luni, 30 iulie 2012

Emaramures.ro, ruşinea presei locale

Colegul meu din presa băimăreană, Ioan Romeo Roşiianu, a deschis recent o campanie de presă în care cerea intervenţia autorităţilor pentru reglementarea situaţiei bişniţarilor din localitate care invadează locurile publice creând nu doar disconfort trecătorilor, dar şi provocând, se pare, daune importante bugetului local prin comerţul ilicit consumat în locaţiile ocupate de ei. În urma articolelor sale publicate pe siteul www.ne-cenzurat.ro Poliţia Baia Mare a organizat o razie în urma căreia mai mulţi valutişti au fost săltaţi şi duşi la sediu pentru interogatoriu. 

În acest moment ştirea a fost preluată şi de alte mijloace de informare în masă locale, cum ar fi siteul http://www.emaramures.ro. Aici apar problemele! Mai întâi cele de natură strict profesională. "Colegii" de la emaramures.ro nu mai catadicsesc să menţioneze sursa evenimentului relatat. Adică, ei omit cu bună ştiinţă din informarea publicului tocmai elementul principal şi definitoriu al acţiunii poliţiei şi anume faptul că toată razia de prindere a bişniţarilor din Baia Mare s-a pornit la iniţiativa jurnalistului Roşiianu!  Să trecem însă peste acest aspect. În urma articolelor publicate pe http://www.emaramures.ro au apărut online diverse comentarii despre evenimentul relatat. Printre acestea, câteva care îl înjură de-a dreptul pe Roşiianu. Clar ca lumina zilei că mediul interlop se declară astfel revoltat pe jurnalistul care le-a stricat "afacerile"! Treaba interesantă e faptul că http://www.emaramures.ro nu mai moderează comentariile injurioase la adresa lui Roşiianu, în timp ce pe alte subiecte, cu alte comentarii (mai ales când sunt vizate persoane publice foarte dragi Trustului http://www.emaramures.ro) aceştia se arată foarte drastici în activitatea de moderare. De această dată însă, comentariile injurioase împotriva lui Roşiianu au fost încurajate! Tristă atitudine, condamnabilă pentru nişte oameni de presă care îşi spun jurnalişti!

Eu cunosc de mult timp diletantismul jurnaliştilor de la http://www.emaramures.ro! Şi-au dat nu o dată proba incompetenţei şi slugărniciei. Profesional vorbind, nu au "produs" niciodată vreun subiect mai de Doamne-ajută, nu au spart gura târgului cu nimic care să conteze cu adevărat. Se remarcă în schimb prin publicarea a zeci de comunicate de tot felul, începând de la starea vremii până la starea sufletească a sponsorilor lor. Marele avantaj al jurnaliştilor de acest tip este faptul că nu trăiesc prin autofinanţare, deci nu trebuie să fie rentabili în munca lor. Ei au în spate un puternic mafiot local, "om de afaceri", individ băgat mai prin toate partidele şi care emite pretenţia de a învârti tot pe plan judeţean. Pornind de la acest obscur şi insipid individ, de la ordinele şi pretenţiile sale, jurnaliştii de la emaramures actionează în consecinţă. 

Părerea mea este doar o părere subiectivă, dar e a unui jurnalist care face de 18 ani această meserie. În mediul jurnalistic nu ar trebui permise astfel de atitudini mizerabile, necolegiale! Dar dacă acestea există şi se manifestă în toată mizeria lor, atunci trebuie arătate cu degetul! Colegii de la emaramureş.ro trebuie puşi la colţul ruşinii presei locale din Maramureş! Prin toate murdăriile pe care le aruncă, direct sau indirect, pe numele colegilor lor nu fac decât să se situeze în afara colectivului nostru de adevăraţi jurnalişti! De remarcat că aceştia nu au nici măcar bărbăţia de a-şi asuma nişte texte conflictuale, de a intra într-o competiţie directă, concretă, în care să primeze argumentul şi talentul! De unde să scoată ei talent ca să se lupte jurnalistic cu Roşiianu, cu Claudiu Florescu sau cu mine? Cu ce anume să producă ei argumente? Cu neuronul? Ăla e obosit săracu, de la prea mult copy-paste şi plictiseală! Deci tocmai prin anonimatul sub care aruncă diferite mizerii înspre colegii din presă, prin modul mizerabil în care încurajează jignirea jurnaliştilor, muncitorii de la emaramureş.ro se descalifică singuri! Din partea noastră, a multora care ne-am făcut ultimul veac prin presa locală adevărată, luptându-ne pe bune cu mafiile locale, cu politicul corupt şi cu justiţia nedreaptă celor de la emaramure.ro le oferim, nu cu drag, dar pe merit "diploma" de RUŞINE A PRESEI LOCALE!

Cornel SABOU

duminică, 29 iulie 2012

Iubire cu aripi frânte...

Am iubit-o! :) 
Da, Cornel, ziaristul "rău" care se luptă cu titanii zilei, cu bogaţii jefuitori ai bugetului ţării, cu candidaţii netrebnici care mereu ies câştigători în lupta cu "binele", Cornel care a învins Guvernul României la CEDO şi care a îndurat ani grei de temniţă grea şi nedreaptă... a fost îndrăgostit de o puştoaică drăguţă foc, de o femeie care l-a (m-a) fascinat! E o poveste scurtă, cu final trist neprogramat, dar autentic. Merită să o amintesc aici pentru că ei, iubitei mele, i-am promis-o! Ea, luată de valul vieţii, a uitat, dar eu nu-mi uit niciodată promisiunile! 

Am iubit-o pentru că este... perfectă! :) Da, ştiu, veţi zâmbi! Nu este perfecţiune! Şi asta ştiu. Şi totuşi este! Poartă un nume, are un chip, o adresă, un loc pe planetă în care trăieşte mai mult sau mai puţin fericită, în care speră sau iubeşte în tăcere! Are vise, dorinţe şi aşteptări normale, ca noi toţi. Este perfectă pentru că traversează toate stările autentice de simţire omenească suferind dacă trebuie lovituri, oferind, dacă vrea, nepreţuite sentimente şi... iubire! Căci şi ea m-a iubit! 

N-am să-i scriu numele pentru că se fereşte de identitate pe internet! Lumea virtuală e bântuită de obsedaţi care după ce vin pe capul tău îţi pot provoca pe lângă migrene şi alte dureri, de suflet, ce pot fi cu greu după aceea tratate. Dar nu asta contează. Nu identitatea... Contează, din punctul meu de vedere, că ea este reală, dar şi că este uşor de lovit în sensibilitatea ei cea mai mare. Acum, la final de "love story" încerc s-o determin să înveţe să se protejeze mai mult pe viitor! Pentru că altfel va suferi enorm şi va trăi nefericită... 

Povestea noastră s-a terminat nu din vina cuiva, a mea sau a ei. Am apreciat la un moment dat că e imposibil să o continuăm fără să acumulăm, amândoi, dureri imense legate de anumite neîmpliniri. N-am ştiut cum să pun STOP! Eu ştiu să iubesc, nu să abandonez iubirea! Dar în acelaşi timp ştiu să apreciez corect care sunt şansele reale de împlinire în iubire. Nu m-am născut ieri, ci acum 40 de ani. Viaţa m-a învăţat cum să trăiesc şi mai ales cum să nu o fac. Încerc măcar acum, pe final de "mandat" terestru, să nu mă mai introduc în poveşti perfecte de iubire care pot avea o desfăşurare imperfectă şi consecinţe nefaste. 

Ea e tânără. Are 23 de ani împliniţi de curând. Nu am putut să-i fac vreun cadou pentru că viaţa ne desparte prin geografia locurilor în care trăim. M-a întristat foarte mult ideea că nu pot dărui nimic. A fost momentul în care mi-am dat seama că între a trăi nefericit momentul şi a reveni la realitatea mea concretă fără ea trebuie să aleg a doua cale. Şi am ales-o. Poate vom trăi în altă viaţă, cu alte identităţi, o altă poveste în care să mă pot oferi pe de-antregul, aşa cum sunt şi să fiu acceptat fără condiţia de a mă suporta zilnic singur! Cum să-i spun că nu se poate trăi în doi separat? Cum s-o fac să înţeleagă că o iubire se cere împlinită, nu programată pe secole înainte şi aşteptată? N-am ştiut cum... 

M-am retras din frumoasa poveste... Am crezut că o pot face fără să rănesc, dar se pare că m-am înşelat. Am ajuns să împart sufletului cuvintele grele de despărţire primite. M-a durut. Şi atunci mi-am amintit că am mai trăit asta! 

Cândva m-am despărţit de o femeie care mi-a fost soţie. Şi ne-am aruncat cuvinte grele la despărţire şi anturajul nostru ne alimenta ura crescându-ne-o la infinit. Şi atunci m-am oprit puţin din tumultul vieţii, m-am gândit... şi i-am transmis soţiei mele că îi voi face cel mai mare rău posibil. Că voi scrie pe blogul meu un material în care voi dezvălui toate aspectele legate de viaţa ei care aparent ar dezavantaja-o şi că va rămâne astfel pe veci expusă public. A amuţit sărăcuţa şi probabil a avut câteva clipe de coşmar. Ştiam că se teme de "talentul" meu de a o expune... Am publicat apoi materialul anunţat, doar că nu era răutatea promisă ci un elegant şi frumos rămas bun, în spiritul iubirii care poate nu ne-a legat cum am fi vrut noi, dar cel puţin ne-a ajutat să ne creştem copiii timp de 10 ani! A fost un moment de şoc pentru ea. L-a traversat cu bine şi aş putea spune că asta ne-a ajutat ulterior să menţinem până azi o PRIETENIE care ne permite să comunicăm ca doi oameni cu scaun la cap, în interesul copiilor. A fost nevoie atunci de acel şoc pentru că altfel nu puteam îngropa securea războiului... 

Nu ştiu dacă acum, în cazul iubitei mele "expuse" prezentului, efectul va fi acelaşi. Eu şi ea (spre deosebire de cazul cu fosta mea soţie) nu avem ce împărţi la despărţire decât amintiri. Ştiu însă că din cauza deciziei mele de retragere din poveste EA m-a crezut RĂU, al naibii de rău! Şi n-am putut rezista tentaţiei de a-i alimenta puţin (câteva ore) această idee. Da, eu sunt cel rău care va scrie totul despre tine acum, care te va acuza şi distruge în planul public, bla-bla-bla... Eu sunt cel mai nesimţit, mai ordinar şi mai netrebnic dintre pământeni, care va scrie şi descrie toate intimităţile care au legat şi pot lega doi oameni care se iubesc! Da, sunt! 
Teme-te! Nu merit nimic altceva decât teama ta! 

Nu contează că sunt aşa într-o viziune deformată de nişte nervi justificaţi... Contează că eu am iubit-o real şi că în realitatea mea nu pot efectiv acţiona decât în spiritul a ceea ce simt! Şi pe cât de sincer am fost în dedicare, pe atât de sincer vreau să rămân în finalul pe care am ales singur să-l joc fără să-l câştig! 

Aş vrea să înveţe din asta. Eu nu mai vreau nimic de la ea. I-am spus-o direct la "plecare"... Dar viitoare poveşti de iubire o aşteaptă în viaţa pe care o va trăi. Eu nu voi mai fi acolo ca să mă joc de-a răutatea. Iar lumea, o ştim toţi, e rea cum numai lumea poate fi! 

Trăiţi iubirea vieţii voastre şi împliniţi-o! Azi, nu mâine. Mâine nu garantează nimeni că va veni! Iar dacă nu o puteţi trăi azi... nu vă mai amăgiţi. Mergeţi pe drumul vostru. Este mesajul pe care mi l-am dat singur atunci când mi-am dat seama că iubesc incurabil şi că viaţa mă sileşte să-mi trec iubirea la timpul trecut. 

Ţi-am spus, iubito, că într-o zi voi prezenta lumii întregi faptul că te iubesc! M-ai rugat să aştept... Mai mult decât finalul poveştii noastre de iubire n-am putut să aştept! :) Iartă-mă pentru lungile ore în care te-am făcut să crezi că sunt răul suprem, că te voi lovi cu răutate în ce te doare mai rău. Poate chiar sunt răul acela! Dacă asta te ajută să-ţi continui viaţa în linişte şi pace, atunci crede asta! Important însă este să înveţi să te protejezi pe viitor! Sper că ai notat asta... :) 

Eu pot să trăiesc... şi voi trăi cu bucuria că te-am iubit aşa cum am visat s-o fac! Şi mulţumit că mi-am respectat promisiunile, atât cea de a mărturisii public sentimentul ce ne-a legat cât şi de a fi cel ce sunt până la capăt! Un capăt de drum în iubire şi un început de alt drum în viaţă! Pentru amândoi!

Cornel SABOU

sâmbătă, 28 iulie 2012

Adi Bota, povestea continuă

citeşte şi...

  Un geniu nebun - Adi Bota 

 şi

  Adi Bota, un destin frânt pe sunet de flaut

Continui să vă povestesc despre Adi Bota, genialul maramureşean care de câţiva ani tot încearcă să-şi distrugă talentul, viaţa şi nu reuşeşte! El şi flautul său îşi continuă periplul prin zonele exotice ale lumii, cântând şi fermecând, trăind din plin şi suferind la fel, înăbuşindu-şi doruri şi frustrări...
V-am spus despre insula misterioasă unde Adi se "ascunde" de lume. Acolo, după ce s-a certat cu FEMEIA s-a trezit dat din nou pe mâna poliţiei, iar Poliţia l-a dat pe mâna negrilor din închisoare, moment în care Adi a văzut şi la propriu şi la figurat negru în faţa ochilor. De supărare i-a bătut pe toţi. Pe negrotei vreau să spun. Ce-a luat el nu se pune. Când Adi a ieşit de acolo, negrii din închisoare s-au simţit unpic mai liberi...
Apoi Adi a încercat să se sinucidă. Nu a reuşit, dovadă că proverbul "încercarea moarte n-are" este adevărat. Apoi, aproape firesc, Adi a început să "omoare" saxofonul...

Pe insula misterioasă, Adi Bota a mai căpătat o obsesie. Este ciudat marcat de cifra ŞASE! Peste tot vede numai 6! Dar înainte de asta v-am spus de ce a fost închis în Penitenciarul Baia Mare? A făcut mai mult de un an de puşcărie pentru că a mers cu motocicleta şi s-a lovit de o maşină a SRI care venea din sens opus! Adi a ajuns la reanimare cu piciorul rupt, iar SRI-ştii au făcut plângere spunând că Adi a vrut să-i omoare, motiv pentru care a fost condamnat! În fine...

Pe insulă Adi a cunoscut o familie de români din Câmpia Turzii. EL (un tip "super-sufletist", cum spune Adi) venise acolo în urmă cu 19 ani şi ca orice român din popor a muncit până a ajuns şeful Aeroportului local. Bătrâna familiei de români ("o doamnă extraordinară") l-a îndrăgit pe Adi de cum l-a cunoscut. Şi evident că a început să-l ajute ca să se integreze în comunitate, inclusiv cu bani. L-a pus bătrâna pe Adi inclusiv să-i zugrăvească locuinţa! Cum Adi al nostru n-a pus în viaţa lui mâna decât pe flaut putem spune că se pricepea la zugrăvit la fel cum s-a priceput Boc să guverneze România. Acest lucru însă nu a împiedicat-o pe doamna româncă să-l plătească pe Adi pentru zugrăveală (care, între noi fie vorba, a ieşit excelent) ca şi cum ăsta ar fi fost cel mai scump zugrav din pădurile insulei! Cu faţa vopsită ca un indian de cartier, stropit din cap până-n picioare cu materiale "ciudate" de construcţii, Adi Bota a luat banii cu recunoştinţă şi a început să... trăiască bine!

"Femeia asta reuşea să-mi ridice moralul în clipele mai dificile, mă încărca pur şi simplu cu energie pozitivă! Avea 66 ani şi locuia la apartamentul cu numărul 6..." spune Bota

Într-o noapte, povestind ei pe o terasă, bătrâna a avut o comoţie cerebrală! A venit un elicopter (gen SMURD la noi) cu doctori şi tot tacâmul, au venit fiul şi fiica bătrânei. Bota nu a venit pentru că el era deja acolo, stană de piatră! Bătrâna, dusă la spital, a stat în comă o perioadă apoi a murit. În seara accidentului, Bota a sunat pe cineva ca să-i spună ce a păţit bătrâna...

"Am spus la telefon că femeia va muri în 26 de zile, dar ea a murit în a 27-a zi, adică 2 + 7 = 9, iar 9 întors e 6!" Adi Bota... "Asta m-a înnebunit! Nu o cunoşteam de mult pe doamna Viorica, dar îmi lipsea."

Chiar când doctorii se ocupau de bătrână şi îi calculau şansele de supravieţuire, Adi ştia că aceasta va muri. Şi a murit după ce intrase în gradul 6 de comă... Moment în care Adi s-a decis să ţină post!

  Cornele, am decis să nu mănânc 27 de zile nimic, de unde am scăzut cele 18 zile de nemâncat dinaintea încarcerării pt că fiindu-mi puţin frică de cifra 6 am zis să nu ţin 27 de zile post pentru că 2 + 7 = 9 care... deja şti, dar am ţinut 18 (hahahahahahaha) de parca 8 + 1 nu dă 9, dar parcă mi-o ceream cifra asta! Ei, când deja a fost faza cu "vara asta se poarta venele lungi" eram într-o perioadă matură a vieţii cifrei 6. Adi Bota

A fost momentul culminant al obsesiei lui Adi pentru cifra şase! Şase peste tot. Vitezele ventilatorului erau 5 plus 1, hârtiile tehnice ale frigiderului arătau un consum de energie care, în final, duceau tot la cifra şase, plus faptul că trăia şi mai multe zile pe lună care aveau data de şase în ele, dar mai erau şi cele cu 9, apoi cele care adunate dau şase sau nouă (care întors e tot şase) etc...
Copiii bătrânei, un băiat şi o fată (Adina)au observat că Adi al nostru o ia razna. L-au găsit la un moment dat cu o tonă de foi de hârtie pe care acesta făcea calcule care în final dădeau mereu ca rezultat cifra şase. Ca să mai evite o înmormântare i-au luat acestuia o cameră la hotel, în apropierea casei lor. L-au băgat în cameră, apoi, la plecare, Adina şi-a amintit ceva... "Apropo, Adi, şti a câtea persoană străină sunt eu pe insula asta care a primit cetăţenie?" Nu vă spun că Adi a îngălbenit instant! " Sunt a 666-a persoană" a spus Adina. Nimic surprinzător pentru Adi. Adică, putea pune pariu că el n-avea şanse să fii dat peste persoana cu nr 555 sau 777, clar!
Au urmat alte trei zile la hotel pentru Adi. Trei zile în acelaşi tip de zbatere între viaţă şi moarte. Cu tentativele lui de sinucidere, cu salvarea care venea din partea copiilor bătrânei, cu mâinile lor întinse mereu pentru a-l ajuta pe Adi să revină în lumea celor nedrepţi, dar vii! Văzând că nu o scot la capăt cu Adişor şi că naveta între casa lor şi hotel era ca o cursă contracronometru între viaţă şi moarte, copii bătrânei l-au luat pe Adi la ei acasă. L-au "dopat" cu medicamentele potrivite, l-au reanimat la propriu şi la figurat. Adi a început să fie unpic mai viu...

  Acum am să încerc să transmit prin muzică tot ceea ce simt şi trăiesc şi vreau să câştig un pariu cu mine şi să văd în cât timp am să învăţ să cânt la saxofon. Îţi mai dau eu ştiri despre mine şi îţi mulţumesc că a 100 oară (de la distanţă acum, nu de la o răsuflare, de la un pat la altul) mă asculţi şi mă ridici moral cu glumele şi stilul tău amuzant pe care - sincer - nu cred ca au avut mulţi ocazia să ţi-l cunoască! Adi Bota 
(va urma)


Cornel SABOU