Pe măsură ce serialul „Armaghedonul Penitenciarelor” evoluează, şi reacţiile sistemului încep să se facă tot mai acut simţite. Mi se reproşează vehemenţa cu care reclam anumite situaţii, lipsa de răbdare, duritatea unor acuzaţii şi, în general, atitudinea „războinică”. N-am înţeles niciodată (sau, de fapt, n-am vrut să înţeleg) de ce un sistem care este criticat nu-şi corectează erorile, ci preferă să se lupte cu cel care critică! În fond, criticile mele ar fi complet lipsite de valoare, dacă n-ar reflecta situaţii REALE şi, prin asta, dureroase. Eliminarea problemelor, corectarea greşelilor şi asumarea unor erori fac parte din comportamentul civilizat al omului educat. Dimpotrivă (cred eu), escaladarea conflictelor, sfidarea, orgoliile nemăsurate, jignirile, ameninţările fac parte din arsenalul de „arme” care sunt folosite doar de oamenii lipsiţi de abilităţi diplomatice. În ceea ce mă priveşte, am spus-o şi o repet: nu am de ales, nu mi s-a dat de ales! Supus batjocurilor de tot felul, nedreptăţit în numeroase rânduri (sentinţele proceselor câştigate de mine stau ca probă), mereu şicanat şi hărţuit, caut refugiu în spaţiul acesta virtual, mărturisindu-vă vouă, cititori liberi, dramele (mici sau mari) prin care trec şi zbuciumul care mă încearcă... Desigur, poate că uneori revolta mea capătă nuanţe personalizate sau, alteori, sunt direct, dar vin iar şi spun că nu am de ales. Şi, cel puţin până în acest moment, nimeni n-a venit să-mi demonstreze contrariul, anume că „se putea altfel”...
Să continuu, aşadar, serialul dezvăluirilor. Vă prezint, în continuare, declaraţia unui coleg de-al meu, deţinut: „Subsemnatul Maresch Csaba, deţinut în Penitenciarul Baia Mare, declar că, în luna august 2007, am fostrepartizat la muncă în interiorul unităţii, la construcţii. Acolo, primeam pentru munca prestată bani şi zile-câştig. În luna octombrie, mi-a fost anulat dreptul de a primi bani. Când am întrebat de ce, dl. Ionel Cardoş mi-a spus că a venit ordin de la ANP ca toţi de la regimul semideschis să fie tăiaţi de la plata în bani. Am scris la ANP şi mi s-a răspuns altfel. Cică aici, la penitenciarul băimărean, noi, cei care am fost înainte încadraţi la construcţii, suntem acum consideraţi la munci gospodăreşti, ori aceştia din urmă nu iau bani. Am scris înapoi la ANP, spunându-le că au fost induşi în eroare, deoarece noi, constructorii, nu măturăm prin curte şi nu împingem tomberoane, ci construim. Având în vedere aceste lucruri, am făcut mai multe cereri, prin care solicitam să fiu transferat la alt punct de lucru, unde pot câştiga bani. Acelaşi domn Ionel Cardoş (evidenţa muncii) mi-a răspuns că am mare tupeu să mă cer la alt punct de lucru, după ce am făcut atâtea plângeri la ANP! I-am cerut domnului director Şpan să mă mute în alt loc de muncă, dar el mi-a răspuns că nu poate renunţa la mine, deoarece în construcţii sunt foarte bun meseriaş. Păi, atunci, de ce nu sunt încadrat corect, la construcţii, şi plătit conform legii, pentru munca prestată? Am lucrat de atâtea ori zi-lumină, uneori până noaptea târziu, intrând în cameră chiar şi la 2 noaptea! Am început să spun şi altor cadre problema mea şi mi s-a răspuns că, dacă mai insist, mi se va face raport de incident şi voi fi pus pe cursă. M-am văzut, astfel, nevoit să depun o plângere către Judecătorie şi Poliţie împotriva domnului Cardoş Ioan.
Ca fapt divers, vă pot spune că am întrebat şi eu de ce nu mi se face o recompensă cu permisie, având în vedere că am lucrat 1.4 ani pentru penitenciar. Mi s-a răspuns cu o recompensă „specială”, fiind premiat cu zece coli de hârtie şi un pix! Asta, în timp ce alţi colegi de-ai mei, care n-au încă şase luni de muncă, au fost deja de trei ori în permisie”.
Aceasta a fost declaraţia colegului meu Maresch Csaba, un deţinut care una munceşte în realitate şi alta este munca sa reflectată în acte. Maresch îl acuză direct pe şeful Biroului Evidenţa Muncii, Ionică Cardoş, dar realităţile de acest tip sunt atât de numeroase, încât pot spune că Csaba nu este decât o picătură într-un ocean de asemenea nemulţumiri.
Pe de altă parte, consemnarea eronată, falsă a muncilor prestate de deţinuţi este o practică atât de generalizată în sistemul penitenciar românesc, încât cazurile de acest fel nu mai miră pe nimeni. Eu însumi am câştigat un proces cu penitenciarul, pentru folosirea mea la muncă în mod ilegal, iar recent, s-a mai întâmplat un incident, cu un deţinut care a fost scos ilegal la muncă, în afara unităţii, şi care s-a accidentat foarte grav, necesitând internarea în spital.
Atitudinea administraţiei penitenciarului faţă de acest tip de probleme este una de indiferenţă. Nimeni nu se stresează să rezolve cazurile care sunt flagrant-abuzive sauilegale. Dimpotrivă, atunci când apare o problemă (accident, reclamaţii, mediatizare), principala preocupare a cadrelor este să muşamalizeze cazul, nu să-l rezolve.
În principiu, asemenea abuzuri în sistemul penitenciar sunt posibile pentru că unităţile de detenţie nu se supun unor controale, la fel ca o firmă privată ori chiar ca orice altă instituţie a statului. Din cauza regimului special de care se bucură, penitenciarele sunt controlate doar de inspectorii din cadrul Direcţiei de Control ANP, iar aceştia sunt şi puţini la număr, şi împovăraţi de o mulţime de alte treburi administrative. Una peste alta, adevărul este că directorii de penitenciare nu se tem deloc de controalele ANP! Fiecare director se simte oarecum protejat, datorită unor relaţii speciale de prietenie pe care le are la comanda ANP, aşa că nu dă doi bani pe controalele inspectorilor de la Direcţia de Control.
Am depus la dl. director Horia Chiş o cerere în baza Legii 544/2001 privind liberul acces la informaţii de interes public. Punctual, am ridicat patru probleme la care am cerut răspuns, în termen legal. Surprinzător, dl. director s-a supărat foarte tare, pentru că am „îndrăznit” să-l iau la întrebări. Degeaba i-am tot explicat eu că legea îmi permite acest lucru, că explicarea modului în care este cheltuit banul public face parte din „jocul” democratic al fiecărei ţări europene. Se pare că m-am înşelat din nou asupra calităţii unui om, atunci când l-am creditat cu încredere pe acest Horia Chiş. Pentru mine, nu e o problemă, eu sunt obişnuit cu asemenea dezamăgiri, dar e păcat de oamenii care vieţuiesc în unitatea asta, deopotrivă cadre şi deţinuţi! Diletantismul unui cadru din conducere se răsfrânge, automat, asupra celor din subordine, la fel cum profesionalismul generează atitudini şi comportamente identice.
Cam atât pentru azi... Urmează, în episoadele viitoare, alte şi alte exemple de cinism, incompetenţă şi răutate, toate piperate cu întâmplări reale, desfăşurate în viaţa penitenciară din România!
Pe curând, Cornel Sabou
vineri, 20 februarie 2009
miercuri, 11 februarie 2009
Armaghedonul penitenciarelor III
Să scrii un serial de tip „Armaghedon” înseamnă, în primul rând, să dezvălui acele aspecte din viaţa sistemului care nu vor fi făcute niciodată publice în mod oficial, să publici adevăruri care nu pot fi probate, dar care sunt de notorietate în interiorul sistemului şi – în principiu – tu, ca autor, să te păstrezi în anonimat, pentru a te proteja de repercusiuni.
După cum vedeţi, eu nu mă ascund. Îmi asum integral tot ce scriu şi „lovesc” într-un sistem care poate dispune cum vrea de viaţa mea. Unii spun că e nebunie, alţii, curaj… Eu îi spun NORMALITATE! Ofer acestui sistem prezumţia de… normalitate şi îl provoc să reacţioneze la tot ce public eu aşa cum îi este „firea”. Poate că, în timp, pe măsură ce „dezvăluirile” se vor înmulţi, sistemul se va autocorecta atât în conţinut, cât şi în „politica” de reacţie, devenind în sfârşit ceea ce ar fi trebuit să fie de mult, un centru de deţinere, reeducare şi reintegrare socială a infractorului!
Se vorbeşte pe aici de „interesele”, de „scopurile” pe care le-aş avea, prin publicarea unor asemenea materiale. Să fie clar: da, am interese, scopuri, dorinţe, dar e vorba de cele absolut fireşti, fără de care nu aş putea trăi! Îmi doresc să merg cât mai repede acasă, să-mi fie detenţia cât mai uşoară, să-mi văd copiii cât mai des. Nu e normal ce-mi doresc? De aceea, m-am uitat prin legile acestea ale detenţiei, să văd ce trebuie să fac pentru a avea toate astea. Le-am aplicat şi respectat întocmai, aşa cum au fost ele aprobate de Parlament şi Guvern, şi tocmai din această cauză am început să am probleme. În timp, aveam să descopăr că aici, în perimetrul închisorii, pe nimeni nu interesează cu adevărat legea şi nimeni nu dă doi bani pe aplicarea ei! Toate criteriile din lege, valorile şi condiţiile prin care aş putea obţine ceea ce îmi doresc sunt literă moartă, fără importanţă. Aveam de ales între a mă adapta la cutumele existente sau a încerca să „impun” (atât cât o poate face un deţinut) respectarea legii. Faptul că tot ce vă spun aici e adevărat poate fi demonstrat cu sentinţele din procesele pe care le-am câştigat cu penitenciarul! Spre surprinderea mea, tocmai faptul că am respectat întocmai, în litera lor, legile detenţiei mi-a adus ură, duşmănie din partea mai multor cadre, din care – din nou surprinzător – cele mai multe sunt din conducerea unităţii! Să vă dau câteva exemple…
Am văzut că legile astea garantează în mod ferm libertatea de opinie a deţinutului,k aşa că am început să public pe acest blog impresii din viaţa penitenciară. Reacţiile sistemului m-au uluit! Purtătoarea de cuvânt m-a făcut nesimţit (!), şeful de tură Florentin Cosma mi-a întocmit două rapoarte de incident (anulate ulterior de Comisia de Disciplină), pe motiv că… scriu, directorul de atunci, Vasile Chiorean, mi-a blocat automat toate drepturile de care puteam beneficia (muncă, recompense etc). Au început şicanele, iar hărţuirea continuă…
Am văzut că legea îmi permite să-mi îmbrăţişez copiii atunci când mă vizitează, dar modul ilegal în care era amenajat sectorul vizită făcea imposibil acest lucru. Am vorbit cu directorul, rugându-l să facă schimbările necesare pentru a putea beneficia şi eu de acest drept. Mi-a râs în nas, amintindu-mi că eu sunt deţinut, aflat într-o perioadă „de penitenţă” şi ar fi bine să-mi ţin gura. Am dat penitenciarul în judecată şi, în final, am câştigat, dar directorul a refuzat să aplice sentinţa. N-am apucat să-l reclam la Parchet, că a fost schimbat din funcţie, iar noul director, Horia Chiş, a rezolvat imediat problema.
Am început să muncesc (imediat după arestarea mea) la Clubul unităţii, realizând emisiuni radio, revista şi tot felul de alte activităţi cultural-educative. Normal, trebuia să fiu răsplătit pentru această muncă, aşa cum prevede legea, cu zile – câştig (zile care se scad din pedeapsă sau, altfel spus, care se consideră executate). Penitenciarul a refuzat să-mi acorde acest drept, iar motivul care mi s-a aruncat pentru a justifica acest abuz a fost: „Ai supărat pe cine nu trebuie!”. Din nou, am deschis proces şi, din nou, am câştigat! Acum, unitatea este obligată să-mi calculeze retroactiv zilele – câştig pentru o perioadă de patru luni de muncă!
Vedeţi dumneavoastră, mie mi-a fost uşor să câştig aceste procese, pentru că abuzurile erau flagrante. Am reparat „prejudiciul” prin faptul că, în final, sentinţa a fost aplicată şi abuzul, îndreptat, dar problema rămasă nerezolvată a fost că „făptuitorii” (autorii abuzurilor) au rămas nepedepsiţi! Şi mă refer aici, în primul rând, la consecinţele penale care ar fi putut rezulta. În puşcărie, sunt oameni închişi pentru fapte mult mai puţin grave decât acestea! Mai mult, există cazuri concrete ale unor cadre care au fost prinse furând, dar „anchetele interne” au muşamalizat situaţiile, iar cadrele continuă să lucreze în unitate, educându-ne pe noi, deţinuţii, să nu furăm! Voi descrie în amănunt, cu toate datele şi numele, aceste cazuri, imediat ce voi termina prezentarea generală a situaţiei din penitenciarele din România şi, în particular, a celui din Baia Mare.
Peste tot, în instituţiile statului român, întâlnim cazuri „speciale” de amante promovate în funcţii de conducere sau în posturi călduţe. Nici lumea penitenciară nu duce lipsă de astfel de situaţii, iar în unitatea băimăreană, bătaia pe postul de „amantă a şefului” e chiar foarte aspră! Mai mult decât atât, ifosele şi figurile de amante fatale sunt afişate ostentativ, sfidător! Aici, voi putea invoca şi mărturia a sute de „martori”, cadre şi „hoţi”.
Cabinetele medicale din unităţile penitenciare poartă inutil această denumire. Din mai multe cauze (unele obiective), funcţionarea acestora este extrem de deficitară şi întâlnim deseori cazuri de abuzuri şi de manipulare grosolană (chiar infracţională) a bazelor de date existente aici sau a dosarelor medicale.
O altă mare problemă era (şi încă mai este) „politica” de transferare a deţinuţilor dintr-un penitenciar în altul, doar pentru a-i face rău deţinutului, despărţindu-l de familie şi de locurile sale de baştină. Dacă un deţinut are „tupeul” să reclame un abuz sau să-şi ceară drepturile, este imediat azvârlit într-un alt penitenciar, „ca să se sature de reclamaţii”. Metoda aceasta, a transferurilor abuzive, s-a mai rărit cu timpul, deoarece deţinuţii au găsit „rezolvarea”. Îşi deschid procese fictive la Judecătoria din oraşul natal şi, astfel, ANP-ul este obligat să-l transfere înapoi, pentru a-l duce la instanţă. Pe de altă parte, însă, practicarea acestui abuz a făcut ca majoritatea deţinuţilor din penitenciar să-şi deschidă preventiv dosare false în justiţie, pentru a împiedica, astfel, transferarea abuzivă. Aşa se face că, de exemplu, din penitenciarul Baia Mare pleacă zilnic la instanţă cam 10% din numărul celor închişi! Asta înseamnă cel puţin dublarea (dacă nu triplarea) măsurilor de pază şi transport şi sporirea – evident – a cheltuielilor unităţii.
Aş mai putea enumera multe alte tipuri de abuzuri care se petrec în închisorile de la noi, dar începând cu episodul următor, voi porni seria cazurilor concrete, documentate şi edificatoare. Fiecare caz de abuz şi ilegalitate pe care îl voi semnala are cauze şi explicaţii în acest sistem penitenciar românesc şi poate fi multiplicat de zeci, sute sau mii de ori, la nivelul penitenciarelor din întreaga ţară. Din păcate, nu vorbim de cazuri izolate, ci de situaţii generale, de abuzuri ale sistemului. Dovadă, dacă vreţi, că toate cazurile care ajung într-o fază avansată de cercetare (sau mediatizare) sunt strict „opera” demersurilor deţinuţilor care încearcă să supravieţuiască, luptându-se cu sistemul. Sistemul însă nu reacţionează. Rămâne imobil, impasibil şi încearcă acum, cu ultimele puteri, să se agaţe de privilegiile pe care le avea înainte, când fiecare cadru care purta uniformă de penitenciar era un mic Dumnezeu cu acte în regulă. Principiile de drept europene, consacrate prin adoptarea unor legi noi care privesc detenţia, nu sunt încă aplicate în acest sistem penitenciar românesc. Scuzele oficiale sunt penibile şi nu dovedesc decât gradul major de incompetenţă care guvernează puşcăriile.
Nu ştiu ce se va întâmpla (cu mine, cu noi, deţinuţii care reclamăm „tot felul”), dar eu înţeleg că menirea mea în această perioadă „de penitenţă” este să mă reintegrez social, „învăţând” în primul rând să respect legea!
Pe curând, Cornel Sabou
După cum vedeţi, eu nu mă ascund. Îmi asum integral tot ce scriu şi „lovesc” într-un sistem care poate dispune cum vrea de viaţa mea. Unii spun că e nebunie, alţii, curaj… Eu îi spun NORMALITATE! Ofer acestui sistem prezumţia de… normalitate şi îl provoc să reacţioneze la tot ce public eu aşa cum îi este „firea”. Poate că, în timp, pe măsură ce „dezvăluirile” se vor înmulţi, sistemul se va autocorecta atât în conţinut, cât şi în „politica” de reacţie, devenind în sfârşit ceea ce ar fi trebuit să fie de mult, un centru de deţinere, reeducare şi reintegrare socială a infractorului!
Se vorbeşte pe aici de „interesele”, de „scopurile” pe care le-aş avea, prin publicarea unor asemenea materiale. Să fie clar: da, am interese, scopuri, dorinţe, dar e vorba de cele absolut fireşti, fără de care nu aş putea trăi! Îmi doresc să merg cât mai repede acasă, să-mi fie detenţia cât mai uşoară, să-mi văd copiii cât mai des. Nu e normal ce-mi doresc? De aceea, m-am uitat prin legile acestea ale detenţiei, să văd ce trebuie să fac pentru a avea toate astea. Le-am aplicat şi respectat întocmai, aşa cum au fost ele aprobate de Parlament şi Guvern, şi tocmai din această cauză am început să am probleme. În timp, aveam să descopăr că aici, în perimetrul închisorii, pe nimeni nu interesează cu adevărat legea şi nimeni nu dă doi bani pe aplicarea ei! Toate criteriile din lege, valorile şi condiţiile prin care aş putea obţine ceea ce îmi doresc sunt literă moartă, fără importanţă. Aveam de ales între a mă adapta la cutumele existente sau a încerca să „impun” (atât cât o poate face un deţinut) respectarea legii. Faptul că tot ce vă spun aici e adevărat poate fi demonstrat cu sentinţele din procesele pe care le-am câştigat cu penitenciarul! Spre surprinderea mea, tocmai faptul că am respectat întocmai, în litera lor, legile detenţiei mi-a adus ură, duşmănie din partea mai multor cadre, din care – din nou surprinzător – cele mai multe sunt din conducerea unităţii! Să vă dau câteva exemple…
Am văzut că legile astea garantează în mod ferm libertatea de opinie a deţinutului,k aşa că am început să public pe acest blog impresii din viaţa penitenciară. Reacţiile sistemului m-au uluit! Purtătoarea de cuvânt m-a făcut nesimţit (!), şeful de tură Florentin Cosma mi-a întocmit două rapoarte de incident (anulate ulterior de Comisia de Disciplină), pe motiv că… scriu, directorul de atunci, Vasile Chiorean, mi-a blocat automat toate drepturile de care puteam beneficia (muncă, recompense etc). Au început şicanele, iar hărţuirea continuă…
Am văzut că legea îmi permite să-mi îmbrăţişez copiii atunci când mă vizitează, dar modul ilegal în care era amenajat sectorul vizită făcea imposibil acest lucru. Am vorbit cu directorul, rugându-l să facă schimbările necesare pentru a putea beneficia şi eu de acest drept. Mi-a râs în nas, amintindu-mi că eu sunt deţinut, aflat într-o perioadă „de penitenţă” şi ar fi bine să-mi ţin gura. Am dat penitenciarul în judecată şi, în final, am câştigat, dar directorul a refuzat să aplice sentinţa. N-am apucat să-l reclam la Parchet, că a fost schimbat din funcţie, iar noul director, Horia Chiş, a rezolvat imediat problema.
Am început să muncesc (imediat după arestarea mea) la Clubul unităţii, realizând emisiuni radio, revista şi tot felul de alte activităţi cultural-educative. Normal, trebuia să fiu răsplătit pentru această muncă, aşa cum prevede legea, cu zile – câştig (zile care se scad din pedeapsă sau, altfel spus, care se consideră executate). Penitenciarul a refuzat să-mi acorde acest drept, iar motivul care mi s-a aruncat pentru a justifica acest abuz a fost: „Ai supărat pe cine nu trebuie!”. Din nou, am deschis proces şi, din nou, am câştigat! Acum, unitatea este obligată să-mi calculeze retroactiv zilele – câştig pentru o perioadă de patru luni de muncă!
Vedeţi dumneavoastră, mie mi-a fost uşor să câştig aceste procese, pentru că abuzurile erau flagrante. Am reparat „prejudiciul” prin faptul că, în final, sentinţa a fost aplicată şi abuzul, îndreptat, dar problema rămasă nerezolvată a fost că „făptuitorii” (autorii abuzurilor) au rămas nepedepsiţi! Şi mă refer aici, în primul rând, la consecinţele penale care ar fi putut rezulta. În puşcărie, sunt oameni închişi pentru fapte mult mai puţin grave decât acestea! Mai mult, există cazuri concrete ale unor cadre care au fost prinse furând, dar „anchetele interne” au muşamalizat situaţiile, iar cadrele continuă să lucreze în unitate, educându-ne pe noi, deţinuţii, să nu furăm! Voi descrie în amănunt, cu toate datele şi numele, aceste cazuri, imediat ce voi termina prezentarea generală a situaţiei din penitenciarele din România şi, în particular, a celui din Baia Mare.
Peste tot, în instituţiile statului român, întâlnim cazuri „speciale” de amante promovate în funcţii de conducere sau în posturi călduţe. Nici lumea penitenciară nu duce lipsă de astfel de situaţii, iar în unitatea băimăreană, bătaia pe postul de „amantă a şefului” e chiar foarte aspră! Mai mult decât atât, ifosele şi figurile de amante fatale sunt afişate ostentativ, sfidător! Aici, voi putea invoca şi mărturia a sute de „martori”, cadre şi „hoţi”.
Cabinetele medicale din unităţile penitenciare poartă inutil această denumire. Din mai multe cauze (unele obiective), funcţionarea acestora este extrem de deficitară şi întâlnim deseori cazuri de abuzuri şi de manipulare grosolană (chiar infracţională) a bazelor de date existente aici sau a dosarelor medicale.
O altă mare problemă era (şi încă mai este) „politica” de transferare a deţinuţilor dintr-un penitenciar în altul, doar pentru a-i face rău deţinutului, despărţindu-l de familie şi de locurile sale de baştină. Dacă un deţinut are „tupeul” să reclame un abuz sau să-şi ceară drepturile, este imediat azvârlit într-un alt penitenciar, „ca să se sature de reclamaţii”. Metoda aceasta, a transferurilor abuzive, s-a mai rărit cu timpul, deoarece deţinuţii au găsit „rezolvarea”. Îşi deschid procese fictive la Judecătoria din oraşul natal şi, astfel, ANP-ul este obligat să-l transfere înapoi, pentru a-l duce la instanţă. Pe de altă parte, însă, practicarea acestui abuz a făcut ca majoritatea deţinuţilor din penitenciar să-şi deschidă preventiv dosare false în justiţie, pentru a împiedica, astfel, transferarea abuzivă. Aşa se face că, de exemplu, din penitenciarul Baia Mare pleacă zilnic la instanţă cam 10% din numărul celor închişi! Asta înseamnă cel puţin dublarea (dacă nu triplarea) măsurilor de pază şi transport şi sporirea – evident – a cheltuielilor unităţii.
Aş mai putea enumera multe alte tipuri de abuzuri care se petrec în închisorile de la noi, dar începând cu episodul următor, voi porni seria cazurilor concrete, documentate şi edificatoare. Fiecare caz de abuz şi ilegalitate pe care îl voi semnala are cauze şi explicaţii în acest sistem penitenciar românesc şi poate fi multiplicat de zeci, sute sau mii de ori, la nivelul penitenciarelor din întreaga ţară. Din păcate, nu vorbim de cazuri izolate, ci de situaţii generale, de abuzuri ale sistemului. Dovadă, dacă vreţi, că toate cazurile care ajung într-o fază avansată de cercetare (sau mediatizare) sunt strict „opera” demersurilor deţinuţilor care încearcă să supravieţuiască, luptându-se cu sistemul. Sistemul însă nu reacţionează. Rămâne imobil, impasibil şi încearcă acum, cu ultimele puteri, să se agaţe de privilegiile pe care le avea înainte, când fiecare cadru care purta uniformă de penitenciar era un mic Dumnezeu cu acte în regulă. Principiile de drept europene, consacrate prin adoptarea unor legi noi care privesc detenţia, nu sunt încă aplicate în acest sistem penitenciar românesc. Scuzele oficiale sunt penibile şi nu dovedesc decât gradul major de incompetenţă care guvernează puşcăriile.
Nu ştiu ce se va întâmpla (cu mine, cu noi, deţinuţii care reclamăm „tot felul”), dar eu înţeleg că menirea mea în această perioadă „de penitenţă” este să mă reintegrez social, „învăţând” în primul rând să respect legea!
Pe curând, Cornel Sabou
miercuri, 4 februarie 2009
Armaghedonul penitenciarelor II
Vreau să-i informez, pe această cale, pe oamenii bine intenţionaţi, angajaţi ai Penitenciarului Baia Mare, că această stare (aşa-zis conflictuală) dintre mine şi o anumită parte a conducerii acestei unităţi este alimentată, întreţinută şi chiar provocată de aceşti iresponsabili care poartă uniformă de stat. Din păcate, nu am de ales decât să continuu serialul dezvăluirilor şi să evidenţiez aspectele care ies din sfera normalului şi legalului, devenind abuzuri sau chiar ilegalităţi.
Am discutat zilele trecute cu directorul Horia Chiş despre accidentul suferit de un coleg deţinut (vezi articolul „Abuz”) şi am fost foarte dezamăgit să constat că singura sa preocupare era cum să muşamalizeze acest eveniment grav, în urma căruia un om s-a nenorocit pe viaţă. Nu-l interesa pe domnia sa RESPONSABILITATEA sau LEGALITATEA vis-a-vis de eveniment, ci doar „învăţămintele” care se pot trage din acesta.
Horia Chiş a plecat în concediu şi a lăsat în urma sa o „armată” de hărţuitori de profesie, oameni care se pricep (recunosc asta!) la un singur lucru: să distrugă omul! Nu sunt vizat doar eu, ci toţi deţinuţii colegi care sunt mai apropiaţi de mine, care mă ajută în documentarea a tot felul de cazuri şi care, prin asta, sunt consideraţi „pericol”. Precizez şi accentuez faptul că eu nu sunt predispus la a fi distrus :-), dar iată că unele acţiuni pot produce gratuit multă durere şi e păcat că nu există la comanda unităţii oameni suficient de inteligenţi pentru a gestiona asemenea „conflicte”.
Unul din colegii mei vizaţi de armata de hărţuitori ai lui Horia Chiş este şi Marius Varga. Recent, lui Marius i s-a întocmit absolut aiurea un raport de incident şi i s-a tăiat, timp de o lună, dreptul de a primi pachet şi vizită din partea familiei! Iată ce s-a întâmplat… Într-o zi, aflându-se în timpul programului de plimbare, Marius a fost chemat de două cadre ale unităţii, Alexandru Kiss şi Ionescu, pentru a i se lua amprentele. Trecând peste faptul că, până în acel moment, cei doi se ocupaseră de cu totul alte activităţi, ce nu aveau legătură cu amprentarea (cum ar fi distribuirea de citaţii şi sentinţe), Marius a făcut marea „greşeală” să întrebe DE CE i se iau amprente. Profitând de acest „motiv”, cei doi i-au întocmit, pe loc, lui Marius Varga raport de incident! Apoi, au dispărut din peisaj, în timp ce Marius îi căuta, rugându-i să fie amprentat! Edificator cu privire la comportamentul provocator al acestor cadre este faptul că, deşi au trecut de atunci aproape trei săptămâni, NIMENI nu a mai venit să-l amprenteze pe Marius Varga! În fine… În mod normal, trebuia ca un cadru superior să facă o anchetă, să audieze martorii (printre care mă aflam şi eu) şi că lămurească toate împrejurările „incidentului”. Nu a făcut nimeni nicio anchetă (aici, nu le prea pasă „lor” de lege!), aşa că Marius a fost chemat direct în faţa Comisiei de Disciplină, unde directorul economic George Şpan i-a pus în faţă sancţiunea deja luată (tăierea drepturilor la pachet şi vizită pe o lună), spunându-i sec: „Semnează!”. Marius a refuzat, reclamând lipsa anchetei clarificatoare, lipsa „incidentului” (el nu făcuse decât să pună o amărâtă de întrebare) şi modul abuziv în care este tratat. O doamnă Lili, aflată în Comisie fără drept legal, a insistat pe lângă Marius ca acesta să semneze nişte hârtii, fără însă a-i arăta acestuia conţinutul lor. Marius a rămas mut de uimire. „Cum credeţi că o să semnez ceva, fără să văd despre ce e vorba?”, a întrebat el, iar Şpan l-a ameninţat imediat: „Dacă mai pui multe întrebări, îţi fac şi eu raport de incident!... Despre acest Şpan pot să vă spun că nimic nu mă surprinde în privinţa lui. Ca să înţelegeţi mai bine profilul acestui director adjunct de penitenciar, am să vă spun o mică poveste despre el, luată din trecutul nu prea îndepărtat…
În 2007, postul de director al penitenciarului era vacant, din cauza înlăturării din funcţie al lui Ioan Marincaş. Şpan a fost numit de la Centru să ocupe provizoriu această funcţie „supremă” şi a stat pe post cam şase luni. Ce a făcut în această perioadă nu prea se ştie, dar din reacţiile ulterioare nu este greu de înţeles. La un moment dat, a venit de la ANP o echipă numeroasă de inspectori care, înainte de a-l numi director pe Ioan Bătinaş (în prezent, şef pază la penitenciarul Gherla), a demarat un amplu control financiar în unitatea băimăreană. Acţiunea de control l-a adus pe Şpan (şi nu numai pe el!) într-o stare vecină cu panica. Adjunctul pe care el şi-l luase în cele şase luni şi-a tăiat venele de disperare şi a fost internat de urgenţă la Cluj. Nu-i dau numele acum, pentru că încă lucrează aici, deşi acum ocupă un post anonim şi lipsit de orice însemnătate. Tot atunci (şi tot din disperare), Şpan a făcut o criză de nervi, şi-a devastat propriul apartament şi s-a internat într-un spital de psihiatrie! Ce anume i-a făcut pe cei doi aproape să înnebunească, în acele momente? Ce fraude de proporţii au făcut Şpan şi adjunctul lui, de au preferat să se sinucidă şi să se interneze la nebuni, decât să plătească aşa cum prevede legea? Vom dezvălui noi şi acest mister… la timpul potrivit. Acum, nu voiam decât să vă arăt ce fel de om (instabil psihic şi posibil infractor!) ne „judecă” pe noi, deţinuţii, şi ne aplică tot felul de pedepse! Voi reveni la dosarul lui George Şpan, ca şi la fraudele săvârşite aici, de-a lungul anilor, fraude de care nu este străin nici Florea Gavriş.
Marius Varga a fost, deci, sancţionat abuziv. Mâine-poimâine, voi fi, probabil, sancţionat şi eu! Marius a contestat decizia Comisiei de Disciplină şi va merge cu „incidentul” său în instanţă. În cadrul unităţii, nu găsit la nimeni înţelegere. Celălalt membru „judecător”, directorul adjunct Vasile Chiorean, s-a arătat interesat doar de încadrarea în literele legii a „faptei” lui Marius. El nu reuşise s-o încadreze nicăieri, aşa că i-a cerut ajutorul lui Şpan, care a rezolvat problema dintr-un condei.
Recunosc că, o vreme, m-am lăsat înşelat de aparenţe. Am crezut că noul director, Horia Chiş, este sincer interesat să îndrepte situaţiile aberante din unitate, dar odată ce s-a văzut cu sacii-n căruţă şi a fost confirmat pe acest post, Chiş nu mai este preocupat decât de muşamalizarea situaţiilor-problemă. În foarte multe privinţe, îi seamănă deja fostului director, Vasile Chiorean, inclusiv în maniera inconştientă şi neprofesionistă în care tratează „problema Cornel Sabou”. La fel ca predecesorul său, Chiş este acum preocupat doar să-l oprească pe Sabou din scris, dar nu prin calea dialogului şi a bunei înţelegeri, ci prin impuneri forţate, de tip comunist. Au reînceput percheziţiile „la sânge”, ameninţările cu transferul în alt penitenciar şi, culmea, chiar ameninţarea cu întocmirea unor rapoarte de incident pe acest motiv: că scriu articole! Domnule Chiş, reveniţi-vă, vă rog, şi nu vă lăsaţi purtat de valul războinic pe care vi-l sugerează „prietenul” Florea Gavriş! Cornel Sabou nu e omul care să fugă de un conflict. Dacă l-ai refuzat ca „prieten” nu înseamnă că trebuie să ţi-l faci duşman. Dar, până la urmă, alegerea e a dumneavoastră! Eu mă voi conforma...
Nu voi şterge comentariile de la subsol, chiar dacă unele sunt răutăcioase, jignitoare sau de-a dreptul ameninţătoare. Până la urmă, toţi oamenii, buni sau răi, deştepţi sau proşti, gardieni sau nu, au dreptul la opinie. Vă invit să v-o exprimaţi...
Pe curând, Cornel Sabou
P.S. În legătură cu „cazul Gorbunov”, intens mediatizat în ultima perioadă, am de făcut unele precizări. Problema reală nu este întreruperea executării pedepsei de care a beneficiat Gorbunov, ci faptul că DEJA el este analizat, judecat şi acuzat ca şi cum s-ar fi stabilit vinovăţia sa cu privire la atacul armat din Braşov. Părerea mea (şi nu numai a mea) e că acest caz este în mod artificial umflat de presă, pentru a deturna atenţia opiniei publice de la cazul furtului de armament de la Ciorogârla, caz mult mai grav şi cu implicaţii mult mai „înalte” decât „întreruperea lui Gorbunov”! Unde sunt armele dispărute la Ciorogârla? De ce nu s-au descoperit acestea până acum? Cine a „patronat” jaful de la unitatea militară? Care sunt generalii MAPN sancţionaţi şi/sau demişi după acest eveniment? Iată întrebări la care nu răspunde nimeni! Timpul trece şi lumea se preocupă de Gorbunov...
Am discutat zilele trecute cu directorul Horia Chiş despre accidentul suferit de un coleg deţinut (vezi articolul „Abuz”) şi am fost foarte dezamăgit să constat că singura sa preocupare era cum să muşamalizeze acest eveniment grav, în urma căruia un om s-a nenorocit pe viaţă. Nu-l interesa pe domnia sa RESPONSABILITATEA sau LEGALITATEA vis-a-vis de eveniment, ci doar „învăţămintele” care se pot trage din acesta.
Horia Chiş a plecat în concediu şi a lăsat în urma sa o „armată” de hărţuitori de profesie, oameni care se pricep (recunosc asta!) la un singur lucru: să distrugă omul! Nu sunt vizat doar eu, ci toţi deţinuţii colegi care sunt mai apropiaţi de mine, care mă ajută în documentarea a tot felul de cazuri şi care, prin asta, sunt consideraţi „pericol”. Precizez şi accentuez faptul că eu nu sunt predispus la a fi distrus :-), dar iată că unele acţiuni pot produce gratuit multă durere şi e păcat că nu există la comanda unităţii oameni suficient de inteligenţi pentru a gestiona asemenea „conflicte”.
Unul din colegii mei vizaţi de armata de hărţuitori ai lui Horia Chiş este şi Marius Varga. Recent, lui Marius i s-a întocmit absolut aiurea un raport de incident şi i s-a tăiat, timp de o lună, dreptul de a primi pachet şi vizită din partea familiei! Iată ce s-a întâmplat… Într-o zi, aflându-se în timpul programului de plimbare, Marius a fost chemat de două cadre ale unităţii, Alexandru Kiss şi Ionescu, pentru a i se lua amprentele. Trecând peste faptul că, până în acel moment, cei doi se ocupaseră de cu totul alte activităţi, ce nu aveau legătură cu amprentarea (cum ar fi distribuirea de citaţii şi sentinţe), Marius a făcut marea „greşeală” să întrebe DE CE i se iau amprente. Profitând de acest „motiv”, cei doi i-au întocmit, pe loc, lui Marius Varga raport de incident! Apoi, au dispărut din peisaj, în timp ce Marius îi căuta, rugându-i să fie amprentat! Edificator cu privire la comportamentul provocator al acestor cadre este faptul că, deşi au trecut de atunci aproape trei săptămâni, NIMENI nu a mai venit să-l amprenteze pe Marius Varga! În fine… În mod normal, trebuia ca un cadru superior să facă o anchetă, să audieze martorii (printre care mă aflam şi eu) şi că lămurească toate împrejurările „incidentului”. Nu a făcut nimeni nicio anchetă (aici, nu le prea pasă „lor” de lege!), aşa că Marius a fost chemat direct în faţa Comisiei de Disciplină, unde directorul economic George Şpan i-a pus în faţă sancţiunea deja luată (tăierea drepturilor la pachet şi vizită pe o lună), spunându-i sec: „Semnează!”. Marius a refuzat, reclamând lipsa anchetei clarificatoare, lipsa „incidentului” (el nu făcuse decât să pună o amărâtă de întrebare) şi modul abuziv în care este tratat. O doamnă Lili, aflată în Comisie fără drept legal, a insistat pe lângă Marius ca acesta să semneze nişte hârtii, fără însă a-i arăta acestuia conţinutul lor. Marius a rămas mut de uimire. „Cum credeţi că o să semnez ceva, fără să văd despre ce e vorba?”, a întrebat el, iar Şpan l-a ameninţat imediat: „Dacă mai pui multe întrebări, îţi fac şi eu raport de incident!... Despre acest Şpan pot să vă spun că nimic nu mă surprinde în privinţa lui. Ca să înţelegeţi mai bine profilul acestui director adjunct de penitenciar, am să vă spun o mică poveste despre el, luată din trecutul nu prea îndepărtat…
În 2007, postul de director al penitenciarului era vacant, din cauza înlăturării din funcţie al lui Ioan Marincaş. Şpan a fost numit de la Centru să ocupe provizoriu această funcţie „supremă” şi a stat pe post cam şase luni. Ce a făcut în această perioadă nu prea se ştie, dar din reacţiile ulterioare nu este greu de înţeles. La un moment dat, a venit de la ANP o echipă numeroasă de inspectori care, înainte de a-l numi director pe Ioan Bătinaş (în prezent, şef pază la penitenciarul Gherla), a demarat un amplu control financiar în unitatea băimăreană. Acţiunea de control l-a adus pe Şpan (şi nu numai pe el!) într-o stare vecină cu panica. Adjunctul pe care el şi-l luase în cele şase luni şi-a tăiat venele de disperare şi a fost internat de urgenţă la Cluj. Nu-i dau numele acum, pentru că încă lucrează aici, deşi acum ocupă un post anonim şi lipsit de orice însemnătate. Tot atunci (şi tot din disperare), Şpan a făcut o criză de nervi, şi-a devastat propriul apartament şi s-a internat într-un spital de psihiatrie! Ce anume i-a făcut pe cei doi aproape să înnebunească, în acele momente? Ce fraude de proporţii au făcut Şpan şi adjunctul lui, de au preferat să se sinucidă şi să se interneze la nebuni, decât să plătească aşa cum prevede legea? Vom dezvălui noi şi acest mister… la timpul potrivit. Acum, nu voiam decât să vă arăt ce fel de om (instabil psihic şi posibil infractor!) ne „judecă” pe noi, deţinuţii, şi ne aplică tot felul de pedepse! Voi reveni la dosarul lui George Şpan, ca şi la fraudele săvârşite aici, de-a lungul anilor, fraude de care nu este străin nici Florea Gavriş.
Marius Varga a fost, deci, sancţionat abuziv. Mâine-poimâine, voi fi, probabil, sancţionat şi eu! Marius a contestat decizia Comisiei de Disciplină şi va merge cu „incidentul” său în instanţă. În cadrul unităţii, nu găsit la nimeni înţelegere. Celălalt membru „judecător”, directorul adjunct Vasile Chiorean, s-a arătat interesat doar de încadrarea în literele legii a „faptei” lui Marius. El nu reuşise s-o încadreze nicăieri, aşa că i-a cerut ajutorul lui Şpan, care a rezolvat problema dintr-un condei.
Recunosc că, o vreme, m-am lăsat înşelat de aparenţe. Am crezut că noul director, Horia Chiş, este sincer interesat să îndrepte situaţiile aberante din unitate, dar odată ce s-a văzut cu sacii-n căruţă şi a fost confirmat pe acest post, Chiş nu mai este preocupat decât de muşamalizarea situaţiilor-problemă. În foarte multe privinţe, îi seamănă deja fostului director, Vasile Chiorean, inclusiv în maniera inconştientă şi neprofesionistă în care tratează „problema Cornel Sabou”. La fel ca predecesorul său, Chiş este acum preocupat doar să-l oprească pe Sabou din scris, dar nu prin calea dialogului şi a bunei înţelegeri, ci prin impuneri forţate, de tip comunist. Au reînceput percheziţiile „la sânge”, ameninţările cu transferul în alt penitenciar şi, culmea, chiar ameninţarea cu întocmirea unor rapoarte de incident pe acest motiv: că scriu articole! Domnule Chiş, reveniţi-vă, vă rog, şi nu vă lăsaţi purtat de valul războinic pe care vi-l sugerează „prietenul” Florea Gavriş! Cornel Sabou nu e omul care să fugă de un conflict. Dacă l-ai refuzat ca „prieten” nu înseamnă că trebuie să ţi-l faci duşman. Dar, până la urmă, alegerea e a dumneavoastră! Eu mă voi conforma...
Nu voi şterge comentariile de la subsol, chiar dacă unele sunt răutăcioase, jignitoare sau de-a dreptul ameninţătoare. Până la urmă, toţi oamenii, buni sau răi, deştepţi sau proşti, gardieni sau nu, au dreptul la opinie. Vă invit să v-o exprimaţi...
Pe curând, Cornel Sabou
P.S. În legătură cu „cazul Gorbunov”, intens mediatizat în ultima perioadă, am de făcut unele precizări. Problema reală nu este întreruperea executării pedepsei de care a beneficiat Gorbunov, ci faptul că DEJA el este analizat, judecat şi acuzat ca şi cum s-ar fi stabilit vinovăţia sa cu privire la atacul armat din Braşov. Părerea mea (şi nu numai a mea) e că acest caz este în mod artificial umflat de presă, pentru a deturna atenţia opiniei publice de la cazul furtului de armament de la Ciorogârla, caz mult mai grav şi cu implicaţii mult mai „înalte” decât „întreruperea lui Gorbunov”! Unde sunt armele dispărute la Ciorogârla? De ce nu s-au descoperit acestea până acum? Cine a „patronat” jaful de la unitatea militară? Care sunt generalii MAPN sancţionaţi şi/sau demişi după acest eveniment? Iată întrebări la care nu răspunde nimeni! Timpul trece şi lumea se preocupă de Gorbunov...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)