Un geniu nebun - Adi Bota

Penitenciarul găzduieşte oameni şi oameni, unii mai „diferiţi” decât ceilalţi. Vă ofer şi eu, azi, profilul special al unui deţinut. Este vorba de un om care îmbină extremele cele mai ciudate ale vieţii. Genial într-un domeniu artistic, dezechilibrat în alte privinţe, îndrăgostit şi sensibil, fioros şi nemilos în egală măsură.
ADRIAN BOTA are 29 de ani. S-a născut şi a crescut în Baia Mare. Unde a absolvit Liceul de Artă, secţia flaut. În perioada 1994-1996, a luat toate premiile întâi de la concursurile organizate în ţară. „În 1996, la Bacău, am luat locul unu la flaut, dar apoi am primit şi Premiul Special, şi Marele Premiu al concursului”, spune Bota. Era, fără discuţie, un geniu în muzica de specialitate, un lider al generaţiei sale de instrumentişti (la flaut). În liceu, i-a avut profesori pe Maria Pocol şi, apoi, pe Vilmos Ambrus. Din colegii şi prietenii săi de atunci, îi amintim pe Văsuţ Romeo Cornelius (un alt geniu al muzicii, contratenor, a evoluta la Operele din Paris, Praga, Viena etc), Cici Rogojan (membru al trupei Sistem – cântă la butoaie), Sorin Brodnei (membru al trupei Atac), Paula Seling, Bianca Hotea (solistă de pian la Opera din New York) etc.
Cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la înfiinţarea catedrei de flaut de la Liceul de Artă din Baia Mare, s-a editat un volum intitulat „Catedra de Flaut”, unde Adi Bota este menţionat ca fiind unul dintre cei mai străluciţi elevi.
După terminarea Leceului, a intrat (al treilea pe listă) la Conservatorul din Oradea. Nu a studiat decât trei ani (din cinci), pentru că, apoi, viaţa sa a urmat o altă direcţie. Din perioada studenţiei, îşi aminteşte că a fost coleg cu Dinu Iancu Sălăjan (interpret de muzică populară) şi Raul Cuşac (fost membru al trupei lui Bănică jr.). Acolo, profesor i-a fost cel mai bun flautist din România, Foica Vasile.
Adi Bota nu a avut parte, însă, de o carieră muzicală de excepţie, aşa cum, poate, ar fi meritat. Încă din timpul liceului (clasa a 9-a), a avut un comportament deviant. În urma unor scandaluri în care a fost implicat, a fost internat de mai multe ori în Spitalul de Psihiatrie din Baia Sprie, constatându-se că suferă de „tulburări de personalitate”.
Odată, a fost dus de urgenţă la Spitalul Judeţean din Baia Mare. A avut o ieşire violentă şi i-a bătut pe doctori. A fost transferat la Baia Sprie, la psihiatrie. Acolo, după ce i-a bătut pe doctori, i-a bătut şi pe bolnavi. A fost necesară intervenţia Poliţiei, care l-a dus în cămaşă de forţă la Spitalul „de nebuni” de la Sighetu Marmaţiei, loc în care avea să se întoarcă de mai multe ori, de-a lungul timpului.
În 2000-2001, s-a hotărât, pentru prima oară, să plece din România. Şi-a luat un bilet de avion cu destinaţia Maroc, dar planul său era să se folosească de escala din Paris, pentru a rămâne în Franţa. A fost prins de Poliţia franceză chiar pe aeroport şi trimis forţat în Maroc (destinaţia biletului său). „Ajuns la Casablanca, eram complet dezorientat. Am sunat-o pe mama şi ea mi-a spus să merg la Oujda, unde avea o cunoştinţă. Am mers 900 km cu trenul până acolo şi am stat opt luni în acea localitate marocană”, spune Bota. A fost extrem de marcat de gradul scăzut de civilizaţie din această ţară. „În Oujda, marocanii nu foloseau tacâmuri la masă, mâncau toţi dintr-o singură farfurie, n-aveau vas WC, nu ştiau de existenţa hârtiei igienice, în loc de dulapuri sau mobilier, foloseau cuie bătute în pereţi. În tot oraşul, exista un singur duş, care era folosit la comun”. După 8 luni, s-a întors în Baia Mare.
Iniţial, a dorit să-şi continue studiile la conservator, dar din cauza comportamentului său violent, n-a putut să se integreze în colectiv. Atunci, a cunoscut-o pe Erdei Linda, de care s-a îndrăgostit. „Am abandonat definitiv facultatea, hotărât fiind să trăiesc fericit, alături de Linda”, spune Bota. Timp de doi ani, a fost mai liniştit. Era un fel de mercenar muzical, solicitat de diverse trupe locale pentru diferite evenimente. „Eram chemat pe loc, fără pregătire sau repetiţii, să cânt în diverse trupe care aveau nevoie de flaut, chitară sau nai. Mult timp, am cântat alături de Florin Ştefan”, îşi aminteşte Adi. A plecat din nou în Franţa, căutându-şi norocul. Nu l-a găsit. I s-a făcut dor de Linda şi s-a întors după 6-7 luni. Şi-a întemeiat o firmă de curăţenie industrială şi afacerile i-au mers foarte bine, vreo 7-8 luni. A fost implicat, însă, într-un alt mare scandal şi, temându-se de o condamnare, a fugit din ţară. A străbătut Austria, Germania şi s-a stabilit în Italia. După doi ani, s-a întors din nou. Linda l-a aşteptat...
Şi-a cumpărat o motocicletă. Pe 27 august 2005, a avut un accident grav de circulaţie. A intrat în plin într-o maşină a SRI-ului. Şi-a rupt piciorul (multiple fracturi) şi s-a ales şi cu un dosar penal (nerespectarea circulaţiei pe drumurile publice). Procesul a durat 3 ani. Îm septembrie 2008, presimţind că va fi condamnat la închisoare, a fugit iar din ţară. Ca să nu fie găsit, Adi Bota s-a ascuns în Mexic! Instanţa l-a condamnat la 2,4 ani...
n-a rezistat mult timp departe de casă, de Linda. S-a întors în decembrie şi s-a predat Poliţiei în ajun de Revelion. Acum, este încarcerat în Penitenciarul Baia Mare, coleg de cameră cu subsemnatul, chiar vecin de pat.
„Nu am nimic preferat, nici film, nici muzică, autor sau compozitor. Înainte de a evolua într-un concert, aveam obiceiul să caut în istoria muzicii motivul pentru care autorul a compus piesa (concert, sonată etc). Nu interpretam după partitură, ciinfluenţat de starea psihică a autorului din momentul compunerii. Îmi era foarte uşor să fac o sală întreagă să plângă, datorită modului special în care interpretam pe scenă, dar după câteva minute, eram capabil să-i bat pe toţo spectatorii”, spune Bota. N-a votat niciodată. „Nu mă interesează politica”, dar a fost premiat de politicieni. După nenumărate premii pe care le-a luat la concursuri, a fost felicitat (inclusiv cu diplome) de Consiliul Judeţean Maramureş.
Nu are planuri mari de viitor. „După ce ies, mă retrag undeva, să nu mai văd pe nimeni”. La Linda nu va renunţa niciodată. „Pentru că o iubesc. Nu ştiu de ce, dar o iubesc. E singura persoană care mă poate înţelege. La ea, găsesc mereu un refugiu”, mai spune el.
Adi Bota nu mai este muzician. Este deţinut. În puşcărie, şi-a adus chitara şi flautul. I s-a cerut să cânte de ziua ţiganilor, dar a refuzat. A pus mâna de câteva ori pe flaut şi a cântat. Simţeam cum plânge sufletul din el. Câteva note şi s-a oprit. Gardienii nu-i permit să cânte doar aşa, de amorul artei, ori el refuză să se compromită cu manele şi ritmuri ţigăneşti. Aşa că flautul său, instrumentul care putea să-l ridice pe Adi Bota în stratosfera muzicii de cameră, stă închis acum într-un dulap de fier...
Adrian Bota se adaptează vieţii penitenciare, pentru a supravieţui. Într-o zi, va fi liber şi se va retrage în singurătate, aşa cum a promis. El ştie că nu poate trăi între oamenii care compun societatea liberă de azi. Dacă veţi circula prin natură, străbătând păduri, munţi şi ape şi veţi auzi prin văi un sunet fermecat de flaut, să nu vă opriţi! Altfel, veţi pierde o lacrimă! E lacrima durerilor nespuse, dar trăite, de cel care a trecut prin viaţă ca un geniu nebun.
Cornel SABOU