Armaghedonul penitenciarelor III

Să scrii un serial de tip „Armaghedon” înseamnă, în primul rând, să dezvălui acele aspecte din viaţa sistemului care nu vor fi făcute niciodată publice în mod oficial, să publici adevăruri care nu pot fi probate, dar care sunt de notorietate în interiorul sistemului şi – în principiu – tu, ca autor, să te păstrezi în anonimat, pentru a te proteja de repercusiuni.
După cum vedeţi, eu nu mă ascund. Îmi asum integral tot ce scriu şi „lovesc” într-un sistem care poate dispune cum vrea de viaţa mea. Unii spun că e nebunie, alţii, curaj… Eu îi spun NORMALITATE! Ofer acestui sistem prezumţia de… normalitate şi îl provoc să reacţioneze la tot ce public eu aşa cum îi este „firea”. Poate că, în timp, pe măsură ce „dezvăluirile” se vor înmulţi, sistemul se va autocorecta atât în conţinut, cât şi în „politica” de reacţie, devenind în sfârşit ceea ce ar fi trebuit să fie de mult, un centru de deţinere, reeducare şi reintegrare socială a infractorului!
Se vorbeşte pe aici de „interesele”, de „scopurile” pe care le-aş avea, prin publicarea unor asemenea materiale. Să fie clar: da, am interese, scopuri, dorinţe, dar e vorba de cele absolut fireşti, fără de care nu aş putea trăi! Îmi doresc să merg cât mai repede acasă, să-mi fie detenţia cât mai uşoară, să-mi văd copiii cât mai des. Nu e normal ce-mi doresc? De aceea, m-am uitat prin legile acestea ale detenţiei, să văd ce trebuie să fac pentru a avea toate astea. Le-am aplicat şi respectat întocmai, aşa cum au fost ele aprobate de Parlament şi Guvern, şi tocmai din această cauză am început să am probleme. În timp, aveam să descopăr că aici, în perimetrul închisorii, pe nimeni nu interesează cu adevărat legea şi nimeni nu dă doi bani pe aplicarea ei! Toate criteriile din lege, valorile şi condiţiile prin care aş putea obţine ceea ce îmi doresc sunt literă moartă, fără importanţă. Aveam de ales între a mă adapta la cutumele existente sau a încerca să „impun” (atât cât o poate face un deţinut) respectarea legii. Faptul că tot ce vă spun aici e adevărat poate fi demonstrat cu sentinţele din procesele pe care le-am câştigat cu penitenciarul! Spre surprinderea mea, tocmai faptul că am respectat întocmai, în litera lor, legile detenţiei mi-a adus ură, duşmănie din partea mai multor cadre, din care – din nou surprinzător – cele mai multe sunt din conducerea unităţii! Să vă dau câteva exemple…
Am văzut că legile astea garantează în mod ferm libertatea de opinie a deţinutului,k aşa că am început să public pe acest blog impresii din viaţa penitenciară. Reacţiile sistemului m-au uluit! Purtătoarea de cuvânt m-a făcut nesimţit (!), şeful de tură Florentin Cosma mi-a întocmit două rapoarte de incident (anulate ulterior de Comisia de Disciplină), pe motiv că… scriu, directorul de atunci, Vasile Chiorean, mi-a blocat automat toate drepturile de care puteam beneficia (muncă, recompense etc). Au început şicanele, iar hărţuirea continuă…
Am văzut că legea îmi permite să-mi îmbrăţişez copiii atunci când mă vizitează, dar modul ilegal în care era amenajat sectorul vizită făcea imposibil acest lucru. Am vorbit cu directorul, rugându-l să facă schimbările necesare pentru a putea beneficia şi eu de acest drept. Mi-a râs în nas, amintindu-mi că eu sunt deţinut, aflat într-o perioadă „de penitenţă” şi ar fi bine să-mi ţin gura. Am dat penitenciarul în judecată şi, în final, am câştigat, dar directorul a refuzat să aplice sentinţa. N-am apucat să-l reclam la Parchet, că a fost schimbat din funcţie, iar noul director, Horia Chiş, a rezolvat imediat problema.
Am început să muncesc (imediat după arestarea mea) la Clubul unităţii, realizând emisiuni radio, revista şi tot felul de alte activităţi cultural-educative. Normal, trebuia să fiu răsplătit pentru această muncă, aşa cum prevede legea, cu zile – câştig (zile care se scad din pedeapsă sau, altfel spus, care se consideră executate). Penitenciarul a refuzat să-mi acorde acest drept, iar motivul care mi s-a aruncat pentru a justifica acest abuz a fost: „Ai supărat pe cine nu trebuie!”. Din nou, am deschis proces şi, din nou, am câştigat! Acum, unitatea este obligată să-mi calculeze retroactiv zilele – câştig pentru o perioadă de patru luni de muncă!
Vedeţi dumneavoastră, mie mi-a fost uşor să câştig aceste procese, pentru că abuzurile erau flagrante. Am reparat „prejudiciul” prin faptul că, în final, sentinţa a fost aplicată şi abuzul, îndreptat, dar problema rămasă nerezolvată a fost că „făptuitorii” (autorii abuzurilor) au rămas nepedepsiţi! Şi mă refer aici, în primul rând, la consecinţele penale care ar fi putut rezulta. În puşcărie, sunt oameni închişi pentru fapte mult mai puţin grave decât acestea! Mai mult, există cazuri concrete ale unor cadre care au fost prinse furând, dar „anchetele interne” au muşamalizat situaţiile, iar cadrele continuă să lucreze în unitate, educându-ne pe noi, deţinuţii, să nu furăm! Voi descrie în amănunt, cu toate datele şi numele, aceste cazuri, imediat ce voi termina prezentarea generală a situaţiei din penitenciarele din România şi, în particular, a celui din Baia Mare.
Peste tot, în instituţiile statului român, întâlnim cazuri „speciale” de amante promovate în funcţii de conducere sau în posturi călduţe. Nici lumea penitenciară nu duce lipsă de astfel de situaţii, iar în unitatea băimăreană, bătaia pe postul de „amantă a şefului” e chiar foarte aspră! Mai mult decât atât, ifosele şi figurile de amante fatale sunt afişate ostentativ, sfidător! Aici, voi putea invoca şi mărturia a sute de „martori”, cadre şi „hoţi”.
Cabinetele medicale din unităţile penitenciare poartă inutil această denumire. Din mai multe cauze (unele obiective), funcţionarea acestora este extrem de deficitară şi întâlnim deseori cazuri de abuzuri şi de manipulare grosolană (chiar infracţională) a bazelor de date existente aici sau a dosarelor medicale.
O altă mare problemă era (şi încă mai este) „politica” de transferare a deţinuţilor dintr-un penitenciar în altul, doar pentru a-i face rău deţinutului, despărţindu-l de familie şi de locurile sale de baştină. Dacă un deţinut are „tupeul” să reclame un abuz sau să-şi ceară drepturile, este imediat azvârlit într-un alt penitenciar, „ca să se sature de reclamaţii”. Metoda aceasta, a transferurilor abuzive, s-a mai rărit cu timpul, deoarece deţinuţii au găsit „rezolvarea”. Îşi deschid procese fictive la Judecătoria din oraşul natal şi, astfel, ANP-ul este obligat să-l transfere înapoi, pentru a-l duce la instanţă. Pe de altă parte, însă, practicarea acestui abuz a făcut ca majoritatea deţinuţilor din penitenciar să-şi deschidă preventiv dosare false în justiţie, pentru a împiedica, astfel, transferarea abuzivă. Aşa se face că, de exemplu, din penitenciarul Baia Mare pleacă zilnic la instanţă cam 10% din numărul celor închişi! Asta înseamnă cel puţin dublarea (dacă nu triplarea) măsurilor de pază şi transport şi sporirea – evident – a cheltuielilor unităţii.
Aş mai putea enumera multe alte tipuri de abuzuri care se petrec în închisorile de la noi, dar începând cu episodul următor, voi porni seria cazurilor concrete, documentate şi edificatoare. Fiecare caz de abuz şi ilegalitate pe care îl voi semnala are cauze şi explicaţii în acest sistem penitenciar românesc şi poate fi multiplicat de zeci, sute sau mii de ori, la nivelul penitenciarelor din întreaga ţară. Din păcate, nu vorbim de cazuri izolate, ci de situaţii generale, de abuzuri ale sistemului. Dovadă, dacă vreţi, că toate cazurile care ajung într-o fază avansată de cercetare (sau mediatizare) sunt strict „opera” demersurilor deţinuţilor care încearcă să supravieţuiască, luptându-se cu sistemul. Sistemul însă nu reacţionează. Rămâne imobil, impasibil şi încearcă acum, cu ultimele puteri, să se agaţe de privilegiile pe care le avea înainte, când fiecare cadru care purta uniformă de penitenciar era un mic Dumnezeu cu acte în regulă. Principiile de drept europene, consacrate prin adoptarea unor legi noi care privesc detenţia, nu sunt încă aplicate în acest sistem penitenciar românesc. Scuzele oficiale sunt penibile şi nu dovedesc decât gradul major de incompetenţă care guvernează puşcăriile.
Nu ştiu ce se va întâmpla (cu mine, cu noi, deţinuţii care reclamăm „tot felul”), dar eu înţeleg că menirea mea în această perioadă „de penitenţă” este să mă reintegrez social, „învăţând” în primul rând să respect legea!

Pe curând, Cornel Sabou