitenciarul Baia Mare. Limbajul suburban, jignirile, lipsa oricărui argument serios caracterizează perfect „personalitatea” comentatorilor mei „anonimi”. Desigur, nu mi-a fost greu să-i identific pe autori, chiar dacă ei se simţeau protejaţi de anonimatul relativ. Este vorba, în primul rând, de „celebrul” Flore Gavriş, anonimul care mă înjura metodic, regulat şi cu un consum de efort demn de o cauză mai bună. Este suficient să-i citiţi acestuia comentariile mizerabile, pentru a-i înţelege caracterul şi, atunci, veţi găsi justificate toate criticile mele. Oamenii aceştia n-au înţeles că blogul meu este casa mea virtuală! Primindu-i, lăsându-i să-şi spună părerile, speram ca „ospitalitatea” mea să fie apreciată, dar de la nişte indivizi care nu au nimic sfânt pe acest pământ nu poţi pretinde normalitate.
Au fost publicate, de asemenea, diversiuni de cea mai joasă speţă. Obsedaţii mă visează la Poarta Albă, iar cei speriaţi de viaţă mă acuză că mi-am violat fiica, deşi eu n-am nicio fiică!
În fine, şi familia mea a fost târâtă în noroi. În momentul de faţă, toată familia mea este alături de mine, vizitându-mă regulat. Este vorba de mama mea, de cei doi copii ai mei şi de o femeie cu suflet de aur, ce mă iubeşte necondiţionat! Nu am altă „familie” căreia eu să-i fi făcut „rău”. De soţia mea am divorţat deoarece atât ea, cât şi fiica ei se prostituează de ani buni, iar eu nu tolerez asemenea cârpe în viaţa mea. Şimon (fostă Sabou) Camelia Daniela, ex-soţia mea, trăieşte în Spania cu un bulgar, făcând avort după avort, iar copilul nostru, Sabou Darius Camil (în vârstă de 10 ani), a fost abandonat în stradă de această femeie iresponsabilă, fiind în prezent crescut şi educat de mama mea. De altfel, împotriva acestei târfe fără suflet de mamă, Parchetul Baia Mare a şi deschis dosar penal pentru abandon de familie. Urmează condamnarea penală şi, având, în vedere că ea a suferit deja o condamnare de 6 luni închisoare cu suspendare, n-ar fi exclus s-o vedeţi după gratii!
Cât despre fiica fostei mele soţii, Pop Daniela Bianca (merge pe 19 ani), aceasta a demonstrat că a învăţat perfect legea curvelor. Fără caracter, fără personalitate, preocupată doar de aventuri sexuale, a fost în stare chiar să încaseze alocaţia de stat a copiilor mei pe 9 luni de zile, ca să-şi satisfacă aberantele sale capricii. Aceste jigodii şi-au permis să murdărească numele meu cu tot felul de acuzaţii absurde, doar din plăcerea de a-mi face rău. Personal, nu-mi fac probleme. Am renunţat la o femeie fără scrupule şi am găsit în altă parte bucuria de a fi iubit, sincer şi curat.
Am scris aceste lucruri provocat fiind de aceşti diversionişti. Mă voi lupta cu ei în continuare, pentru că eu rămân, peste timp, acelaşi Cornel Sabou.
Am în lucru un amplu material despre activitatea „educativă” de la Clubul Penitenciarului Baia Mare, în special cea aflată sub „coordonarea” subcomisarului Ligia Petruţ. Vor fi, de asemenea, alte episoade din Armaghedon, plus sesizări ale unor colegi de-ai mei, deţinuţi.
Viaţa merge înainte, cu bune şi rele… Părerea mea este că merită trăită!
Pe curând, Cornel Sabou
Au fost publicate, de asemenea, diversiuni de cea mai joasă speţă. Obsedaţii mă visează la Poarta Albă, iar cei speriaţi de viaţă mă acuză că mi-am violat fiica, deşi eu n-am nicio fiică!
În fine, şi familia mea a fost târâtă în noroi. În momentul de faţă, toată familia mea este alături de mine, vizitându-mă regulat. Este vorba de mama mea, de cei doi copii ai mei şi de o femeie cu suflet de aur, ce mă iubeşte necondiţionat! Nu am altă „familie” căreia eu să-i fi făcut „rău”. De soţia mea am divorţat deoarece atât ea, cât şi fiica ei se prostituează de ani buni, iar eu nu tolerez asemenea cârpe în viaţa mea. Şimon (fostă Sabou) Camelia Daniela, ex-soţia mea, trăieşte în Spania cu un bulgar, făcând avort după avort, iar copilul nostru, Sabou Darius Camil (în vârstă de 10 ani), a fost abandonat în stradă de această femeie iresponsabilă, fiind în prezent crescut şi educat de mama mea. De altfel, împotriva acestei târfe fără suflet de mamă, Parchetul Baia Mare a şi deschis dosar penal pentru abandon de familie. Urmează condamnarea penală şi, având, în vedere că ea a suferit deja o condamnare de 6 luni închisoare cu suspendare, n-ar fi exclus s-o vedeţi după gratii!
Cât despre fiica fostei mele soţii, Pop Daniela Bianca (merge pe 19 ani), aceasta a demonstrat că a învăţat perfect legea curvelor. Fără caracter, fără personalitate, preocupată doar de aventuri sexuale, a fost în stare chiar să încaseze alocaţia de stat a copiilor mei pe 9 luni de zile, ca să-şi satisfacă aberantele sale capricii. Aceste jigodii şi-au permis să murdărească numele meu cu tot felul de acuzaţii absurde, doar din plăcerea de a-mi face rău. Personal, nu-mi fac probleme. Am renunţat la o femeie fără scrupule şi am găsit în altă parte bucuria de a fi iubit, sincer şi curat.
Am scris aceste lucruri provocat fiind de aceşti diversionişti. Mă voi lupta cu ei în continuare, pentru că eu rămân, peste timp, acelaşi Cornel Sabou.
Am în lucru un amplu material despre activitatea „educativă” de la Clubul Penitenciarului Baia Mare, în special cea aflată sub „coordonarea” subcomisarului Ligia Petruţ. Vor fi, de asemenea, alte episoade din Armaghedon, plus sesizări ale unor colegi de-ai mei, deţinuţi.
Viaţa merge înainte, cu bune şi rele… Părerea mea este că merită trăită!
Pe curând, Cornel Sabou
vineri, 20 februarie 2009
Armaghedonul Penitenciarelor IV
Pe măsură ce serialul „Armaghedonul Penitenciarelor” evoluează, şi reacţiile sistemului încep să se facă tot mai acut simţite. Mi se reproşează vehemenţa cu care reclam anumite situaţii, lipsa de răbdare, duritatea unor acuzaţii şi, în general, atitudinea „războinică”. N-am înţeles niciodată (sau, de fapt, n-am vrut să înţeleg) de ce un sistem care este criticat nu-şi corectează erorile, ci preferă să se lupte cu cel care critică! În fond, criticile mele ar fi complet lipsite de valoare, dacă n-ar reflecta situaţii REALE şi, prin asta, dureroase. Eliminarea problemelor, corectarea greşelilor şi asumarea unor erori fac parte din comportamentul civilizat al omului educat. Dimpotrivă (cred eu), escaladarea conflictelor, sfidarea, orgoliile nemăsurate, jignirile, ameninţările fac parte din arsenalul de „arme” care sunt folosite doar de oamenii lipsiţi de abilităţi diplomatice. În ceea ce mă priveşte, am spus-o şi o repet: nu am de ales, nu mi s-a dat de ales! Supus batjocurilor de tot felul, nedreptăţit în numeroase rânduri (sentinţele proceselor câştigate de mine stau ca probă), mereu şicanat şi hărţuit, caut refugiu în spaţiul acesta virtual, mărturisindu-vă vouă, cititori liberi, dramele (mici sau mari) prin care trec şi zbuciumul care mă încearcă... Desigur, poate că uneori revolta mea capătă nuanţe personalizate sau, alteori, sunt direct, dar vin iar şi spun că nu am de ales. Şi, cel puţin până în acest moment, nimeni n-a venit să-mi demonstreze contrariul, anume că „se putea altfel”...
Să continuu, aşadar, serialul dezvăluirilor. Vă prezint, în continuare, declaraţia unui coleg de-al meu, deţinut: „Subsemnatul Maresch Csaba, deţinut în Penitenciarul Baia Mare, declar că, în luna august 2007, am fostrepartizat la muncă în interiorul unităţii, la construcţii. Acolo, primeam pentru munca prestată bani şi zile-câştig. În luna octombrie, mi-a fost anulat dreptul de a primi bani. Când am întrebat de ce, dl. Ionel Cardoş mi-a spus că a venit ordin de la ANP ca toţi de la regimul semideschis să fie tăiaţi de la plata în bani. Am scris la ANP şi mi s-a răspuns altfel. Cică aici, la penitenciarul băimărean, noi, cei care am fost înainte încadraţi la construcţii, suntem acum consideraţi la munci gospodăreşti, ori aceştia din urmă nu iau bani. Am scris înapoi la ANP, spunându-le că au fost induşi în eroare, deoarece noi, constructorii, nu măturăm prin curte şi nu împingem tomberoane, ci construim. Având în vedere aceste lucruri, am făcut mai multe cereri, prin care solicitam să fiu transferat la alt punct de lucru, unde pot câştiga bani. Acelaşi domn Ionel Cardoş (evidenţa muncii) mi-a răspuns că am mare tupeu să mă cer la alt punct de lucru, după ce am făcut atâtea plângeri la ANP! I-am cerut domnului director Şpan să mă mute în alt loc de muncă, dar el mi-a răspuns că nu poate renunţa la mine, deoarece în construcţii sunt foarte bun meseriaş. Păi, atunci, de ce nu sunt încadrat corect, la construcţii, şi plătit conform legii, pentru munca prestată? Am lucrat de atâtea ori zi-lumină, uneori până noaptea târziu, intrând în cameră chiar şi la 2 noaptea! Am început să spun şi altor cadre problema mea şi mi s-a răspuns că, dacă mai insist, mi se va face raport de incident şi voi fi pus pe cursă. M-am văzut, astfel, nevoit să depun o plângere către Judecătorie şi Poliţie împotriva domnului Cardoş Ioan.
Ca fapt divers, vă pot spune că am întrebat şi eu de ce nu mi se face o recompensă cu permisie, având în vedere că am lucrat 1.4 ani pentru penitenciar. Mi s-a răspuns cu o recompensă „specială”, fiind premiat cu zece coli de hârtie şi un pix! Asta, în timp ce alţi colegi de-ai mei, care n-au încă şase luni de muncă, au fost deja de trei ori în permisie”.
Aceasta a fost declaraţia colegului meu Maresch Csaba, un deţinut care una munceşte în realitate şi alta este munca sa reflectată în acte. Maresch îl acuză direct pe şeful Biroului Evidenţa Muncii, Ionică Cardoş, dar realităţile de acest tip sunt atât de numeroase, încât pot spune că Csaba nu este decât o picătură într-un ocean de asemenea nemulţumiri.
Pe de altă parte, consemnarea eronată, falsă a muncilor prestate de deţinuţi este o practică atât de generalizată în sistemul penitenciar românesc, încât cazurile de acest fel nu mai miră pe nimeni. Eu însumi am câştigat un proces cu penitenciarul, pentru folosirea mea la muncă în mod ilegal, iar recent, s-a mai întâmplat un incident, cu un deţinut care a fost scos ilegal la muncă, în afara unităţii, şi care s-a accidentat foarte grav, necesitând internarea în spital.
Atitudinea administraţiei penitenciarului faţă de acest tip de probleme este una de indiferenţă. Nimeni nu se stresează să rezolve cazurile care sunt flagrant-abuzive sauilegale. Dimpotrivă, atunci când apare o problemă (accident, reclamaţii, mediatizare), principala preocupare a cadrelor este să muşamalizeze cazul, nu să-l rezolve.
În principiu, asemenea abuzuri în sistemul penitenciar sunt posibile pentru că unităţile de detenţie nu se supun unor controale, la fel ca o firmă privată ori chiar ca orice altă instituţie a statului. Din cauza regimului special de care se bucură, penitenciarele sunt controlate doar de inspectorii din cadrul Direcţiei de Control ANP, iar aceştia sunt şi puţini la număr, şi împovăraţi de o mulţime de alte treburi administrative. Una peste alta, adevărul este că directorii de penitenciare nu se tem deloc de controalele ANP! Fiecare director se simte oarecum protejat, datorită unor relaţii speciale de prietenie pe care le are la comanda ANP, aşa că nu dă doi bani pe controalele inspectorilor de la Direcţia de Control.
Am depus la dl. director Horia Chiş o cerere în baza Legii 544/2001 privind liberul acces la informaţii de interes public. Punctual, am ridicat patru probleme la care am cerut răspuns, în termen legal. Surprinzător, dl. director s-a supărat foarte tare, pentru că am „îndrăznit” să-l iau la întrebări. Degeaba i-am tot explicat eu că legea îmi permite acest lucru, că explicarea modului în care este cheltuit banul public face parte din „jocul” democratic al fiecărei ţări europene. Se pare că m-am înşelat din nou asupra calităţii unui om, atunci când l-am creditat cu încredere pe acest Horia Chiş. Pentru mine, nu e o problemă, eu sunt obişnuit cu asemenea dezamăgiri, dar e păcat de oamenii care vieţuiesc în unitatea asta, deopotrivă cadre şi deţinuţi! Diletantismul unui cadru din conducere se răsfrânge, automat, asupra celor din subordine, la fel cum profesionalismul generează atitudini şi comportamente identice.
Cam atât pentru azi... Urmează, în episoadele viitoare, alte şi alte exemple de cinism, incompetenţă şi răutate, toate piperate cu întâmplări reale, desfăşurate în viaţa penitenciară din România!
Pe curând, Cornel Sabou
Să continuu, aşadar, serialul dezvăluirilor. Vă prezint, în continuare, declaraţia unui coleg de-al meu, deţinut: „Subsemnatul Maresch Csaba, deţinut în Penitenciarul Baia Mare, declar că, în luna august 2007, am fostrepartizat la muncă în interiorul unităţii, la construcţii. Acolo, primeam pentru munca prestată bani şi zile-câştig. În luna octombrie, mi-a fost anulat dreptul de a primi bani. Când am întrebat de ce, dl. Ionel Cardoş mi-a spus că a venit ordin de la ANP ca toţi de la regimul semideschis să fie tăiaţi de la plata în bani. Am scris la ANP şi mi s-a răspuns altfel. Cică aici, la penitenciarul băimărean, noi, cei care am fost înainte încadraţi la construcţii, suntem acum consideraţi la munci gospodăreşti, ori aceştia din urmă nu iau bani. Am scris înapoi la ANP, spunându-le că au fost induşi în eroare, deoarece noi, constructorii, nu măturăm prin curte şi nu împingem tomberoane, ci construim. Având în vedere aceste lucruri, am făcut mai multe cereri, prin care solicitam să fiu transferat la alt punct de lucru, unde pot câştiga bani. Acelaşi domn Ionel Cardoş (evidenţa muncii) mi-a răspuns că am mare tupeu să mă cer la alt punct de lucru, după ce am făcut atâtea plângeri la ANP! I-am cerut domnului director Şpan să mă mute în alt loc de muncă, dar el mi-a răspuns că nu poate renunţa la mine, deoarece în construcţii sunt foarte bun meseriaş. Păi, atunci, de ce nu sunt încadrat corect, la construcţii, şi plătit conform legii, pentru munca prestată? Am lucrat de atâtea ori zi-lumină, uneori până noaptea târziu, intrând în cameră chiar şi la 2 noaptea! Am început să spun şi altor cadre problema mea şi mi s-a răspuns că, dacă mai insist, mi se va face raport de incident şi voi fi pus pe cursă. M-am văzut, astfel, nevoit să depun o plângere către Judecătorie şi Poliţie împotriva domnului Cardoş Ioan.
Ca fapt divers, vă pot spune că am întrebat şi eu de ce nu mi se face o recompensă cu permisie, având în vedere că am lucrat 1.4 ani pentru penitenciar. Mi s-a răspuns cu o recompensă „specială”, fiind premiat cu zece coli de hârtie şi un pix! Asta, în timp ce alţi colegi de-ai mei, care n-au încă şase luni de muncă, au fost deja de trei ori în permisie”.
Aceasta a fost declaraţia colegului meu Maresch Csaba, un deţinut care una munceşte în realitate şi alta este munca sa reflectată în acte. Maresch îl acuză direct pe şeful Biroului Evidenţa Muncii, Ionică Cardoş, dar realităţile de acest tip sunt atât de numeroase, încât pot spune că Csaba nu este decât o picătură într-un ocean de asemenea nemulţumiri.
Pe de altă parte, consemnarea eronată, falsă a muncilor prestate de deţinuţi este o practică atât de generalizată în sistemul penitenciar românesc, încât cazurile de acest fel nu mai miră pe nimeni. Eu însumi am câştigat un proces cu penitenciarul, pentru folosirea mea la muncă în mod ilegal, iar recent, s-a mai întâmplat un incident, cu un deţinut care a fost scos ilegal la muncă, în afara unităţii, şi care s-a accidentat foarte grav, necesitând internarea în spital.
Atitudinea administraţiei penitenciarului faţă de acest tip de probleme este una de indiferenţă. Nimeni nu se stresează să rezolve cazurile care sunt flagrant-abuzive sauilegale. Dimpotrivă, atunci când apare o problemă (accident, reclamaţii, mediatizare), principala preocupare a cadrelor este să muşamalizeze cazul, nu să-l rezolve.
În principiu, asemenea abuzuri în sistemul penitenciar sunt posibile pentru că unităţile de detenţie nu se supun unor controale, la fel ca o firmă privată ori chiar ca orice altă instituţie a statului. Din cauza regimului special de care se bucură, penitenciarele sunt controlate doar de inspectorii din cadrul Direcţiei de Control ANP, iar aceştia sunt şi puţini la număr, şi împovăraţi de o mulţime de alte treburi administrative. Una peste alta, adevărul este că directorii de penitenciare nu se tem deloc de controalele ANP! Fiecare director se simte oarecum protejat, datorită unor relaţii speciale de prietenie pe care le are la comanda ANP, aşa că nu dă doi bani pe controalele inspectorilor de la Direcţia de Control.
Am depus la dl. director Horia Chiş o cerere în baza Legii 544/2001 privind liberul acces la informaţii de interes public. Punctual, am ridicat patru probleme la care am cerut răspuns, în termen legal. Surprinzător, dl. director s-a supărat foarte tare, pentru că am „îndrăznit” să-l iau la întrebări. Degeaba i-am tot explicat eu că legea îmi permite acest lucru, că explicarea modului în care este cheltuit banul public face parte din „jocul” democratic al fiecărei ţări europene. Se pare că m-am înşelat din nou asupra calităţii unui om, atunci când l-am creditat cu încredere pe acest Horia Chiş. Pentru mine, nu e o problemă, eu sunt obişnuit cu asemenea dezamăgiri, dar e păcat de oamenii care vieţuiesc în unitatea asta, deopotrivă cadre şi deţinuţi! Diletantismul unui cadru din conducere se răsfrânge, automat, asupra celor din subordine, la fel cum profesionalismul generează atitudini şi comportamente identice.
Cam atât pentru azi... Urmează, în episoadele viitoare, alte şi alte exemple de cinism, incompetenţă şi răutate, toate piperate cu întâmplări reale, desfăşurate în viaţa penitenciară din România!
Pe curând, Cornel Sabou
miercuri, 11 februarie 2009
Armaghedonul penitenciarelor III
Să scrii un serial de tip „Armaghedon” înseamnă, în primul rând, să dezvălui acele aspecte din viaţa sistemului care nu vor fi făcute niciodată publice în mod oficial, să publici adevăruri care nu pot fi probate, dar care sunt de notorietate în interiorul sistemului şi – în principiu – tu, ca autor, să te păstrezi în anonimat, pentru a te proteja de repercusiuni.
După cum vedeţi, eu nu mă ascund. Îmi asum integral tot ce scriu şi „lovesc” într-un sistem care poate dispune cum vrea de viaţa mea. Unii spun că e nebunie, alţii, curaj… Eu îi spun NORMALITATE! Ofer acestui sistem prezumţia de… normalitate şi îl provoc să reacţioneze la tot ce public eu aşa cum îi este „firea”. Poate că, în timp, pe măsură ce „dezvăluirile” se vor înmulţi, sistemul se va autocorecta atât în conţinut, cât şi în „politica” de reacţie, devenind în sfârşit ceea ce ar fi trebuit să fie de mult, un centru de deţinere, reeducare şi reintegrare socială a infractorului!
Se vorbeşte pe aici de „interesele”, de „scopurile” pe care le-aş avea, prin publicarea unor asemenea materiale. Să fie clar: da, am interese, scopuri, dorinţe, dar e vorba de cele absolut fireşti, fără de care nu aş putea trăi! Îmi doresc să merg cât mai repede acasă, să-mi fie detenţia cât mai uşoară, să-mi văd copiii cât mai des. Nu e normal ce-mi doresc? De aceea, m-am uitat prin legile acestea ale detenţiei, să văd ce trebuie să fac pentru a avea toate astea. Le-am aplicat şi respectat întocmai, aşa cum au fost ele aprobate de Parlament şi Guvern, şi tocmai din această cauză am început să am probleme. În timp, aveam să descopăr că aici, în perimetrul închisorii, pe nimeni nu interesează cu adevărat legea şi nimeni nu dă doi bani pe aplicarea ei! Toate criteriile din lege, valorile şi condiţiile prin care aş putea obţine ceea ce îmi doresc sunt literă moartă, fără importanţă. Aveam de ales între a mă adapta la cutumele existente sau a încerca să „impun” (atât cât o poate face un deţinut) respectarea legii. Faptul că tot ce vă spun aici e adevărat poate fi demonstrat cu sentinţele din procesele pe care le-am câştigat cu penitenciarul! Spre surprinderea mea, tocmai faptul că am respectat întocmai, în litera lor, legile detenţiei mi-a adus ură, duşmănie din partea mai multor cadre, din care – din nou surprinzător – cele mai multe sunt din conducerea unităţii! Să vă dau câteva exemple…
Am văzut că legile astea garantează în mod ferm libertatea de opinie a deţinutului,k aşa că am început să public pe acest blog impresii din viaţa penitenciară. Reacţiile sistemului m-au uluit! Purtătoarea de cuvânt m-a făcut nesimţit (!), şeful de tură Florentin Cosma mi-a întocmit două rapoarte de incident (anulate ulterior de Comisia de Disciplină), pe motiv că… scriu, directorul de atunci, Vasile Chiorean, mi-a blocat automat toate drepturile de care puteam beneficia (muncă, recompense etc). Au început şicanele, iar hărţuirea continuă…
Am văzut că legea îmi permite să-mi îmbrăţişez copiii atunci când mă vizitează, dar modul ilegal în care era amenajat sectorul vizită făcea imposibil acest lucru. Am vorbit cu directorul, rugându-l să facă schimbările necesare pentru a putea beneficia şi eu de acest drept. Mi-a râs în nas, amintindu-mi că eu sunt deţinut, aflat într-o perioadă „de penitenţă” şi ar fi bine să-mi ţin gura. Am dat penitenciarul în judecată şi, în final, am câştigat, dar directorul a refuzat să aplice sentinţa. N-am apucat să-l reclam la Parchet, că a fost schimbat din funcţie, iar noul director, Horia Chiş, a rezolvat imediat problema.
Am început să muncesc (imediat după arestarea mea) la Clubul unităţii, realizând emisiuni radio, revista şi tot felul de alte activităţi cultural-educative. Normal, trebuia să fiu răsplătit pentru această muncă, aşa cum prevede legea, cu zile – câştig (zile care se scad din pedeapsă sau, altfel spus, care se consideră executate). Penitenciarul a refuzat să-mi acorde acest drept, iar motivul care mi s-a aruncat pentru a justifica acest abuz a fost: „Ai supărat pe cine nu trebuie!”. Din nou, am deschis proces şi, din nou, am câştigat! Acum, unitatea este obligată să-mi calculeze retroactiv zilele – câştig pentru o perioadă de patru luni de muncă!
Vedeţi dumneavoastră, mie mi-a fost uşor să câştig aceste procese, pentru că abuzurile erau flagrante. Am reparat „prejudiciul” prin faptul că, în final, sentinţa a fost aplicată şi abuzul, îndreptat, dar problema rămasă nerezolvată a fost că „făptuitorii” (autorii abuzurilor) au rămas nepedepsiţi! Şi mă refer aici, în primul rând, la consecinţele penale care ar fi putut rezulta. În puşcărie, sunt oameni închişi pentru fapte mult mai puţin grave decât acestea! Mai mult, există cazuri concrete ale unor cadre care au fost prinse furând, dar „anchetele interne” au muşamalizat situaţiile, iar cadrele continuă să lucreze în unitate, educându-ne pe noi, deţinuţii, să nu furăm! Voi descrie în amănunt, cu toate datele şi numele, aceste cazuri, imediat ce voi termina prezentarea generală a situaţiei din penitenciarele din România şi, în particular, a celui din Baia Mare.
Peste tot, în instituţiile statului român, întâlnim cazuri „speciale” de amante promovate în funcţii de conducere sau în posturi călduţe. Nici lumea penitenciară nu duce lipsă de astfel de situaţii, iar în unitatea băimăreană, bătaia pe postul de „amantă a şefului” e chiar foarte aspră! Mai mult decât atât, ifosele şi figurile de amante fatale sunt afişate ostentativ, sfidător! Aici, voi putea invoca şi mărturia a sute de „martori”, cadre şi „hoţi”.
Cabinetele medicale din unităţile penitenciare poartă inutil această denumire. Din mai multe cauze (unele obiective), funcţionarea acestora este extrem de deficitară şi întâlnim deseori cazuri de abuzuri şi de manipulare grosolană (chiar infracţională) a bazelor de date existente aici sau a dosarelor medicale.
O altă mare problemă era (şi încă mai este) „politica” de transferare a deţinuţilor dintr-un penitenciar în altul, doar pentru a-i face rău deţinutului, despărţindu-l de familie şi de locurile sale de baştină. Dacă un deţinut are „tupeul” să reclame un abuz sau să-şi ceară drepturile, este imediat azvârlit într-un alt penitenciar, „ca să se sature de reclamaţii”. Metoda aceasta, a transferurilor abuzive, s-a mai rărit cu timpul, deoarece deţinuţii au găsit „rezolvarea”. Îşi deschid procese fictive la Judecătoria din oraşul natal şi, astfel, ANP-ul este obligat să-l transfere înapoi, pentru a-l duce la instanţă. Pe de altă parte, însă, practicarea acestui abuz a făcut ca majoritatea deţinuţilor din penitenciar să-şi deschidă preventiv dosare false în justiţie, pentru a împiedica, astfel, transferarea abuzivă. Aşa se face că, de exemplu, din penitenciarul Baia Mare pleacă zilnic la instanţă cam 10% din numărul celor închişi! Asta înseamnă cel puţin dublarea (dacă nu triplarea) măsurilor de pază şi transport şi sporirea – evident – a cheltuielilor unităţii.
Aş mai putea enumera multe alte tipuri de abuzuri care se petrec în închisorile de la noi, dar începând cu episodul următor, voi porni seria cazurilor concrete, documentate şi edificatoare. Fiecare caz de abuz şi ilegalitate pe care îl voi semnala are cauze şi explicaţii în acest sistem penitenciar românesc şi poate fi multiplicat de zeci, sute sau mii de ori, la nivelul penitenciarelor din întreaga ţară. Din păcate, nu vorbim de cazuri izolate, ci de situaţii generale, de abuzuri ale sistemului. Dovadă, dacă vreţi, că toate cazurile care ajung într-o fază avansată de cercetare (sau mediatizare) sunt strict „opera” demersurilor deţinuţilor care încearcă să supravieţuiască, luptându-se cu sistemul. Sistemul însă nu reacţionează. Rămâne imobil, impasibil şi încearcă acum, cu ultimele puteri, să se agaţe de privilegiile pe care le avea înainte, când fiecare cadru care purta uniformă de penitenciar era un mic Dumnezeu cu acte în regulă. Principiile de drept europene, consacrate prin adoptarea unor legi noi care privesc detenţia, nu sunt încă aplicate în acest sistem penitenciar românesc. Scuzele oficiale sunt penibile şi nu dovedesc decât gradul major de incompetenţă care guvernează puşcăriile.
Nu ştiu ce se va întâmpla (cu mine, cu noi, deţinuţii care reclamăm „tot felul”), dar eu înţeleg că menirea mea în această perioadă „de penitenţă” este să mă reintegrez social, „învăţând” în primul rând să respect legea!
Pe curând, Cornel Sabou
După cum vedeţi, eu nu mă ascund. Îmi asum integral tot ce scriu şi „lovesc” într-un sistem care poate dispune cum vrea de viaţa mea. Unii spun că e nebunie, alţii, curaj… Eu îi spun NORMALITATE! Ofer acestui sistem prezumţia de… normalitate şi îl provoc să reacţioneze la tot ce public eu aşa cum îi este „firea”. Poate că, în timp, pe măsură ce „dezvăluirile” se vor înmulţi, sistemul se va autocorecta atât în conţinut, cât şi în „politica” de reacţie, devenind în sfârşit ceea ce ar fi trebuit să fie de mult, un centru de deţinere, reeducare şi reintegrare socială a infractorului!
Se vorbeşte pe aici de „interesele”, de „scopurile” pe care le-aş avea, prin publicarea unor asemenea materiale. Să fie clar: da, am interese, scopuri, dorinţe, dar e vorba de cele absolut fireşti, fără de care nu aş putea trăi! Îmi doresc să merg cât mai repede acasă, să-mi fie detenţia cât mai uşoară, să-mi văd copiii cât mai des. Nu e normal ce-mi doresc? De aceea, m-am uitat prin legile acestea ale detenţiei, să văd ce trebuie să fac pentru a avea toate astea. Le-am aplicat şi respectat întocmai, aşa cum au fost ele aprobate de Parlament şi Guvern, şi tocmai din această cauză am început să am probleme. În timp, aveam să descopăr că aici, în perimetrul închisorii, pe nimeni nu interesează cu adevărat legea şi nimeni nu dă doi bani pe aplicarea ei! Toate criteriile din lege, valorile şi condiţiile prin care aş putea obţine ceea ce îmi doresc sunt literă moartă, fără importanţă. Aveam de ales între a mă adapta la cutumele existente sau a încerca să „impun” (atât cât o poate face un deţinut) respectarea legii. Faptul că tot ce vă spun aici e adevărat poate fi demonstrat cu sentinţele din procesele pe care le-am câştigat cu penitenciarul! Spre surprinderea mea, tocmai faptul că am respectat întocmai, în litera lor, legile detenţiei mi-a adus ură, duşmănie din partea mai multor cadre, din care – din nou surprinzător – cele mai multe sunt din conducerea unităţii! Să vă dau câteva exemple…
Am văzut că legile astea garantează în mod ferm libertatea de opinie a deţinutului,k aşa că am început să public pe acest blog impresii din viaţa penitenciară. Reacţiile sistemului m-au uluit! Purtătoarea de cuvânt m-a făcut nesimţit (!), şeful de tură Florentin Cosma mi-a întocmit două rapoarte de incident (anulate ulterior de Comisia de Disciplină), pe motiv că… scriu, directorul de atunci, Vasile Chiorean, mi-a blocat automat toate drepturile de care puteam beneficia (muncă, recompense etc). Au început şicanele, iar hărţuirea continuă…
Am văzut că legea îmi permite să-mi îmbrăţişez copiii atunci când mă vizitează, dar modul ilegal în care era amenajat sectorul vizită făcea imposibil acest lucru. Am vorbit cu directorul, rugându-l să facă schimbările necesare pentru a putea beneficia şi eu de acest drept. Mi-a râs în nas, amintindu-mi că eu sunt deţinut, aflat într-o perioadă „de penitenţă” şi ar fi bine să-mi ţin gura. Am dat penitenciarul în judecată şi, în final, am câştigat, dar directorul a refuzat să aplice sentinţa. N-am apucat să-l reclam la Parchet, că a fost schimbat din funcţie, iar noul director, Horia Chiş, a rezolvat imediat problema.
Am început să muncesc (imediat după arestarea mea) la Clubul unităţii, realizând emisiuni radio, revista şi tot felul de alte activităţi cultural-educative. Normal, trebuia să fiu răsplătit pentru această muncă, aşa cum prevede legea, cu zile – câştig (zile care se scad din pedeapsă sau, altfel spus, care se consideră executate). Penitenciarul a refuzat să-mi acorde acest drept, iar motivul care mi s-a aruncat pentru a justifica acest abuz a fost: „Ai supărat pe cine nu trebuie!”. Din nou, am deschis proces şi, din nou, am câştigat! Acum, unitatea este obligată să-mi calculeze retroactiv zilele – câştig pentru o perioadă de patru luni de muncă!
Vedeţi dumneavoastră, mie mi-a fost uşor să câştig aceste procese, pentru că abuzurile erau flagrante. Am reparat „prejudiciul” prin faptul că, în final, sentinţa a fost aplicată şi abuzul, îndreptat, dar problema rămasă nerezolvată a fost că „făptuitorii” (autorii abuzurilor) au rămas nepedepsiţi! Şi mă refer aici, în primul rând, la consecinţele penale care ar fi putut rezulta. În puşcărie, sunt oameni închişi pentru fapte mult mai puţin grave decât acestea! Mai mult, există cazuri concrete ale unor cadre care au fost prinse furând, dar „anchetele interne” au muşamalizat situaţiile, iar cadrele continuă să lucreze în unitate, educându-ne pe noi, deţinuţii, să nu furăm! Voi descrie în amănunt, cu toate datele şi numele, aceste cazuri, imediat ce voi termina prezentarea generală a situaţiei din penitenciarele din România şi, în particular, a celui din Baia Mare.
Peste tot, în instituţiile statului român, întâlnim cazuri „speciale” de amante promovate în funcţii de conducere sau în posturi călduţe. Nici lumea penitenciară nu duce lipsă de astfel de situaţii, iar în unitatea băimăreană, bătaia pe postul de „amantă a şefului” e chiar foarte aspră! Mai mult decât atât, ifosele şi figurile de amante fatale sunt afişate ostentativ, sfidător! Aici, voi putea invoca şi mărturia a sute de „martori”, cadre şi „hoţi”.
Cabinetele medicale din unităţile penitenciare poartă inutil această denumire. Din mai multe cauze (unele obiective), funcţionarea acestora este extrem de deficitară şi întâlnim deseori cazuri de abuzuri şi de manipulare grosolană (chiar infracţională) a bazelor de date existente aici sau a dosarelor medicale.
O altă mare problemă era (şi încă mai este) „politica” de transferare a deţinuţilor dintr-un penitenciar în altul, doar pentru a-i face rău deţinutului, despărţindu-l de familie şi de locurile sale de baştină. Dacă un deţinut are „tupeul” să reclame un abuz sau să-şi ceară drepturile, este imediat azvârlit într-un alt penitenciar, „ca să se sature de reclamaţii”. Metoda aceasta, a transferurilor abuzive, s-a mai rărit cu timpul, deoarece deţinuţii au găsit „rezolvarea”. Îşi deschid procese fictive la Judecătoria din oraşul natal şi, astfel, ANP-ul este obligat să-l transfere înapoi, pentru a-l duce la instanţă. Pe de altă parte, însă, practicarea acestui abuz a făcut ca majoritatea deţinuţilor din penitenciar să-şi deschidă preventiv dosare false în justiţie, pentru a împiedica, astfel, transferarea abuzivă. Aşa se face că, de exemplu, din penitenciarul Baia Mare pleacă zilnic la instanţă cam 10% din numărul celor închişi! Asta înseamnă cel puţin dublarea (dacă nu triplarea) măsurilor de pază şi transport şi sporirea – evident – a cheltuielilor unităţii.
Aş mai putea enumera multe alte tipuri de abuzuri care se petrec în închisorile de la noi, dar începând cu episodul următor, voi porni seria cazurilor concrete, documentate şi edificatoare. Fiecare caz de abuz şi ilegalitate pe care îl voi semnala are cauze şi explicaţii în acest sistem penitenciar românesc şi poate fi multiplicat de zeci, sute sau mii de ori, la nivelul penitenciarelor din întreaga ţară. Din păcate, nu vorbim de cazuri izolate, ci de situaţii generale, de abuzuri ale sistemului. Dovadă, dacă vreţi, că toate cazurile care ajung într-o fază avansată de cercetare (sau mediatizare) sunt strict „opera” demersurilor deţinuţilor care încearcă să supravieţuiască, luptându-se cu sistemul. Sistemul însă nu reacţionează. Rămâne imobil, impasibil şi încearcă acum, cu ultimele puteri, să se agaţe de privilegiile pe care le avea înainte, când fiecare cadru care purta uniformă de penitenciar era un mic Dumnezeu cu acte în regulă. Principiile de drept europene, consacrate prin adoptarea unor legi noi care privesc detenţia, nu sunt încă aplicate în acest sistem penitenciar românesc. Scuzele oficiale sunt penibile şi nu dovedesc decât gradul major de incompetenţă care guvernează puşcăriile.
Nu ştiu ce se va întâmpla (cu mine, cu noi, deţinuţii care reclamăm „tot felul”), dar eu înţeleg că menirea mea în această perioadă „de penitenţă” este să mă reintegrez social, „învăţând” în primul rând să respect legea!
Pe curând, Cornel Sabou
miercuri, 4 februarie 2009
Armaghedonul penitenciarelor II
Vreau să-i informez, pe această cale, pe oamenii bine intenţionaţi, angajaţi ai Penitenciarului Baia Mare, că această stare (aşa-zis conflictuală) dintre mine şi o anumită parte a conducerii acestei unităţi este alimentată, întreţinută şi chiar provocată de aceşti iresponsabili care poartă uniformă de stat. Din păcate, nu am de ales decât să continuu serialul dezvăluirilor şi să evidenţiez aspectele care ies din sfera normalului şi legalului, devenind abuzuri sau chiar ilegalităţi.
Am discutat zilele trecute cu directorul Horia Chiş despre accidentul suferit de un coleg deţinut (vezi articolul „Abuz”) şi am fost foarte dezamăgit să constat că singura sa preocupare era cum să muşamalizeze acest eveniment grav, în urma căruia un om s-a nenorocit pe viaţă. Nu-l interesa pe domnia sa RESPONSABILITATEA sau LEGALITATEA vis-a-vis de eveniment, ci doar „învăţămintele” care se pot trage din acesta.
Horia Chiş a plecat în concediu şi a lăsat în urma sa o „armată” de hărţuitori de profesie, oameni care se pricep (recunosc asta!) la un singur lucru: să distrugă omul! Nu sunt vizat doar eu, ci toţi deţinuţii colegi care sunt mai apropiaţi de mine, care mă ajută în documentarea a tot felul de cazuri şi care, prin asta, sunt consideraţi „pericol”. Precizez şi accentuez faptul că eu nu sunt predispus la a fi distrus :-), dar iată că unele acţiuni pot produce gratuit multă durere şi e păcat că nu există la comanda unităţii oameni suficient de inteligenţi pentru a gestiona asemenea „conflicte”.
Unul din colegii mei vizaţi de armata de hărţuitori ai lui Horia Chiş este şi Marius Varga. Recent, lui Marius i s-a întocmit absolut aiurea un raport de incident şi i s-a tăiat, timp de o lună, dreptul de a primi pachet şi vizită din partea familiei! Iată ce s-a întâmplat… Într-o zi, aflându-se în timpul programului de plimbare, Marius a fost chemat de două cadre ale unităţii, Alexandru Kiss şi Ionescu, pentru a i se lua amprentele. Trecând peste faptul că, până în acel moment, cei doi se ocupaseră de cu totul alte activităţi, ce nu aveau legătură cu amprentarea (cum ar fi distribuirea de citaţii şi sentinţe), Marius a făcut marea „greşeală” să întrebe DE CE i se iau amprente. Profitând de acest „motiv”, cei doi i-au întocmit, pe loc, lui Marius Varga raport de incident! Apoi, au dispărut din peisaj, în timp ce Marius îi căuta, rugându-i să fie amprentat! Edificator cu privire la comportamentul provocator al acestor cadre este faptul că, deşi au trecut de atunci aproape trei săptămâni, NIMENI nu a mai venit să-l amprenteze pe Marius Varga! În fine… În mod normal, trebuia ca un cadru superior să facă o anchetă, să audieze martorii (printre care mă aflam şi eu) şi că lămurească toate împrejurările „incidentului”. Nu a făcut nimeni nicio anchetă (aici, nu le prea pasă „lor” de lege!), aşa că Marius a fost chemat direct în faţa Comisiei de Disciplină, unde directorul economic George Şpan i-a pus în faţă sancţiunea deja luată (tăierea drepturilor la pachet şi vizită pe o lună), spunându-i sec: „Semnează!”. Marius a refuzat, reclamând lipsa anchetei clarificatoare, lipsa „incidentului” (el nu făcuse decât să pună o amărâtă de întrebare) şi modul abuziv în care este tratat. O doamnă Lili, aflată în Comisie fără drept legal, a insistat pe lângă Marius ca acesta să semneze nişte hârtii, fără însă a-i arăta acestuia conţinutul lor. Marius a rămas mut de uimire. „Cum credeţi că o să semnez ceva, fără să văd despre ce e vorba?”, a întrebat el, iar Şpan l-a ameninţat imediat: „Dacă mai pui multe întrebări, îţi fac şi eu raport de incident!... Despre acest Şpan pot să vă spun că nimic nu mă surprinde în privinţa lui. Ca să înţelegeţi mai bine profilul acestui director adjunct de penitenciar, am să vă spun o mică poveste despre el, luată din trecutul nu prea îndepărtat…
În 2007, postul de director al penitenciarului era vacant, din cauza înlăturării din funcţie al lui Ioan Marincaş. Şpan a fost numit de la Centru să ocupe provizoriu această funcţie „supremă” şi a stat pe post cam şase luni. Ce a făcut în această perioadă nu prea se ştie, dar din reacţiile ulterioare nu este greu de înţeles. La un moment dat, a venit de la ANP o echipă numeroasă de inspectori care, înainte de a-l numi director pe Ioan Bătinaş (în prezent, şef pază la penitenciarul Gherla), a demarat un amplu control financiar în unitatea băimăreană. Acţiunea de control l-a adus pe Şpan (şi nu numai pe el!) într-o stare vecină cu panica. Adjunctul pe care el şi-l luase în cele şase luni şi-a tăiat venele de disperare şi a fost internat de urgenţă la Cluj. Nu-i dau numele acum, pentru că încă lucrează aici, deşi acum ocupă un post anonim şi lipsit de orice însemnătate. Tot atunci (şi tot din disperare), Şpan a făcut o criză de nervi, şi-a devastat propriul apartament şi s-a internat într-un spital de psihiatrie! Ce anume i-a făcut pe cei doi aproape să înnebunească, în acele momente? Ce fraude de proporţii au făcut Şpan şi adjunctul lui, de au preferat să se sinucidă şi să se interneze la nebuni, decât să plătească aşa cum prevede legea? Vom dezvălui noi şi acest mister… la timpul potrivit. Acum, nu voiam decât să vă arăt ce fel de om (instabil psihic şi posibil infractor!) ne „judecă” pe noi, deţinuţii, şi ne aplică tot felul de pedepse! Voi reveni la dosarul lui George Şpan, ca şi la fraudele săvârşite aici, de-a lungul anilor, fraude de care nu este străin nici Florea Gavriş.
Marius Varga a fost, deci, sancţionat abuziv. Mâine-poimâine, voi fi, probabil, sancţionat şi eu! Marius a contestat decizia Comisiei de Disciplină şi va merge cu „incidentul” său în instanţă. În cadrul unităţii, nu găsit la nimeni înţelegere. Celălalt membru „judecător”, directorul adjunct Vasile Chiorean, s-a arătat interesat doar de încadrarea în literele legii a „faptei” lui Marius. El nu reuşise s-o încadreze nicăieri, aşa că i-a cerut ajutorul lui Şpan, care a rezolvat problema dintr-un condei.
Recunosc că, o vreme, m-am lăsat înşelat de aparenţe. Am crezut că noul director, Horia Chiş, este sincer interesat să îndrepte situaţiile aberante din unitate, dar odată ce s-a văzut cu sacii-n căruţă şi a fost confirmat pe acest post, Chiş nu mai este preocupat decât de muşamalizarea situaţiilor-problemă. În foarte multe privinţe, îi seamănă deja fostului director, Vasile Chiorean, inclusiv în maniera inconştientă şi neprofesionistă în care tratează „problema Cornel Sabou”. La fel ca predecesorul său, Chiş este acum preocupat doar să-l oprească pe Sabou din scris, dar nu prin calea dialogului şi a bunei înţelegeri, ci prin impuneri forţate, de tip comunist. Au reînceput percheziţiile „la sânge”, ameninţările cu transferul în alt penitenciar şi, culmea, chiar ameninţarea cu întocmirea unor rapoarte de incident pe acest motiv: că scriu articole! Domnule Chiş, reveniţi-vă, vă rog, şi nu vă lăsaţi purtat de valul războinic pe care vi-l sugerează „prietenul” Florea Gavriş! Cornel Sabou nu e omul care să fugă de un conflict. Dacă l-ai refuzat ca „prieten” nu înseamnă că trebuie să ţi-l faci duşman. Dar, până la urmă, alegerea e a dumneavoastră! Eu mă voi conforma...
Nu voi şterge comentariile de la subsol, chiar dacă unele sunt răutăcioase, jignitoare sau de-a dreptul ameninţătoare. Până la urmă, toţi oamenii, buni sau răi, deştepţi sau proşti, gardieni sau nu, au dreptul la opinie. Vă invit să v-o exprimaţi...
Pe curând, Cornel Sabou
P.S. În legătură cu „cazul Gorbunov”, intens mediatizat în ultima perioadă, am de făcut unele precizări. Problema reală nu este întreruperea executării pedepsei de care a beneficiat Gorbunov, ci faptul că DEJA el este analizat, judecat şi acuzat ca şi cum s-ar fi stabilit vinovăţia sa cu privire la atacul armat din Braşov. Părerea mea (şi nu numai a mea) e că acest caz este în mod artificial umflat de presă, pentru a deturna atenţia opiniei publice de la cazul furtului de armament de la Ciorogârla, caz mult mai grav şi cu implicaţii mult mai „înalte” decât „întreruperea lui Gorbunov”! Unde sunt armele dispărute la Ciorogârla? De ce nu s-au descoperit acestea până acum? Cine a „patronat” jaful de la unitatea militară? Care sunt generalii MAPN sancţionaţi şi/sau demişi după acest eveniment? Iată întrebări la care nu răspunde nimeni! Timpul trece şi lumea se preocupă de Gorbunov...
Am discutat zilele trecute cu directorul Horia Chiş despre accidentul suferit de un coleg deţinut (vezi articolul „Abuz”) şi am fost foarte dezamăgit să constat că singura sa preocupare era cum să muşamalizeze acest eveniment grav, în urma căruia un om s-a nenorocit pe viaţă. Nu-l interesa pe domnia sa RESPONSABILITATEA sau LEGALITATEA vis-a-vis de eveniment, ci doar „învăţămintele” care se pot trage din acesta.
Horia Chiş a plecat în concediu şi a lăsat în urma sa o „armată” de hărţuitori de profesie, oameni care se pricep (recunosc asta!) la un singur lucru: să distrugă omul! Nu sunt vizat doar eu, ci toţi deţinuţii colegi care sunt mai apropiaţi de mine, care mă ajută în documentarea a tot felul de cazuri şi care, prin asta, sunt consideraţi „pericol”. Precizez şi accentuez faptul că eu nu sunt predispus la a fi distrus :-), dar iată că unele acţiuni pot produce gratuit multă durere şi e păcat că nu există la comanda unităţii oameni suficient de inteligenţi pentru a gestiona asemenea „conflicte”.
Unul din colegii mei vizaţi de armata de hărţuitori ai lui Horia Chiş este şi Marius Varga. Recent, lui Marius i s-a întocmit absolut aiurea un raport de incident şi i s-a tăiat, timp de o lună, dreptul de a primi pachet şi vizită din partea familiei! Iată ce s-a întâmplat… Într-o zi, aflându-se în timpul programului de plimbare, Marius a fost chemat de două cadre ale unităţii, Alexandru Kiss şi Ionescu, pentru a i se lua amprentele. Trecând peste faptul că, până în acel moment, cei doi se ocupaseră de cu totul alte activităţi, ce nu aveau legătură cu amprentarea (cum ar fi distribuirea de citaţii şi sentinţe), Marius a făcut marea „greşeală” să întrebe DE CE i se iau amprente. Profitând de acest „motiv”, cei doi i-au întocmit, pe loc, lui Marius Varga raport de incident! Apoi, au dispărut din peisaj, în timp ce Marius îi căuta, rugându-i să fie amprentat! Edificator cu privire la comportamentul provocator al acestor cadre este faptul că, deşi au trecut de atunci aproape trei săptămâni, NIMENI nu a mai venit să-l amprenteze pe Marius Varga! În fine… În mod normal, trebuia ca un cadru superior să facă o anchetă, să audieze martorii (printre care mă aflam şi eu) şi că lămurească toate împrejurările „incidentului”. Nu a făcut nimeni nicio anchetă (aici, nu le prea pasă „lor” de lege!), aşa că Marius a fost chemat direct în faţa Comisiei de Disciplină, unde directorul economic George Şpan i-a pus în faţă sancţiunea deja luată (tăierea drepturilor la pachet şi vizită pe o lună), spunându-i sec: „Semnează!”. Marius a refuzat, reclamând lipsa anchetei clarificatoare, lipsa „incidentului” (el nu făcuse decât să pună o amărâtă de întrebare) şi modul abuziv în care este tratat. O doamnă Lili, aflată în Comisie fără drept legal, a insistat pe lângă Marius ca acesta să semneze nişte hârtii, fără însă a-i arăta acestuia conţinutul lor. Marius a rămas mut de uimire. „Cum credeţi că o să semnez ceva, fără să văd despre ce e vorba?”, a întrebat el, iar Şpan l-a ameninţat imediat: „Dacă mai pui multe întrebări, îţi fac şi eu raport de incident!... Despre acest Şpan pot să vă spun că nimic nu mă surprinde în privinţa lui. Ca să înţelegeţi mai bine profilul acestui director adjunct de penitenciar, am să vă spun o mică poveste despre el, luată din trecutul nu prea îndepărtat…
În 2007, postul de director al penitenciarului era vacant, din cauza înlăturării din funcţie al lui Ioan Marincaş. Şpan a fost numit de la Centru să ocupe provizoriu această funcţie „supremă” şi a stat pe post cam şase luni. Ce a făcut în această perioadă nu prea se ştie, dar din reacţiile ulterioare nu este greu de înţeles. La un moment dat, a venit de la ANP o echipă numeroasă de inspectori care, înainte de a-l numi director pe Ioan Bătinaş (în prezent, şef pază la penitenciarul Gherla), a demarat un amplu control financiar în unitatea băimăreană. Acţiunea de control l-a adus pe Şpan (şi nu numai pe el!) într-o stare vecină cu panica. Adjunctul pe care el şi-l luase în cele şase luni şi-a tăiat venele de disperare şi a fost internat de urgenţă la Cluj. Nu-i dau numele acum, pentru că încă lucrează aici, deşi acum ocupă un post anonim şi lipsit de orice însemnătate. Tot atunci (şi tot din disperare), Şpan a făcut o criză de nervi, şi-a devastat propriul apartament şi s-a internat într-un spital de psihiatrie! Ce anume i-a făcut pe cei doi aproape să înnebunească, în acele momente? Ce fraude de proporţii au făcut Şpan şi adjunctul lui, de au preferat să se sinucidă şi să se interneze la nebuni, decât să plătească aşa cum prevede legea? Vom dezvălui noi şi acest mister… la timpul potrivit. Acum, nu voiam decât să vă arăt ce fel de om (instabil psihic şi posibil infractor!) ne „judecă” pe noi, deţinuţii, şi ne aplică tot felul de pedepse! Voi reveni la dosarul lui George Şpan, ca şi la fraudele săvârşite aici, de-a lungul anilor, fraude de care nu este străin nici Florea Gavriş.
Marius Varga a fost, deci, sancţionat abuziv. Mâine-poimâine, voi fi, probabil, sancţionat şi eu! Marius a contestat decizia Comisiei de Disciplină şi va merge cu „incidentul” său în instanţă. În cadrul unităţii, nu găsit la nimeni înţelegere. Celălalt membru „judecător”, directorul adjunct Vasile Chiorean, s-a arătat interesat doar de încadrarea în literele legii a „faptei” lui Marius. El nu reuşise s-o încadreze nicăieri, aşa că i-a cerut ajutorul lui Şpan, care a rezolvat problema dintr-un condei.
Recunosc că, o vreme, m-am lăsat înşelat de aparenţe. Am crezut că noul director, Horia Chiş, este sincer interesat să îndrepte situaţiile aberante din unitate, dar odată ce s-a văzut cu sacii-n căruţă şi a fost confirmat pe acest post, Chiş nu mai este preocupat decât de muşamalizarea situaţiilor-problemă. În foarte multe privinţe, îi seamănă deja fostului director, Vasile Chiorean, inclusiv în maniera inconştientă şi neprofesionistă în care tratează „problema Cornel Sabou”. La fel ca predecesorul său, Chiş este acum preocupat doar să-l oprească pe Sabou din scris, dar nu prin calea dialogului şi a bunei înţelegeri, ci prin impuneri forţate, de tip comunist. Au reînceput percheziţiile „la sânge”, ameninţările cu transferul în alt penitenciar şi, culmea, chiar ameninţarea cu întocmirea unor rapoarte de incident pe acest motiv: că scriu articole! Domnule Chiş, reveniţi-vă, vă rog, şi nu vă lăsaţi purtat de valul războinic pe care vi-l sugerează „prietenul” Florea Gavriş! Cornel Sabou nu e omul care să fugă de un conflict. Dacă l-ai refuzat ca „prieten” nu înseamnă că trebuie să ţi-l faci duşman. Dar, până la urmă, alegerea e a dumneavoastră! Eu mă voi conforma...
Nu voi şterge comentariile de la subsol, chiar dacă unele sunt răutăcioase, jignitoare sau de-a dreptul ameninţătoare. Până la urmă, toţi oamenii, buni sau răi, deştepţi sau proşti, gardieni sau nu, au dreptul la opinie. Vă invit să v-o exprimaţi...
Pe curând, Cornel Sabou
P.S. În legătură cu „cazul Gorbunov”, intens mediatizat în ultima perioadă, am de făcut unele precizări. Problema reală nu este întreruperea executării pedepsei de care a beneficiat Gorbunov, ci faptul că DEJA el este analizat, judecat şi acuzat ca şi cum s-ar fi stabilit vinovăţia sa cu privire la atacul armat din Braşov. Părerea mea (şi nu numai a mea) e că acest caz este în mod artificial umflat de presă, pentru a deturna atenţia opiniei publice de la cazul furtului de armament de la Ciorogârla, caz mult mai grav şi cu implicaţii mult mai „înalte” decât „întreruperea lui Gorbunov”! Unde sunt armele dispărute la Ciorogârla? De ce nu s-au descoperit acestea până acum? Cine a „patronat” jaful de la unitatea militară? Care sunt generalii MAPN sancţionaţi şi/sau demişi după acest eveniment? Iată întrebări la care nu răspunde nimeni! Timpul trece şi lumea se preocupă de Gorbunov...
sâmbătă, 31 ianuarie 2009
Armaghedonul penitenciarelor (I)
România teroristă
Încercarea de a publica un „Armaghedon” al penitenciarelor din România este (trebuie s-o recunoaştem) una temerară, mai ales dacă ţinem cont de postura dificilă în care mă aflu, de deţinut! Vreau să cred că nu sunt nebun sau inconştient. Vreau să cred că, în ţara asta a mea, există oameni care pot să se ridice deasupra unor orgolii ieftine şi prosteşti, pentru a corecta rănile unui sistem ce, timp de decenii, a distrus şi ucis fără milă! În fine, CRED că Dumnezeu mă va păzi de răzbunările „ţintelor” mele şi nu-mi va pune pe umeri greutăţi pe care să nu le pot duce. Cu această credinţă, pornesc pe drumul „Armaghedonului”…
Înainte de a vă prezenta realităţi din spatele gratiilor care vă vor îngrozi, trebuie să vă arăt o situaţie de tip legislativ cel puţin ciudată! Într-un sistem penitenciar în care sunt închişi zeci de mii de oameni pentru că au încălcat legea, putem spune că însuşi sistemul penitenciar este în afara legii!
În România, detenţia este organizată şi aplicată în baza a două acte normative esenţiale: LEGEA 275/2006 şi regulamentul de aplicare a acestei legi, respectiv Hotărârea de Guvern nr. 1897/2006. Detaliile de importanţă mai redusă sunt regulamente prin ordin al Ministerului Justiţiei.
Legea 275/2006 nu se poate aplica fără… regulamentul de aplicare! Acesta din urmă este (cum am spus deja) HG 1897/2006. În motivarea făcută de Guvern la data emiterii Hotărârii, se spune că aceasta are la bază prevederile art. 108 din Constituţia României (care dă dreptul Guvernului să emită Hotărâri) şi art. 86, alin. 2 din Legea 275/2006. Acest ultim articol (care, în viziunea Guvernului, justifică adoptarea HG 1897) spune aşa: „În termen de 10 zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Guvernul va adopta, prin hotărâre, regulamentul de aplicare a dispoziţiilor acesteia”. Ei bine, Legea 275/2006 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 627, din 20 iulie 2006. Acelaşi art. 86, dar la alin. 1 (din Legea 275) spune: „Prezenta lege INTRĂ ÎN VIGOARE la 90 de zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial”. Dacă la data de 20 iulie 2006 (când legea a fost publicată în M.O.) adăugăm cele 90 de zile prevăzute de art. 86, alin. 1, ajungem la data de 20 OCTOMBRIE 2006, moment în care Legea 275/2006 ESTE ÎN VIGOARE! Ne întoarcem acum la art. 86, alin. 2 (citat anterior) şi vedem că Guvernul trebuie să publice, prin hotărâre, regulamentul de aplicare a Legii 275/2006 „în termen de 10 zile de la intrarea în vigoare” a acesteia, respectiv până la data de 30 OCTOMBRIE 2006. Guvernul însă a emis această hotărâre cu două luni întârziere faţă de termenul legal! HG 1897/2006 poartă ca dată a emiterii 21 decembrie 2006. Aplicând strict juridic (la rece) prevederile legilor române, putem spune că Guvernul a publicat HG 1897/2006 TARDIV (în afara termenului legal) şi, conform art. 108, alin. 4 din Constituţie, această hotărâre (care conţine „regulamentul de aplicare a Legii 275/2006”) este INEXISTENTĂ, deci aplicarea ei devine ILEGALĂ! Fără regulament, nici măcar Legea 275/2006 nu poate fi aplicată! Ţinând cont de aceste aspecte juridice, putem spune că, în România, nu există la această dată o bază legală pentru „internarea” în penitenciare a persoanelor condamnate. Pentru că, totuşi, în penitenciare există închişi 20-30.000 de oameni, putem afirma că aceştia au, din punct de vedere legal, statut de OSTATIC, nu de deţinut! În acest caz, ar trebui ca nouă, deţinuţilor din România, să ni se aplice nu Legea 275/2006 şi HG 1897/2006, ci prevederile Convenţiilor Europene care reglementează statutul ostaticilor”.
Ca să vedeţi că nu spun aberaţii, vă precizez că, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din Bucureşti, chiar a fost pe ril un dosar pe această temă (deschis de un deţinut de la Penitenciarul Rahova), dosar care a fost transferat la Secţia Civilă, pentru a se calcula daunele morale şi materiale pe care statul român trebuie să le plătească acelui deţinut. Mai mult, am consultat personal câţiva avocaţi, care mi-au confirmat această stare de fapt, fără a uita să precizeze că… „nu ai ce face, Cornele. Suntem în România!”.
Adică aici, în România, statul însuşi poate să încalce legea flagrant, fără să dea nimănui socoteală. Poate să încarcereze fără o bază legală zeci de mii de oameni. Poate să suporte pierderea unor procese pe această temă şi să plătească milioane de RON despăgubiri, din banii contribuabililor, fără să schimbe nimic după aceea!
Aşadar, nu e de mirare că, într-o lume penitenciară care este organizată pe baze ilegale, se petrec o mulţime de alte ilegalităţi. Le voi prezenta pe rând, cu timpul… Durerile sistemului sunt mari, iar caracatiţa şi-a construit tentacule în fiecare penitenciar şi chiar şi în sânul ANP. Sunt înconjurat de deţinuţi veniţi de prin toate puşcăriile. Am fost eu însumi „călător” prin alte puşcării. Cu ajutorul unor colegi-jurnalişti, pot verifica de afară nişte situaţii, iar Legea 544/2001 (privind liberul acces la informaţii de interes public) mă va ajuta să clarific şi să probez altele. „Armaghedonul” acesta este un drum lung pe care pornesc acum şi pe care-l voi ţine „viu” cât timp voi fi închis. Nu vă faceţi griji în privinţa mea. Nu am de înfruntat aici decât multă prostie, aroganţă şi diletantism. Ştiu de pe acum că voi fi combătut printr-un limbaj de lemn şi printr-un comportament de rahat, dar voi răspunde cu o atitudine fermă, DE OŢEL! Mă mândresc deja cu caracterizarea care este consemnată în dosarul meu de penitenciar: „Manifestă indiferenţă faţă de cadre”!
Pentru eventualitatea că acest blog va fi piratat, blocat sau distrus de anumiţi „binevoitori”, precizez că materialele publicate aici sunt arhivate frumos şi vor fi imediat republicate pe un blog nou, care va fi mediatizat corespunzător.
Urez, aşadar, „drum bun” Armaghedonului lansat azi şi vouă, cititorilor mei, să aveţi parte în 2009 de tot ceea ce meritaţi!
Pe curând, Cornel Sabou.
Încercarea de a publica un „Armaghedon” al penitenciarelor din România este (trebuie s-o recunoaştem) una temerară, mai ales dacă ţinem cont de postura dificilă în care mă aflu, de deţinut! Vreau să cred că nu sunt nebun sau inconştient. Vreau să cred că, în ţara asta a mea, există oameni care pot să se ridice deasupra unor orgolii ieftine şi prosteşti, pentru a corecta rănile unui sistem ce, timp de decenii, a distrus şi ucis fără milă! În fine, CRED că Dumnezeu mă va păzi de răzbunările „ţintelor” mele şi nu-mi va pune pe umeri greutăţi pe care să nu le pot duce. Cu această credinţă, pornesc pe drumul „Armaghedonului”…
Înainte de a vă prezenta realităţi din spatele gratiilor care vă vor îngrozi, trebuie să vă arăt o situaţie de tip legislativ cel puţin ciudată! Într-un sistem penitenciar în care sunt închişi zeci de mii de oameni pentru că au încălcat legea, putem spune că însuşi sistemul penitenciar este în afara legii!
În România, detenţia este organizată şi aplicată în baza a două acte normative esenţiale: LEGEA 275/2006 şi regulamentul de aplicare a acestei legi, respectiv Hotărârea de Guvern nr. 1897/2006. Detaliile de importanţă mai redusă sunt regulamente prin ordin al Ministerului Justiţiei.
Legea 275/2006 nu se poate aplica fără… regulamentul de aplicare! Acesta din urmă este (cum am spus deja) HG 1897/2006. În motivarea făcută de Guvern la data emiterii Hotărârii, se spune că aceasta are la bază prevederile art. 108 din Constituţia României (care dă dreptul Guvernului să emită Hotărâri) şi art. 86, alin. 2 din Legea 275/2006. Acest ultim articol (care, în viziunea Guvernului, justifică adoptarea HG 1897) spune aşa: „În termen de 10 zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Guvernul va adopta, prin hotărâre, regulamentul de aplicare a dispoziţiilor acesteia”. Ei bine, Legea 275/2006 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 627, din 20 iulie 2006. Acelaşi art. 86, dar la alin. 1 (din Legea 275) spune: „Prezenta lege INTRĂ ÎN VIGOARE la 90 de zile de la publicarea ei în Monitorul Oficial”. Dacă la data de 20 iulie 2006 (când legea a fost publicată în M.O.) adăugăm cele 90 de zile prevăzute de art. 86, alin. 1, ajungem la data de 20 OCTOMBRIE 2006, moment în care Legea 275/2006 ESTE ÎN VIGOARE! Ne întoarcem acum la art. 86, alin. 2 (citat anterior) şi vedem că Guvernul trebuie să publice, prin hotărâre, regulamentul de aplicare a Legii 275/2006 „în termen de 10 zile de la intrarea în vigoare” a acesteia, respectiv până la data de 30 OCTOMBRIE 2006. Guvernul însă a emis această hotărâre cu două luni întârziere faţă de termenul legal! HG 1897/2006 poartă ca dată a emiterii 21 decembrie 2006. Aplicând strict juridic (la rece) prevederile legilor române, putem spune că Guvernul a publicat HG 1897/2006 TARDIV (în afara termenului legal) şi, conform art. 108, alin. 4 din Constituţie, această hotărâre (care conţine „regulamentul de aplicare a Legii 275/2006”) este INEXISTENTĂ, deci aplicarea ei devine ILEGALĂ! Fără regulament, nici măcar Legea 275/2006 nu poate fi aplicată! Ţinând cont de aceste aspecte juridice, putem spune că, în România, nu există la această dată o bază legală pentru „internarea” în penitenciare a persoanelor condamnate. Pentru că, totuşi, în penitenciare există închişi 20-30.000 de oameni, putem afirma că aceştia au, din punct de vedere legal, statut de OSTATIC, nu de deţinut! În acest caz, ar trebui ca nouă, deţinuţilor din România, să ni se aplice nu Legea 275/2006 şi HG 1897/2006, ci prevederile Convenţiilor Europene care reglementează statutul ostaticilor”.
Ca să vedeţi că nu spun aberaţii, vă precizez că, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din Bucureşti, chiar a fost pe ril un dosar pe această temă (deschis de un deţinut de la Penitenciarul Rahova), dosar care a fost transferat la Secţia Civilă, pentru a se calcula daunele morale şi materiale pe care statul român trebuie să le plătească acelui deţinut. Mai mult, am consultat personal câţiva avocaţi, care mi-au confirmat această stare de fapt, fără a uita să precizeze că… „nu ai ce face, Cornele. Suntem în România!”.
Adică aici, în România, statul însuşi poate să încalce legea flagrant, fără să dea nimănui socoteală. Poate să încarcereze fără o bază legală zeci de mii de oameni. Poate să suporte pierderea unor procese pe această temă şi să plătească milioane de RON despăgubiri, din banii contribuabililor, fără să schimbe nimic după aceea!
Aşadar, nu e de mirare că, într-o lume penitenciară care este organizată pe baze ilegale, se petrec o mulţime de alte ilegalităţi. Le voi prezenta pe rând, cu timpul… Durerile sistemului sunt mari, iar caracatiţa şi-a construit tentacule în fiecare penitenciar şi chiar şi în sânul ANP. Sunt înconjurat de deţinuţi veniţi de prin toate puşcăriile. Am fost eu însumi „călător” prin alte puşcării. Cu ajutorul unor colegi-jurnalişti, pot verifica de afară nişte situaţii, iar Legea 544/2001 (privind liberul acces la informaţii de interes public) mă va ajuta să clarific şi să probez altele. „Armaghedonul” acesta este un drum lung pe care pornesc acum şi pe care-l voi ţine „viu” cât timp voi fi închis. Nu vă faceţi griji în privinţa mea. Nu am de înfruntat aici decât multă prostie, aroganţă şi diletantism. Ştiu de pe acum că voi fi combătut printr-un limbaj de lemn şi printr-un comportament de rahat, dar voi răspunde cu o atitudine fermă, DE OŢEL! Mă mândresc deja cu caracterizarea care este consemnată în dosarul meu de penitenciar: „Manifestă indiferenţă faţă de cadre”!
Pentru eventualitatea că acest blog va fi piratat, blocat sau distrus de anumiţi „binevoitori”, precizez că materialele publicate aici sunt arhivate frumos şi vor fi imediat republicate pe un blog nou, care va fi mediatizat corespunzător.
Urez, aşadar, „drum bun” Armaghedonului lansat azi şi vouă, cititorilor mei, să aveţi parte în 2009 de tot ceea ce meritaţi!
Pe curând, Cornel Sabou.
miercuri, 21 ianuarie 2009
ABUZ
Vineri, 16 ianuarie 2009, un deţinut de la secţia a VI-a (deschişi) din Penitenciarul Baia Mare a fost scos din unitate şi trimis la groapa de gunoi a oraşului, pentru a descărca o maşină cu deşeuri. După ce şi-a terminat munca, deţinutul a sărit de pe maşină fără să se asigure corespunzător şi s-a accidentat grav! A fost imediat internat în Spitalul Judeţean din Baia Mare cu multiplă fractură deschisă şi pus sub pază.
Faţă de acest eveniment, după primele verificări făcute de subsemnatul, rezultă următoarele:
deţinutul nu era repartizat legal de Comisia de Muncă pentru a presta activităţi de genul celor la care fusese solicitat;
din cauza amintită mai sus, evident că acestuia nu i-au fost nici prelucrate normele de protecţie a muncii şi nici nu avea semnat vreun document în acest sens;
cadrul care a decis scoaterea abuzivă şi ilegală la muncă a acestui deţinut este Ionică Ghilvaci, şeful sectorului „Deservire – Munci gospodăreşti”. În mod normal, acesta nu ar fi putut scoate deţinutul în afara unităţii fără acordul pazei, Florea Gavriş.
Incidentul de mai sus este rezultatul unui comportament iresponsabil al unor cadre angajate la penitenciarul băimărean, care îşi imaginează că pot dispune după bunul lor plac de vieţile deţinuţilor. Solicit pe această cale conducerii superioare a ANP să execute de urgenţă un control la unitatea băimăreană şi să sancţioneze aspru persoanele care se fac vinovate de acest abuz, înainte ca vinovaţii să muşamalizeze cazul.
Voi reveni cu amănunte.
Cornel Sabou
Faţă de acest eveniment, după primele verificări făcute de subsemnatul, rezultă următoarele:
deţinutul nu era repartizat legal de Comisia de Muncă pentru a presta activităţi de genul celor la care fusese solicitat;
din cauza amintită mai sus, evident că acestuia nu i-au fost nici prelucrate normele de protecţie a muncii şi nici nu avea semnat vreun document în acest sens;
cadrul care a decis scoaterea abuzivă şi ilegală la muncă a acestui deţinut este Ionică Ghilvaci, şeful sectorului „Deservire – Munci gospodăreşti”. În mod normal, acesta nu ar fi putut scoate deţinutul în afara unităţii fără acordul pazei, Florea Gavriş.
Incidentul de mai sus este rezultatul unui comportament iresponsabil al unor cadre angajate la penitenciarul băimărean, care îşi imaginează că pot dispune după bunul lor plac de vieţile deţinuţilor. Solicit pe această cale conducerii superioare a ANP să execute de urgenţă un control la unitatea băimăreană şi să sancţioneze aspru persoanele care se fac vinovate de acest abuz, înainte ca vinovaţii să muşamalizeze cazul.
Voi reveni cu amănunte.
Cornel Sabou
joi, 15 ianuarie 2009
Prolog la „Armaghedon”
Reacţii interesante după primele articole dedicate domnului Florea Gavriş, un om cu funcţii diverse în Penitenciarul Baia Mare. Nu le voi comenta acum, pentru că nu a sosit încă vremea unui bilanţ. Mai sunt multe lucruri de spus…
Vă spuneam într-un articol anterior că Florea Gavriş este un paravan între deţinuţi şi administraţia penitenciarului. Postura aceasta, inedită şi ilegală, îl „obligă” pe Gavriş să comită tot felul de abuzuri şi să tensioneze, astfel, în mod inutil viaţa din interiorul unităţii.
Când deţinuţii vor să solicite anumite lucruri, ei trebuie să completeze o cerere tip pe care o predau, apoi. Cererea merge mai departe, la birourile competente să rezolve problema şi, în final, la directorul unităţii, care aprobă sau respinge cererea. De nenumărate ori, Gavriş intervine în circuitul firesc al acestui demers normal şi blochează rezolvarea (într-un fel sau altul) a problemei semnalate. Cererile depuse legal de deţinuţi sunt „confiscate” de Gavriş, care le rupe şi le aruncă.
Cum spuneam şi altă dată, Gavriş este tipul omului „bun la toate” şi, în acelaşi timp, exemplul cel mai potrivit pentru profilul incompetentului angajat la penitenciar. Cu un dispreţ total şi vizibil faţă de drepturile deţinutului, fără nici un gram de respect faţă de om şi demnitatea umană, Gavriş ameninţă, şantajează, sancţionează şi calcă în picioare tot ce vrea, fără să dea nimănui socoteală. Este tolerat de administraţie pentru că minte fără scrupule, pentru că este în stare să facă orice ilegalitate ca să-şi protejeze scaunul, pentru că nu are Dumnezeu… Are, în schimb, rude pe care nu a uitat să le angajeze la Penitenciar!
Apelul meu către ANP este clar: vă rog să vă documentaţi dacă tot ceea ce am scris eu despre acest Gavriş este sau nu real! Dacă veţi constata că aceste fapte, atitudini şi abuzuri sunt reale, atunci vă rog să scăpaţi de astfel de personaje! Penitenciarul viitorului (chiar şi al viitorului imediat) nu are nevoie de hiene şi şacali, ci de oameni şcoliţi, profesionişti, demni şi educaţi. Dacă scopul dumneavoastră, stimaţi directori ANP, este să distrugeţi omul închis, atunci păstraţi-l pe Gavriş! El nu are conştiinţă, scrupule sau demnitate şi poate călca pe cadavre, zâmbind. Dacă doriţi însă altceva, dacă vă preocupă cu adevărat recuperarea pentru societate a omului de după gratii, atunci TREBUE să scăpaţi de modelul FLOREA GAVRIŞ!
Eu lucrez, în prezent, la un amplu memoriu pe care îl voi trimite ONG-urilor care se ocupă cu respectarea drepturilor deţinuţilor şi Parlamentului. Desigur, nu voi cădea în penibil, semnalând „cazul Gavriş” în Parlament, dar voi descrie tot ceea ce şchiopătează în sistemul penitenciar românesc.
Zeci şi zeci de cadre angajate pe bază de PCR (Pile, Cunoştinţe, Relaţii), studii false depuse la dosar pentru că aşa cere legea, afaceri personale derulate sub paravanul puşcăriei, vile construite „graţie” deţinuţilor, cu materiale furate la ordin tot de deţinuţi, amante promovate în funcţii de conducere şi multe altele.
Poate că aveam nevoie de un astfel de impuls, de un astfel de personaj (ca Florea Gavriş), care să mă incite şi, prin comportamentul său abuziv, să mă determine să acţionez.
Evident, voi prezenta în serial, pe acest blog, conţinutul memoriului. Până la urmă, eu mă adresez, de fapt, publicului larg, aşa cum am făcut în ultimii 14 ani în care am lucrat ca jurnalist. Am obosit să tot semnalez cazuri „mărunte” (precum acesta, că Gavriş rupe şi aruncă cererile deţinuţilor) şi îmi dau seama că exemplele de acest gen sunt posibile pentru că sistemul le permite. De ce le permite sistemul? Veţi vedea toate acestea în serialul care va debuta săptămâna viitoare, sub titlul „Armaghedonul Penitenciarelor”!
Pe curând…
Cornel Sabou
Vă spuneam într-un articol anterior că Florea Gavriş este un paravan între deţinuţi şi administraţia penitenciarului. Postura aceasta, inedită şi ilegală, îl „obligă” pe Gavriş să comită tot felul de abuzuri şi să tensioneze, astfel, în mod inutil viaţa din interiorul unităţii.
Când deţinuţii vor să solicite anumite lucruri, ei trebuie să completeze o cerere tip pe care o predau, apoi. Cererea merge mai departe, la birourile competente să rezolve problema şi, în final, la directorul unităţii, care aprobă sau respinge cererea. De nenumărate ori, Gavriş intervine în circuitul firesc al acestui demers normal şi blochează rezolvarea (într-un fel sau altul) a problemei semnalate. Cererile depuse legal de deţinuţi sunt „confiscate” de Gavriş, care le rupe şi le aruncă.
Cum spuneam şi altă dată, Gavriş este tipul omului „bun la toate” şi, în acelaşi timp, exemplul cel mai potrivit pentru profilul incompetentului angajat la penitenciar. Cu un dispreţ total şi vizibil faţă de drepturile deţinutului, fără nici un gram de respect faţă de om şi demnitatea umană, Gavriş ameninţă, şantajează, sancţionează şi calcă în picioare tot ce vrea, fără să dea nimănui socoteală. Este tolerat de administraţie pentru că minte fără scrupule, pentru că este în stare să facă orice ilegalitate ca să-şi protejeze scaunul, pentru că nu are Dumnezeu… Are, în schimb, rude pe care nu a uitat să le angajeze la Penitenciar!
Apelul meu către ANP este clar: vă rog să vă documentaţi dacă tot ceea ce am scris eu despre acest Gavriş este sau nu real! Dacă veţi constata că aceste fapte, atitudini şi abuzuri sunt reale, atunci vă rog să scăpaţi de astfel de personaje! Penitenciarul viitorului (chiar şi al viitorului imediat) nu are nevoie de hiene şi şacali, ci de oameni şcoliţi, profesionişti, demni şi educaţi. Dacă scopul dumneavoastră, stimaţi directori ANP, este să distrugeţi omul închis, atunci păstraţi-l pe Gavriş! El nu are conştiinţă, scrupule sau demnitate şi poate călca pe cadavre, zâmbind. Dacă doriţi însă altceva, dacă vă preocupă cu adevărat recuperarea pentru societate a omului de după gratii, atunci TREBUE să scăpaţi de modelul FLOREA GAVRIŞ!
Eu lucrez, în prezent, la un amplu memoriu pe care îl voi trimite ONG-urilor care se ocupă cu respectarea drepturilor deţinuţilor şi Parlamentului. Desigur, nu voi cădea în penibil, semnalând „cazul Gavriş” în Parlament, dar voi descrie tot ceea ce şchiopătează în sistemul penitenciar românesc.
Zeci şi zeci de cadre angajate pe bază de PCR (Pile, Cunoştinţe, Relaţii), studii false depuse la dosar pentru că aşa cere legea, afaceri personale derulate sub paravanul puşcăriei, vile construite „graţie” deţinuţilor, cu materiale furate la ordin tot de deţinuţi, amante promovate în funcţii de conducere şi multe altele.
Poate că aveam nevoie de un astfel de impuls, de un astfel de personaj (ca Florea Gavriş), care să mă incite şi, prin comportamentul său abuziv, să mă determine să acţionez.
Evident, voi prezenta în serial, pe acest blog, conţinutul memoriului. Până la urmă, eu mă adresez, de fapt, publicului larg, aşa cum am făcut în ultimii 14 ani în care am lucrat ca jurnalist. Am obosit să tot semnalez cazuri „mărunte” (precum acesta, că Gavriş rupe şi aruncă cererile deţinuţilor) şi îmi dau seama că exemplele de acest gen sunt posibile pentru că sistemul le permite. De ce le permite sistemul? Veţi vedea toate acestea în serialul care va debuta săptămâna viitoare, sub titlul „Armaghedonul Penitenciarelor”!
Pe curând…
Cornel Sabou
duminică, 11 ianuarie 2009
Bilant neoficial
Am urmărit cu interes o emisiune televizată pe postul local AXA TV, în care directorul Penitenciarului Baia Mare, Horia Chiş, prezenta un bilanţ al unităţii pe anul 2008. A fost o prezentare interesantă, elegantă, frumoasă, mult prea frumoasă! La sfârşit, nu a lipsit decât îndemnul: „Vă aşteptăm cu drag în penitenciarul nostru!”, dar dacă mă gândesc bine, cred că fostul director, Vasile Chiorean, l-ar fi rostit.
Nu voi veni eu acum să-l contrazic pe Chiş, chiar dacă unele realităţi îl contrazic flagrant. 2008 a fost un an marcat de multe tulburări. Directorul Vasile Chiorean şi directorul adjunct Ioan Chindriş au fost înlocuiţi din funcţii şi sancţionaţi administrativ (nu pentru bună purtare); şeful de tură Florentin Cosma a fost sancţionat şi degradat pentru incompetenţă, Florea Gavriş a fost, şi el, sancţionat (ca şef secţie). În spatele acestor sancţiuni, stau multe abuzuri (unele cunoscute, altele nu) şi multe situaţii anormale, care au fost tolerate ani în şir, în această unitate.
În Penitenciarul Baia Mare, în 2008, au murit oameni. Au murit din cauza anumitor boli şi asta nu pot eu înţelege! Omul liber este… liber să se trateze (sau nu) de bolile pe care le are, dar cel închis nu are de ales. El se află total la discreţia doctorilor unităţii şi, dacă aceştia nu-şi fac datoria, el este liber să moară, aşa cum, de altfel, s-a şi întâmplat. Părerea mea (neavizată şi subiectivă) este că un deţinut nu are „voie” să moară în penitenciar din cauza anumitor boli! Dacă medicii descoperă o boală gravă la un deţinut, ei trebuie să-l interneze pe acesta într-un spital-penitenciar, iar dacă nici acolo nu se poate trata, să-l lase liber! În toate ţările civilizate se procedează aşa! Nici nu admit faptul că medicii ar putea să nu descopere o afecţiune a unui deţinut care ar putea să-i provoace acestuia moartea! Dacă într-o altă viaţă voi fi director general al ANP, voi demite imediat orice director de penitenciar la care îi moare de boală vreun deţinut!
2008 a fost un an „normal” şi din alte puncte de vedere. Un deţinut a protestat urcându-se pe puşcărie şi a fost dat jos după ce a fost, evident, minţit şi dus de nas! A fost un an în care, culmea, toţi deţinuţii care au mers în permisie s-au întors în unitate la timpul potrivit! Tot în 2008, s-au schimbat câteva „drepturi” ale deţinuţilor, asprindu-se oarecum detenţia (mă refer aici la dreptul de a primi pachete cu alimente). Nu s-a schimbat însă nimic în ceea ce priveşte dreptul cadrelor de a fi premiate în bani! Asta e de bine…
2008 a însemnat un progres dureros înainte. Este bine să marcăm PROGRESUL, fără a ascunde însă durerile care l-au făcut posibil! Faţă de ce a fost, 2009 trebuie să însemne mai mult. În primul rând, mai mult profesionalism, mai mult respect, demnitate şi onoare din partea purtătorilor de uniforme. Noi, deţinuţii, suntem „gunoaiele” societăţii, de la noi nu puteţi avea pretenţii. Noi putem face orice prostie, nebunie sau tâmpenie, pentru că suntem calificaţi infractori. Voi, cadrele, nu aveţi „dreptul” acesta! De aceea, vă urmărim şi vă „taxăm” ori de câte ori călcaţi strâmb! Noi încercăm să ne salvăm din acest iad, iar voi trebuie să ne înţelegeţi şi, unde puteţi, să ne ajutaţi!
Nu extind mai departe acest bilanţ neoficial, pentru că ce a fost rău a trecut şi ce a fost bun a rămas. Mergem înainte pe drumul condamnării noastre, trăindu-ne micile drame neînţeleşi de nimeni, dar judecaţi de toţi. S-auzim de bine!
Pe curând…
Cornel Sabou
Nu voi veni eu acum să-l contrazic pe Chiş, chiar dacă unele realităţi îl contrazic flagrant. 2008 a fost un an marcat de multe tulburări. Directorul Vasile Chiorean şi directorul adjunct Ioan Chindriş au fost înlocuiţi din funcţii şi sancţionaţi administrativ (nu pentru bună purtare); şeful de tură Florentin Cosma a fost sancţionat şi degradat pentru incompetenţă, Florea Gavriş a fost, şi el, sancţionat (ca şef secţie). În spatele acestor sancţiuni, stau multe abuzuri (unele cunoscute, altele nu) şi multe situaţii anormale, care au fost tolerate ani în şir, în această unitate.
În Penitenciarul Baia Mare, în 2008, au murit oameni. Au murit din cauza anumitor boli şi asta nu pot eu înţelege! Omul liber este… liber să se trateze (sau nu) de bolile pe care le are, dar cel închis nu are de ales. El se află total la discreţia doctorilor unităţii şi, dacă aceştia nu-şi fac datoria, el este liber să moară, aşa cum, de altfel, s-a şi întâmplat. Părerea mea (neavizată şi subiectivă) este că un deţinut nu are „voie” să moară în penitenciar din cauza anumitor boli! Dacă medicii descoperă o boală gravă la un deţinut, ei trebuie să-l interneze pe acesta într-un spital-penitenciar, iar dacă nici acolo nu se poate trata, să-l lase liber! În toate ţările civilizate se procedează aşa! Nici nu admit faptul că medicii ar putea să nu descopere o afecţiune a unui deţinut care ar putea să-i provoace acestuia moartea! Dacă într-o altă viaţă voi fi director general al ANP, voi demite imediat orice director de penitenciar la care îi moare de boală vreun deţinut!
2008 a fost un an „normal” şi din alte puncte de vedere. Un deţinut a protestat urcându-se pe puşcărie şi a fost dat jos după ce a fost, evident, minţit şi dus de nas! A fost un an în care, culmea, toţi deţinuţii care au mers în permisie s-au întors în unitate la timpul potrivit! Tot în 2008, s-au schimbat câteva „drepturi” ale deţinuţilor, asprindu-se oarecum detenţia (mă refer aici la dreptul de a primi pachete cu alimente). Nu s-a schimbat însă nimic în ceea ce priveşte dreptul cadrelor de a fi premiate în bani! Asta e de bine…
2008 a însemnat un progres dureros înainte. Este bine să marcăm PROGRESUL, fără a ascunde însă durerile care l-au făcut posibil! Faţă de ce a fost, 2009 trebuie să însemne mai mult. În primul rând, mai mult profesionalism, mai mult respect, demnitate şi onoare din partea purtătorilor de uniforme. Noi, deţinuţii, suntem „gunoaiele” societăţii, de la noi nu puteţi avea pretenţii. Noi putem face orice prostie, nebunie sau tâmpenie, pentru că suntem calificaţi infractori. Voi, cadrele, nu aveţi „dreptul” acesta! De aceea, vă urmărim şi vă „taxăm” ori de câte ori călcaţi strâmb! Noi încercăm să ne salvăm din acest iad, iar voi trebuie să ne înţelegeţi şi, unde puteţi, să ne ajutaţi!
Nu extind mai departe acest bilanţ neoficial, pentru că ce a fost rău a trecut şi ce a fost bun a rămas. Mergem înainte pe drumul condamnării noastre, trăindu-ne micile drame neînţeleşi de nimeni, dar judecaţi de toţi. S-auzim de bine!
Pe curând…
Cornel Sabou
miercuri, 7 ianuarie 2009
Capul lui Gavriş vrem!
Continuăm serialul despre cel mai incompetent cadru din sistemul penitenciar din România, şeful de secţie din Penitenciarul Baia Mare, FLOREA GAVRIŞ.
În trecut, în condiţii învăluite în „mister”, Florea Gavriş s-a ales cu un accident la picior, fapt care îl face să şchiopăteze vizibil. Trec peste faptul că şi numai din cauza acestei deficienţe fizice, Gavriş n-ar fi trebuit să ocupe vreun post în Penitenciar şi mă voi duce direct la problemele pe care le generează sechelele accidentului din trecut în viaţa prezentă a unităţii.
În mod nejustificat (sau justificat doar de această amintire nefastă pentru el), Gavriş are o aversiune vizibilă contra deţinuţilor condamnaţi pentru… accidente de circulaţie (omoruri din culpă)! Un caz de notorietate a fost cel al deţinutului Nicolae Uglea (acum, om liber). Judecat în lipsă pentru un accident cu victimă, Uglea a fost condamnat la 2,4 ani închisoare. A fost arestat în Franţa şi transferat în Baia Mare pentru executarea pedepsei. Aici, a redeschis cazul şi, în timpul rejudecării, s-a „descoperit” că Uglea nu era vinovat de accidentul cu pricina. Cum apucase să execute însă 1,4 ani de închisoare, instanţa nu l-a achitat (pentru a nu-i da ocazia să solicite despăgubiri), ci l-a lăsat la pedeapsa executată, eliberându-l. În timpul celor 16 luni de detenţie, Uglea a avut de suportat un „duşman” neaşteptat: Florea Gavriş. Deşi era un intelectual rasat, un om cu o educaţie superioară, vorbitor a mai multe limbi străine, Uglea nu a beneficiat niciodată de vreo permisie, Florea Gavriş fiind mereu la locul şi momentul potrivit pentru a o bloca. Mai mult, prin dese şi mărunte şicane, Gavriş îi îngreuna cât putea detenţia acestui om, în fond, nevinovat! Am fost coleg de muncă şi de cameră cu acest Uglea şi îmi amintesc şi acum disperarea în care îl aduceau şicanele lui Gavriş! La un moment dat, Uglea ajunsese într-un asemenea hal încât a început să studieze serios posibilitatea de a protesta, urcându-se pe puşcărie şi de a ameninţa cu sinuciderea! A renunţat doar când i-am spus eu că nu va fi lăsat mai mult de cinci minute pe acoperiş, deoarece cunoscându-i nivelul educaţiei şi intelectului, cadrele îl vor „umfla” pe loc, ştiind că nu va face pasul decisiv. Uglea s-a „răzbunat” apoi, urlând de câteva ori de la Clubul deţinuţilor spre birourile administraţiei: „Sunteţi o fabrică de criminali!”, mesaj mult prea pretenţios pentru nivelul „intelectual” mediocru al domnului Gavriş.
O altă situaţie ciudată mi-a fost relatată de deţinutul Marius Varga, un coleg de detenţie cu care (n-am nicio problemă să recunosc acest lucru) sunt prieten bun. După mai multe luni în care Marius a „spart” toate normele de muncă la secţia „confecţionare pantofi” a unităţii, s-a dus la Gavriş să-l întrebe de ce nu este niciodată recompensat! Răspunsul primit l-a lăsat „mască” pe deţinut. „Îl cunoşti pe Gaşpar Marin?”, l-a întrebat Gavriş. Gaşpar Marin este un angajat al Ministerului Apărării (cu grad mic), care se bagă în tot felul de speculaţii financiare (detalii, cu altă ocazie… dacă va fi nevoie!) cu lumea interlopă din Baia Mare. Marius (o recunoaşte chiar el!) era un interlop inteligent, speculând în mod legal (dacă se poate spune aşa) prostia omenească şi făcând bani din asta. Pentru că plutonierul acesta major nu dădea pe dinafară de inteligenţă, a fost şi el „prostit” de câteva mii de Euro, de Marius. „Rezolvă-ţi problema cu el, dă-i banii înapoi şi abia atunci să vii la mine pentru recompense”, a adăugat şeful de secţie din Penitenciarul Baia Mare, Florea Gavriş. Marius Varga i-a replicat că-l „doare-n p…ă de Gaşpar Marin”, că nu a încălcat nicio lege în cazul respectiv, că el, Gavril, nu este recuperator, ci funcţionar public şi că pentru recompensa aia a muncit de câteva ori mai mult decât alţii, care au primit-o! Gavriş a râs şi l-a scos afară din birou pe deţinutul care avusese naivitatea să creadă că poate fi recompensat pentru muncă!
Întrebare: de când cadrele Penitenciarului Baia Mare se ocupă de rezolvarea afacerilor dintre interlopi? Este cumva vreo sarcină „secretă” dată de ANP cadrelor pentru a recupera anumite sume de bani, în speranţa unor comisioane grase? (am glumit… sau am nimerit?).
Că Gavriş nu este la prima acţiune de acest gen am putut vedea cu ochii mei. De mai multe ori, deţinuţii care se certau între ei din cauza unor datorii (zeci, sute de pachete de ţigări care se jucau şi pierdeau la jocuri de noroc) apelau la Gavriş (pe care îl plăteau pe faţă cu un comision consistent din prada recuperată), pentru a rezolva problema. Deşi jocurile de noroc sunt interzise în Penitenciar, Gavriş nu era interesat de chestiunea asta. Îi primea în birou pe cei doi împricinaţi şi, după ce avea confirmarea existenţei datoriei, fixa termene pentru plata acesteia! La termenul respectiv, verifica efectuarea „plăţii” şi îşi încasa comisionul… Propun promovarea domnului Florea Gavriş la conducerea superioară a ANP şi transformarea puşcăriilor din România în cazinouri (pentru cei… neavizaţi, precizez că eram doar ironic!).
Mă opresc aici, azi, cu precizarea că, în ambele cazuri prezentate, atât Nicolae Uglea (în libertate), cât şi Marius Varga (în detenţie) sunt dispuşi să dea declaraţii oricui doreşte să documenteze „beton” dosarul afacerilor necurate derulate de Florea Gavriş. Vom continua în episoadele următoare cu istoria jafului de la bucătăria penitenciarului (unde Gavriş a fost supraveghetor), cu alte declaraţii ale deţinuţilor, apoi, cu ajutorul de care a beneficiat acesta din partea altor colegi de-ai săi (unii, din conducere), pentru a scăpa de sancţiuni, dosare penale şi multe altele…
Cornel Sabou
În trecut, în condiţii învăluite în „mister”, Florea Gavriş s-a ales cu un accident la picior, fapt care îl face să şchiopăteze vizibil. Trec peste faptul că şi numai din cauza acestei deficienţe fizice, Gavriş n-ar fi trebuit să ocupe vreun post în Penitenciar şi mă voi duce direct la problemele pe care le generează sechelele accidentului din trecut în viaţa prezentă a unităţii.
În mod nejustificat (sau justificat doar de această amintire nefastă pentru el), Gavriş are o aversiune vizibilă contra deţinuţilor condamnaţi pentru… accidente de circulaţie (omoruri din culpă)! Un caz de notorietate a fost cel al deţinutului Nicolae Uglea (acum, om liber). Judecat în lipsă pentru un accident cu victimă, Uglea a fost condamnat la 2,4 ani închisoare. A fost arestat în Franţa şi transferat în Baia Mare pentru executarea pedepsei. Aici, a redeschis cazul şi, în timpul rejudecării, s-a „descoperit” că Uglea nu era vinovat de accidentul cu pricina. Cum apucase să execute însă 1,4 ani de închisoare, instanţa nu l-a achitat (pentru a nu-i da ocazia să solicite despăgubiri), ci l-a lăsat la pedeapsa executată, eliberându-l. În timpul celor 16 luni de detenţie, Uglea a avut de suportat un „duşman” neaşteptat: Florea Gavriş. Deşi era un intelectual rasat, un om cu o educaţie superioară, vorbitor a mai multe limbi străine, Uglea nu a beneficiat niciodată de vreo permisie, Florea Gavriş fiind mereu la locul şi momentul potrivit pentru a o bloca. Mai mult, prin dese şi mărunte şicane, Gavriş îi îngreuna cât putea detenţia acestui om, în fond, nevinovat! Am fost coleg de muncă şi de cameră cu acest Uglea şi îmi amintesc şi acum disperarea în care îl aduceau şicanele lui Gavriş! La un moment dat, Uglea ajunsese într-un asemenea hal încât a început să studieze serios posibilitatea de a protesta, urcându-se pe puşcărie şi de a ameninţa cu sinuciderea! A renunţat doar când i-am spus eu că nu va fi lăsat mai mult de cinci minute pe acoperiş, deoarece cunoscându-i nivelul educaţiei şi intelectului, cadrele îl vor „umfla” pe loc, ştiind că nu va face pasul decisiv. Uglea s-a „răzbunat” apoi, urlând de câteva ori de la Clubul deţinuţilor spre birourile administraţiei: „Sunteţi o fabrică de criminali!”, mesaj mult prea pretenţios pentru nivelul „intelectual” mediocru al domnului Gavriş.
O altă situaţie ciudată mi-a fost relatată de deţinutul Marius Varga, un coleg de detenţie cu care (n-am nicio problemă să recunosc acest lucru) sunt prieten bun. După mai multe luni în care Marius a „spart” toate normele de muncă la secţia „confecţionare pantofi” a unităţii, s-a dus la Gavriş să-l întrebe de ce nu este niciodată recompensat! Răspunsul primit l-a lăsat „mască” pe deţinut. „Îl cunoşti pe Gaşpar Marin?”, l-a întrebat Gavriş. Gaşpar Marin este un angajat al Ministerului Apărării (cu grad mic), care se bagă în tot felul de speculaţii financiare (detalii, cu altă ocazie… dacă va fi nevoie!) cu lumea interlopă din Baia Mare. Marius (o recunoaşte chiar el!) era un interlop inteligent, speculând în mod legal (dacă se poate spune aşa) prostia omenească şi făcând bani din asta. Pentru că plutonierul acesta major nu dădea pe dinafară de inteligenţă, a fost şi el „prostit” de câteva mii de Euro, de Marius. „Rezolvă-ţi problema cu el, dă-i banii înapoi şi abia atunci să vii la mine pentru recompense”, a adăugat şeful de secţie din Penitenciarul Baia Mare, Florea Gavriş. Marius Varga i-a replicat că-l „doare-n p…ă de Gaşpar Marin”, că nu a încălcat nicio lege în cazul respectiv, că el, Gavril, nu este recuperator, ci funcţionar public şi că pentru recompensa aia a muncit de câteva ori mai mult decât alţii, care au primit-o! Gavriş a râs şi l-a scos afară din birou pe deţinutul care avusese naivitatea să creadă că poate fi recompensat pentru muncă!
Întrebare: de când cadrele Penitenciarului Baia Mare se ocupă de rezolvarea afacerilor dintre interlopi? Este cumva vreo sarcină „secretă” dată de ANP cadrelor pentru a recupera anumite sume de bani, în speranţa unor comisioane grase? (am glumit… sau am nimerit?).
Că Gavriş nu este la prima acţiune de acest gen am putut vedea cu ochii mei. De mai multe ori, deţinuţii care se certau între ei din cauza unor datorii (zeci, sute de pachete de ţigări care se jucau şi pierdeau la jocuri de noroc) apelau la Gavriş (pe care îl plăteau pe faţă cu un comision consistent din prada recuperată), pentru a rezolva problema. Deşi jocurile de noroc sunt interzise în Penitenciar, Gavriş nu era interesat de chestiunea asta. Îi primea în birou pe cei doi împricinaţi şi, după ce avea confirmarea existenţei datoriei, fixa termene pentru plata acesteia! La termenul respectiv, verifica efectuarea „plăţii” şi îşi încasa comisionul… Propun promovarea domnului Florea Gavriş la conducerea superioară a ANP şi transformarea puşcăriilor din România în cazinouri (pentru cei… neavizaţi, precizez că eram doar ironic!).
Mă opresc aici, azi, cu precizarea că, în ambele cazuri prezentate, atât Nicolae Uglea (în libertate), cât şi Marius Varga (în detenţie) sunt dispuşi să dea declaraţii oricui doreşte să documenteze „beton” dosarul afacerilor necurate derulate de Florea Gavriş. Vom continua în episoadele următoare cu istoria jafului de la bucătăria penitenciarului (unde Gavriş a fost supraveghetor), cu alte declaraţii ale deţinuţilor, apoi, cu ajutorul de care a beneficiat acesta din partea altor colegi de-ai săi (unii, din conducere), pentru a scăpa de sancţiuni, dosare penale şi multe altele…
Cornel Sabou
vineri, 2 ianuarie 2009
Omul „PROBLEMĂ"
Bine v-am regăsit în 2009! Aşa cum am promis, odată cu noul an, începe o nouă serie de dezvăluiri despre viaţa Penitenciarului Baia Mare…
Pentru că sunt un om ne(re)educat, nu merit recompense. Drept urmare, nu voi beneficia de niciunul din avantajele permise de lege în acest sens. Nicio problemă… Totuşi, hai să vă spun cum stă treaba cu recompensele astea…
În afara drepturilor prevăzute de lege, deţinutul poate primi suplimentar şi alte „drepturi". De fapt, mici (sau mari) avantaje, care îi pot face detenţia mai uşoară. Acestea nu sunt obligatorii şi – în principiu – se acordă pentru a încuraja deţinutul să aibă un comportament potrivit cu scopul pedepsei. Recompensele acestea sunt de diverse feluri: încredinţarea unei responsabilităţi (o recompensă mai mult formală, pentru că, în realitate, nu înseamnă nimic), suplimentarea drepturilor la vizită şi pachet, oferirea de… hârtie şi pix (!!) şi, în fine, cea mai importantă, învoirea (permisia). Învoirea este de 24 de ore, iar permisia, de 2-5 zile, până la maxim 25 zile/an (pentru regimul semideschis, unde sunt încadrat şi eu). Pentru această ultimă formă de recompensă, se luptă cei mai mulţi! Nu e puţin lucru să mergi în permisie, din puşcărie!
În mod normal, tentaţia firească a deţinutului este să respecte toate condiţiile care se cer, pentru obţinerea permisiei. Uitându-se în lege, el descoperă că trebuie să demonstreze o bună conduită, stăruinţă în muncă sau în cadrul activităţilor educative, instruire şcolară sau formare profesională. Sentimentul de frustrare apare atunci când, deşi sunt îndeplinite toate condiţiile de mai sus, permisia nu apare! Odată cu trecerea timpului, apare deznădejdea. Apoi, revolta. În final, deţinutul „descoperă" că toate condiţiile stipulate în lege sunt literă moartă şi că aceste învoiri şi permisii se acordă pe baza altor criterii, care n-au nimic în comun cu stimularea pozitivă, educativă…
Să vă dau câteva exemple concrete. Avem aici un şef de secţie – model perfect pentru starea perpetuă de tranziţie. Se numeşte FLOREA GAVRIŞ şi ocupă cam toate funcţiile posibile, deşi nu este competent pentru niciuna. Florea Gavriş este folosit ca paravan între deţinuţi şi administraţia penitenciarului. Dacă „hoţul" vrea să vorbească cu directorul, se loveşte de Gavriş. Dacă iese la raport la un alt cadru din conducere, apare tot Gavriş. Dacă vrea la judecătorul delegat, acolo e Gavriş. În fine, dacă vrea să-l reclame pe Gavriş, mai întâi, trebuie s-o facă la… Gavriş! Într-o atare situaţie, e şi normal să apară nemulţumiri. Pe zi ce trece, Gavriş este responsabilizat pentru tot răul din unitate. Culmea e că răspunderea aceasta este şi întemeiată! Dacă în penitenciarul Baia Mare există acumulări de tensiune, nemulţumiri sau proteste, acestea i se datorează, în cea mai mare măsură, „omului bun la toate", Florea Gavriş!
Gavriş este cel care a „elaborat" condiţiile speciale şi ilegale (!) în care se acordă permisiile. Nu contează cât munceşte omul, cât de „cuminte" este sau câtă râvnă depune în activităţile cultural-educative. Pentru a se încadra în condiţiile lui Gavriş, deţinutul trebuie să-i ofere acestuia informaţii despre locurile în care alţi deţinuţi ascund telefoanele mobile! În timp, „hoţul" s-a adaptat cerinţelor şi a început să-şi „vândă" colegii. Acest fapt a dus la câteva conflicte grave între deţinuţii-victime ale „prăduielilor" şi cei care ofereau informaţii. Cei mai „şmecheri" au găsit soluţia de a împăca şi capra, şi varza. Dacă Gavriş vrea telefoane, păi, hai să-i dăm! Cumpărăm un telefon (cu 40 de pachete de Marlboro), îl ascundem „bine" în cameră, apoi mergem la Gavriş şi-l informăm că un coleg îşi ascunde telefonul în acel loc! Micul „Napoleon" merge imediat la locul indicat, descoperă telefonul şi totul e OK: vine recompensa! În consecinţă, putem spune că o recompensă în Penitenciarul Baia Mare costă cam 260 RON (echivalentul ţigărilor cu care s-a cumpărat telefonul)! Bravo, maestre Gavriş! Aşa te-a învăţat ANP-ul? Mă îndoiesc…
Culmea e că aceste condiţii impuse de Gavriş au dus la dublarea, triplarea şi – în final – înzecirea comerţului ilegal cu telefoane mobile! Dacă, înainte, telefoanele din penitenciar erau puţine, necesitatea de a da informaţii exclusiv despre acest subiect a făcut ca cererea de telefoane să crească! Deţinuţii din camerele în care nu exista nici un telefon se simţeau „nedreptăţiţi", pentru că nu aveau ce informaţii să-i dea lui Gavriş, aşa că au început să introducă în unitate (pe diferite căi) un mare număr de telefoane „second hand". Lucrul acesta poate fi confirmat chiar de administraţie, care raportează un număr din ce în ce mai mare de telefoane „descoperite"! politica aceasta iresponsabilă de a încuraja şi recompensa „prăduiala" (oferirea de informaţii) a condus la o situaţie care, în prezent, este scăpată de sub orice control! Şi toate acestea pornit de la nişte „idei" ce aparţin „marelui" şef de secţie Florea Gavriş…
E trist că nişte cadre de penitenciar (profund incompetente) se cred mai inteligente decât Parlamentul României, Guvern sau conducerea superioară a ANP. Scopul prevederilor legale este ca, printr-o stimulare pozitivă, să se dezvolte în omul închis acele aspecte ce ţin de personalitatea curată, frumoasă şi înălţătoare a OMULUI. Ştiind că poate fi în mod REAL recompensat pentru rezultate deosebite în muncă, deţinutul va munci cum n-o face niciun alt om de pe pământ!!! Pentru o zi, două sau trei de libertate (permisie), analfabetul este capabil să scrie o carte, tâlharul, să compună o piesă de teatru sau hoţul, să se întoarcă la Dumnezeu! Stimularea pozitivă REALĂ poate produce minuni, poate schimba destine şi salva vieţi! Rog pe cineva să-i spună toate astea lui Florea Gavriş! Sau, eventual, rog pe ALTCINEVA să-l dea afară din sistemul penitenciar pe Florea Gavriş!!!
Unii vor spune că sunt subiectiv, că dacă aş fi fost „cumpărat" de acest Gavriş cu o recompensă nu aş mai fi scris toate astea. Vă înşelaţi, domnilor (doamnelor)!
Singura recompensă care mi s-a acordat până acum (cea inutilă, cu „încredinţarea unei responsabilităţi") mi-a fost acordată chiar de către acest Florea Gavriş! Nu sunt însă atât de prost, să nu înţeleg mesajul ascuns în spatele ei. Acordarea acestei recompense a venit în momentul imediat următor schimbării directorului Vasile Chiorean, când ANP Bucureşti a tăiat în carne vie, sancţionând mai multe cadre din Penitenciarul Baia Mare (inclusiv pe acest Gavriş). Atunci, Florea Gavriş a încercat să-şi salveze propriul fund şi, profitând de conjunctura creată, iată că a reuşit! Mai mult decât atât, prin linguşeli, trădări, minciuni şi diversiuni, a reuşit să se facă „util", protejând administraţia penitenciarului de orice „problemă" venită din partea deţinuţilor. Şi, aşa, ajungem de unde am pornit… Paravanul care stopează orice legătură (firească) între deţinuţi şi administraţie îşi face „datoria"!
Acesta e doar începutul unui amplu serial care vă va aduce în faţă toată viaţa acestui distrugător de vieţi! M-am documentat intens şi am strâns o mulţime de informaţii despre acest cadru incompetent. Pe cât posibil, voi încerca să nu extind investigaţia asupra altor persoane, pentru a nu altera mesajul, dar dacă nu voi avea de ales, voi merge asemenea păianjenului, PE FIR, atât pe orizontală, cât şi pe verticală! Cine are minte să priceapă!
Închei, nu înainte de a vă spune că, în urma evenimentelor descrise în articolul precedent („Sărbătorind o zi…"), directorul Horia Chiş a luat – extrem de operativ! – toate măsurile necesare pentru îndreptarea situaţiei de la sectorul vizită. Semn că, la nivel superior, unitatea se află pe drumul cel bun! Cât de lung va fi însă drumul acesta spre normalitate rămâne de văzut…
Pe curând…
Cornel Sabou
Pentru că sunt un om ne(re)educat, nu merit recompense. Drept urmare, nu voi beneficia de niciunul din avantajele permise de lege în acest sens. Nicio problemă… Totuşi, hai să vă spun cum stă treaba cu recompensele astea…
În afara drepturilor prevăzute de lege, deţinutul poate primi suplimentar şi alte „drepturi". De fapt, mici (sau mari) avantaje, care îi pot face detenţia mai uşoară. Acestea nu sunt obligatorii şi – în principiu – se acordă pentru a încuraja deţinutul să aibă un comportament potrivit cu scopul pedepsei. Recompensele acestea sunt de diverse feluri: încredinţarea unei responsabilităţi (o recompensă mai mult formală, pentru că, în realitate, nu înseamnă nimic), suplimentarea drepturilor la vizită şi pachet, oferirea de… hârtie şi pix (!!) şi, în fine, cea mai importantă, învoirea (permisia). Învoirea este de 24 de ore, iar permisia, de 2-5 zile, până la maxim 25 zile/an (pentru regimul semideschis, unde sunt încadrat şi eu). Pentru această ultimă formă de recompensă, se luptă cei mai mulţi! Nu e puţin lucru să mergi în permisie, din puşcărie!
În mod normal, tentaţia firească a deţinutului este să respecte toate condiţiile care se cer, pentru obţinerea permisiei. Uitându-se în lege, el descoperă că trebuie să demonstreze o bună conduită, stăruinţă în muncă sau în cadrul activităţilor educative, instruire şcolară sau formare profesională. Sentimentul de frustrare apare atunci când, deşi sunt îndeplinite toate condiţiile de mai sus, permisia nu apare! Odată cu trecerea timpului, apare deznădejdea. Apoi, revolta. În final, deţinutul „descoperă" că toate condiţiile stipulate în lege sunt literă moartă şi că aceste învoiri şi permisii se acordă pe baza altor criterii, care n-au nimic în comun cu stimularea pozitivă, educativă…
Să vă dau câteva exemple concrete. Avem aici un şef de secţie – model perfect pentru starea perpetuă de tranziţie. Se numeşte FLOREA GAVRIŞ şi ocupă cam toate funcţiile posibile, deşi nu este competent pentru niciuna. Florea Gavriş este folosit ca paravan între deţinuţi şi administraţia penitenciarului. Dacă „hoţul" vrea să vorbească cu directorul, se loveşte de Gavriş. Dacă iese la raport la un alt cadru din conducere, apare tot Gavriş. Dacă vrea la judecătorul delegat, acolo e Gavriş. În fine, dacă vrea să-l reclame pe Gavriş, mai întâi, trebuie s-o facă la… Gavriş! Într-o atare situaţie, e şi normal să apară nemulţumiri. Pe zi ce trece, Gavriş este responsabilizat pentru tot răul din unitate. Culmea e că răspunderea aceasta este şi întemeiată! Dacă în penitenciarul Baia Mare există acumulări de tensiune, nemulţumiri sau proteste, acestea i se datorează, în cea mai mare măsură, „omului bun la toate", Florea Gavriş!
Gavriş este cel care a „elaborat" condiţiile speciale şi ilegale (!) în care se acordă permisiile. Nu contează cât munceşte omul, cât de „cuminte" este sau câtă râvnă depune în activităţile cultural-educative. Pentru a se încadra în condiţiile lui Gavriş, deţinutul trebuie să-i ofere acestuia informaţii despre locurile în care alţi deţinuţi ascund telefoanele mobile! În timp, „hoţul" s-a adaptat cerinţelor şi a început să-şi „vândă" colegii. Acest fapt a dus la câteva conflicte grave între deţinuţii-victime ale „prăduielilor" şi cei care ofereau informaţii. Cei mai „şmecheri" au găsit soluţia de a împăca şi capra, şi varza. Dacă Gavriş vrea telefoane, păi, hai să-i dăm! Cumpărăm un telefon (cu 40 de pachete de Marlboro), îl ascundem „bine" în cameră, apoi mergem la Gavriş şi-l informăm că un coleg îşi ascunde telefonul în acel loc! Micul „Napoleon" merge imediat la locul indicat, descoperă telefonul şi totul e OK: vine recompensa! În consecinţă, putem spune că o recompensă în Penitenciarul Baia Mare costă cam 260 RON (echivalentul ţigărilor cu care s-a cumpărat telefonul)! Bravo, maestre Gavriş! Aşa te-a învăţat ANP-ul? Mă îndoiesc…
Culmea e că aceste condiţii impuse de Gavriş au dus la dublarea, triplarea şi – în final – înzecirea comerţului ilegal cu telefoane mobile! Dacă, înainte, telefoanele din penitenciar erau puţine, necesitatea de a da informaţii exclusiv despre acest subiect a făcut ca cererea de telefoane să crească! Deţinuţii din camerele în care nu exista nici un telefon se simţeau „nedreptăţiţi", pentru că nu aveau ce informaţii să-i dea lui Gavriş, aşa că au început să introducă în unitate (pe diferite căi) un mare număr de telefoane „second hand". Lucrul acesta poate fi confirmat chiar de administraţie, care raportează un număr din ce în ce mai mare de telefoane „descoperite"! politica aceasta iresponsabilă de a încuraja şi recompensa „prăduiala" (oferirea de informaţii) a condus la o situaţie care, în prezent, este scăpată de sub orice control! Şi toate acestea pornit de la nişte „idei" ce aparţin „marelui" şef de secţie Florea Gavriş…
E trist că nişte cadre de penitenciar (profund incompetente) se cred mai inteligente decât Parlamentul României, Guvern sau conducerea superioară a ANP. Scopul prevederilor legale este ca, printr-o stimulare pozitivă, să se dezvolte în omul închis acele aspecte ce ţin de personalitatea curată, frumoasă şi înălţătoare a OMULUI. Ştiind că poate fi în mod REAL recompensat pentru rezultate deosebite în muncă, deţinutul va munci cum n-o face niciun alt om de pe pământ!!! Pentru o zi, două sau trei de libertate (permisie), analfabetul este capabil să scrie o carte, tâlharul, să compună o piesă de teatru sau hoţul, să se întoarcă la Dumnezeu! Stimularea pozitivă REALĂ poate produce minuni, poate schimba destine şi salva vieţi! Rog pe cineva să-i spună toate astea lui Florea Gavriş! Sau, eventual, rog pe ALTCINEVA să-l dea afară din sistemul penitenciar pe Florea Gavriş!!!
Unii vor spune că sunt subiectiv, că dacă aş fi fost „cumpărat" de acest Gavriş cu o recompensă nu aş mai fi scris toate astea. Vă înşelaţi, domnilor (doamnelor)!
Singura recompensă care mi s-a acordat până acum (cea inutilă, cu „încredinţarea unei responsabilităţi") mi-a fost acordată chiar de către acest Florea Gavriş! Nu sunt însă atât de prost, să nu înţeleg mesajul ascuns în spatele ei. Acordarea acestei recompense a venit în momentul imediat următor schimbării directorului Vasile Chiorean, când ANP Bucureşti a tăiat în carne vie, sancţionând mai multe cadre din Penitenciarul Baia Mare (inclusiv pe acest Gavriş). Atunci, Florea Gavriş a încercat să-şi salveze propriul fund şi, profitând de conjunctura creată, iată că a reuşit! Mai mult decât atât, prin linguşeli, trădări, minciuni şi diversiuni, a reuşit să se facă „util", protejând administraţia penitenciarului de orice „problemă" venită din partea deţinuţilor. Şi, aşa, ajungem de unde am pornit… Paravanul care stopează orice legătură (firească) între deţinuţi şi administraţie îşi face „datoria"!
Acesta e doar începutul unui amplu serial care vă va aduce în faţă toată viaţa acestui distrugător de vieţi! M-am documentat intens şi am strâns o mulţime de informaţii despre acest cadru incompetent. Pe cât posibil, voi încerca să nu extind investigaţia asupra altor persoane, pentru a nu altera mesajul, dar dacă nu voi avea de ales, voi merge asemenea păianjenului, PE FIR, atât pe orizontală, cât şi pe verticală! Cine are minte să priceapă!
Închei, nu înainte de a vă spune că, în urma evenimentelor descrise în articolul precedent („Sărbătorind o zi…"), directorul Horia Chiş a luat – extrem de operativ! – toate măsurile necesare pentru îndreptarea situaţiei de la sectorul vizită. Semn că, la nivel superior, unitatea se află pe drumul cel bun! Cât de lung va fi însă drumul acesta spre normalitate rămâne de văzut…
Pe curând…
Cornel Sabou
Abonați-vă la:
Postări (Atom)