Corneliu Coposu şi vorbele sale...

Am decis să public acum un interviu vechi luat lui Corneliu Coposu, ultimul mare lider politic al Partidului Naţional-Ţărănesc. Cel care a luat acest interviu a fost omul de televiziune Vartan Arachelian care apoi a concentrat întreaga discuţie într-o carte... Vă invit să-l citiţi căci în ceea ce spune Coposu găsiţi infinit mai multe lucruri interesante decât în cele spuse de oamenii politici care ne sparg timpanele azi! (Cornel SABOU)

Corneliu (Cornel) Coposu (n. 20 mai 1914, Bobota, Sălaj - d. 11 noiembrie 1995, Bucureşti) a fost un om politic român, preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (1990 - 1995), senator, lider al opoziţiei din România postcomunistă. A fost deţinut politic sub regimul comunist.
Între 1937 şi 1940 a activat ca secretar personal al lui Iuliu Maniu, pe care l-a însoţit în toate misiunile sale politice. În 1940 a primit funcţia secretar politic al lui Iuliu Maniu. În 1945 a devenit preşedinte al filialei PNŢ Sălaj.
Pe 14 iulie 1947 a fost arestat împreună cu întreaga conducere a PNŢ, în ceea ce s-a numit Înscenarea de la Tămădău. Până în 1956 a fost ţinut în arest preventiv, fără să fie judecat. În 1956 i s-a înscenat un proces pentru "înaltă trădare a clasei muncitoare" şi pentru "crimă contra reformelor sociale". A fost condamnat la muncă silnică pe viaţă. Până în 1962 a fost închis într-un regim sever de izolare la penitenciarul Râmnicu Sărat.
În aprilie 1964 a fost pus în libertate după 17 ani de detenţie. A fost angajat ca muncitor necalificat la Întreprinderea de Construcţii-Montaj Bucureşti, atelierul de tâmplarie mecanică.
În ianuarie 1990 reînfiinţează Partidul Naţional Ţărănesc sub titulatura Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat, al cărui preşedinte va fi până la moarte. Este unul din iniţiatorii Convenţiei Democrate Române, alianţă de partide creată în 1992 cu scopul de a contracara guvernarea de stânga a lui Ion Iliescu.
În mai 1995 a fost numit Ofiţer al Legiunii de Onoare, cea mai înaltă distincţie acordată de Republica Franceză cetăţenilor străini. Pe 6 octombrie 1995 a avut loc la sediul Ambasadei Franţei la Bucureşti ceremonia înmânării înaltei distincţii.
Moartea sa în noiembrie 1995 a generat un imens val de simpatie populară pentru forţele politice anticomuniste din România. Deşi nu a beneficiat de funeralii naţionale, la înmormântarea sa au participat sute de mii de oameni, veniţi din întreaga ţară. Acest curent de simpatie a contribuit la victoria Convenţiei Democrate la alegerile generale din 1996.
Este înmormântat în Cimitirul Bellu Catolic. Numeroase locuri publice îi poartă numele. În Piaţa Palatului din Bucureşti a fost dezvelit un monument în amintirea lui Corneliu Coposu, monument aşezat faţă în faţă cu cel al lui Iuliu Maniu, ale cărui idealuri le-a dus mai departe.

Vîşinski, un călău al naţiunilor care au ajuns sub stăpînirea şi controlul Uniunii Sovietice

Vartan Arachelian: întîmplarea face, iată, să începem această suită de convorbiri în ziua de 6 martie 1991. Unde vă aflaţi şi ce făceaţi la 6 martie 1945?

Corneliu Coposu: Cînd s-a constituit guvernul Petru Groza eram lîngă Maniu de cîteva zile, după o serie întreagă de convorbiri, de conversaţii, de întîlniri infructuoase care s-au soldat, în cele din urmă, cu aducerea la guvern a primei echipe comuniste. în prealabil, Groza a încercat, cu spiritul lui de speculaţie, să antreneze în această guvernare şi membri ai partidului nostru. A avut conversaţii repetate cu Aurel Dobrescu, Aurel Leucuţia, cu mine, încercînd să-şi asigure colaborarea unor reprezentanţi ai Partidului Naţional Ţărănesc în echipa guvernamentală pe care vroia să o constituie. Echipă care s-a constituit, aşa cum se ştie, prin presiunea exercitată în discutarea acestei formule guvernamentale în două moduri: pe cale amiabilă, mijlocită de Petru Groza, şi prin presiune morală, prin ameninţări exercitate de Vîşinski. Vîşinski era în ţară, a avut două audienţe la rege. La ultima audienţă, conţinutul căreia ne-a fost comunicat imediat, Vîşinski a avut o atitudine brutală, plină de ameninţări şi a dat un ultimatum regelui, ca în termen de o oră să-i răspundă dacă este de acord sau nu cu numirea lui Groza ca prim-ministru şi cu schimbarea echipei guvernamentale. Faţă de ezitările regelui a insistat, prevalîndu-se de dreptul lui de a impune o echipă guvernamentală prietenă a Uniunii Sovietice, aşa cum se  reconizase în prealabil în convenţiile dintre marii aliaţi; furios de ezitările regelui a plecat trîntind uşa de asemenea manieră încît zidul de deasupra canatului uşii s-a crăpat. La o oră după plecarea lui Vîşinski, mergîndla Palat, e vorba de palatul de lîngă Arcul de Triumf, Palatul Elisabeta, unde era reşedinţa regelui, am văzut cu ochii mei urmele gestului violent făcut de Vîşinski.

Vartan Arachelian: Fostul procuror general al Uniunii Sovietice în anii '30, anii execuţiilor staliniste în masă.

Corneliu Coposu: Vîşinski era marele tartor, el are pe conştiinţă sutele de mii de victime, pentru că, în calitate de procuror general şi în calitatea de exponent al puterii represive a regimului stalinist a fost mîna înarmată, ca să spun aşa, a regimului. Era de o duritate deosebită; a fost fără nici un fel de reticenţă şi milă împotriva adversarilor politici. A fost un fel de călău nu numai al poporului rus, dar şi al naţiunilor care au ajuns sub stăpînirea şi controlul Uniunii Sovietice.

Vartan Arachelian: De data aceasta era în Bucureşti în calitatea lui de ministru de externe al Uniunii Sovietice?

Corneliu Coposu: Nu, ministru de externe era Molotov. El a fost în calitate de trimis special al guvernului, era ministru adjunct al ministerului de externe şi, bineînţeles că a impus regelui acest guvern. Regele nu a avut altă soluţie şi a trebuit să-i dea un răspuns afirmativ. Astfel ne-am pomenit cu acest "guvern de largă concentrare democratică", prezidat de Petru Groza, în care, pentru aparenţe, au fost incluşi şi nişte disidenţi din partea Partidului Liberal şi ai Partidului Naţional Ţărănesc.

Petru Groza era un chiabur de mâna întâi

Vartan Arachelian: Aş vrea să facem o mică paranteză şi să-mi spuneţi de cînd îl cunoşteaţi pe dr. Petru Groza. Cum era Petru Groza în intimitate, ce reprezenta el ca personaj politic?

Corneliu Coposu: Da, era un om simpatic, aproape neserios în toate manifestările lui. îl cunoşteam de foarte multă vreme, am fost în casa lui de nenumărate ori, aş putea spune că în conversaţiile lui şi în viaţă era un şarmant, dar nu avea linie de conduită, era capabil de orice fel de compromis şi marşa pe abilitatea lui de a face manevre, de a împăca lucrurile. Chiar şi în preajma formării guvernului prezidat de el a încercat cîteva manevre, destul de iscusite, ca să păcălească pe interlocutorii lui. Nu se putea avea încredere în ce spunea. Era departe de a avea vederi comuniste; convingerile lui, însă, erau fluide şi cum a beneficiat şi de încrederea ruşilor...

Vartan Arachelian: în anii '30, ce reprezenta el ca personalitate politică în Român ia?

Corneliu Coposu: în anii '30 nu reprezenta prea mult. A avut la un moment dat inspiraţia să constituie un fel de partid ţărănesc, pe care l-a numit "Frontul plugarilor". El avea cîţiva oameni de casă, devotaţi şi pe care şi-aîntemeiat organizarea acestui front, o poveste destul de interesantă. Groza deţinea o bancă în Deva, o bancă populară, care avea drept preocupare asistenţa financiară dată populaţiei, cu împrumuturi şi credite mici, limitate, garantate pe proprietăţi, pe poliţe ş.a.m.d. După perioada de penurie şi  criză internaţională care a afectat şi ţara noastră, şi în special situaţia ţăranilor, la un moment dat a făcut convocarea tuturor debitorilor şi de o manieră spectaculară a luat toate poliţele ţărăneşti şi le-a dat foc. Cu această ocazie a fondat acest faimos Front al plugarilor. Era în perioada de criză, mare lucru nu a făcut, fiindcă era vorba de nişte debite în fond pierdute, care erau nerecuperabile, dar a făcut un gest care i-a adus o oarecare popularitate şi care i-a dat posibilitatea să înfiinţeze această formaţiune politică care era subvenţionată din "Ajutorul roşu". Nu a avut o foarte mare audienţă la început, totuşi a reuşit să-şi înfiinţeze o organizaţie specială în judeţul Hunedoara. A încercat să se extindă şi în alte judeţe. Avea în apropierea lui pe Zăroni şi alţi cîţiva oameni de casă, care-i făceau propagandă. Această propagandă nu s-a soldat cu rezultate concrete. Dar se ştia de existenţa unui partid de stînga care reprezenta interesele ţăranilor. La un moment dat, la alegerile parţiale din '37, care au avut loc la Hunedoara, cînd partidul nostru a candidat împotriva partidului guvernamental, susţinut de guvernul liberal, Groza s-a prezentat, oferindu-şi suportul electoral al formaţiei sale de partid. Deci, în aceste alegeri parţiale, partidul nostru a mers împreună cu acest front al plugarilor. Cu ocazia campaniei electorale, care a precedat aceste alegeri, am fost la el acasă, găzduit în vila lui. Atunci am fost şi la Zăroni. Avea o gospodărie chibzuită.

Vartan Arachelian: Am auzit că era un fermier.

Corneliu Coposu: Era un chiabur de mîna întîi şi nu era un om lipsit de instruire; avea patru clase gimnaziale făcute la un liceu german, citea curent în limba germană, avea o bibliotecă impresionantă pentru un ţăran, am găsit la el acasă cam 7-800 de volume de cultură generală şi de cărţi politice. Fusese delegat şi la un congres internaţional agrar care avusese loc la Praga. în ce priveşte pe Groza era un om abil care-şi supraaprecia abilitatea considerîndu-se înarmat cu o şmecherie care să înfrîngă toate rezistentele şi să depăşească vigilenţa şi atenţia interlocutorilor. Altfel în societate era foarte simpatic, avea o familie serioasă. Soţia lui era o matroană ardeleană în afară de price fel de critică, care a făcut eforturi să-şi crească copiii în mentalitatea clasică a tradiţiilor transilvănene, în sfîrşit, din punct de vedere politic, Groza nu pricepea mare lucru, dar încerca să suplinească prin abilitate şi prin vicleşug anumite carenţe de informaţie şi orientare politică. Orientarea lui de stînga era de suprafata.dat fiind şi situaţia lui materială apreciabilă, în Deva era aproape stăpînul oraşului, avea în proprietatea lui hotel, uzină electrică, restaurant, prăvălii... Chiar vila lui preferată era făcută pe un teren al oraşului concesionat pentru o sută de ani de către primărie. Deci era un om înstărit. Sigur că pentru situaţia lui, buna lui stare i-ar fi indicat altă orientare decît o orientare de stînga. în această orientare de stînga el vedea o posibilitate de a se afirma. Fără îndoială a făcut multe servicii partidului comunist, poate unele dintre ele le-a făcut inconştient. De fiecare dată în convorbirile nenumărate pe care le-am avut pe vremea cînd el era prim-ministru al unui guvern comunist, în discuţiile cu mine vorbea despre comunişti calificîndu-i "ăştia!... Cînd scăpăm de ăştia. Facem tot posibilul... Lasă că o să fie bine, îi ducem noi cu zăhărelul". Asta era conversaţia lui şi limbajul pe care îl întrebuinţa. Nu pot să cred nici un moment că ar fi fost sincer devotat cauzei de extremă stingă şi comunistă. Poate la un moment dat s-a considerat ca persoană providenţială menită să treacă printr-o perioadă de aspiraţii şi de confruntări, şi să-şi bată pieptul cu gloria de a fi fost un element util şi salvator pentru burghezia românească. Că de fiecare dată accentua că are el grijă şi va veni vremea cînd se vor normaliza lucrurile şi că ceea ce a făcut el este desigur în favorul suprastructurii din România.

Vartan Arachelian: Mie mi se pare că a fost un personaj absolut insolit pentru lumea politică din Ardeal. Această şmecherie era mai degrabă comună în Vechiul Regat decît în Transilvania. Mi-aduc aminte că prima oară cînd am fost la Deva, nişte vechi prieteni mi-au arătat fosta casă a lui Groza, o casă cu terasă, de fapt nu se vedea acoperişul acela tradiţional al zonei şi mi s-a povestit o legendă locală: într-o zi au venit datornicii lui Groza să-l roage să le mai facă nişte împrumuturi şi atunci el a ieşit în faţa casei şi le-a spus: "Fraţilor ţărani, s-a plîns el, Groza, nu am bani nici eu, nu vedeţi că n-am reuşit să-mi pun acoperiş la casă?!" S-au uitat ţăranii şi au văzut că într-adevăr nu era acoperişul acela în şarpantă, şi şi-au zis: săracul de el, bancherul nu are nici el bani. Şi s-au lăsat convinşi. Avea această şmecherie. Nu-i cunosc originea. E adevărat, cum spuneţi şi dumneavoastră, a avut nişte copii crescuţi excepţional, probabil că este meritul soţiei lui. A apucat să fie în Parlamentul României?

Corneliu Coposu: Da, pe vremea guvernării Averescu. Partidele politice din Vechiul Regat au căutat să polarizeze în jurul lor simpatii şi în Transilvania. Propaganda lor nu a avut prea mare rezonanţă şi elementele capturate de către partidele din Vechiul Regat au fost elemente marginale, de multe ori compromise. Atunci cînd la aceaste partide româneşti vechi au aderat ardelenii, adeziunea lor a produs senzaţie, au fost oameni plictisiţi de aşteptare şi de opoziţia permanentă la care-i condamna Partidul Naţional Român din Transilvania (care era intransigent în anumite direcţii şi refractar la orice fel de compromisuri), deci, văzîndu-se aceştia în situaţia de a se eterniza în opoziţie, au răspuns unor invitaţii ispititoare făcute de puterea politică. A fost un gest colectiv al aşa-zişilor "fripturişti". Fripturişti i-a botezat lorga, pentru că s-au lăsat atraşi de friptura oferită de guvern.

Vartan Arachelian: lorga, deci, a lansat expresia... 

Corneliu Coposu: Au fost cîteva nume răsunătoare care au aderat la guvernarea lui Averescu printre care a fost şi Petru Groza. Petru Groza nu a ocupat nici un fel de demnitate şi nu a avut nici o funcţie în cadrul Partidului Naţional Român din Transilvania, fiind socotit, în epoca de dinainte de Unirea din 1918, ca făcînd parte din tagma colaboraţionişti lor. Nu în sens rău colaboraţionism, în Ardeal existau categorii de români care erau adepţii unor relaţii amiabile cu stăpînirea şi care socoteau că politica cea mai cuminte pe care trebuie să o facă românii din Ungaria e de a practica raporturi bune cu stăpînirea pentru că pe linia unor relaţii amicale şi personale să poată obţine ce nu se putea obţine pe linia luptei politice. De altfel într-o asemenea atitudine s-a complăcut Partidul Naţional Român între 1869 şi 1905, adică o politică necombativă faţă de regimul care nu recunoştea drepturile fundamentale ale poporului român. Această pasivitate, care a fost doctrina oficială a partidului, a fost ruptă abia în 1905. în intervalul acesta lumea se manifesta în raporturile cu guvernul, fie de o manieră de colaborare, fie de o manieră de toleranţă şi de reţinere. Din categoria aceasta a pasiviştilor, care a supravieţuit şi după schimbarea oficială de atitudine a Partidului Naţional Român, au rămas o mulţime de transilvăneni, unii dintre ei oameni integri, de bună credinţă, cum era marele filantrop Ion Mihu. Au fost români de prestigiu cărora nu li se poate reproşa nimic, a fost dr. Loga care a adoptat sistemul ăsta de conciliere cu oficialitatea. Groza făcea parte din categoria acestora. Nu i se poate contesta calitatea lui de român, dar gîndirea lui politică era necorespunzătoare de-acum cu atitudinea fermă pe care o luase conducerea partidului care reprezenta în mare majoritate populaţia românească. De la atitudinea oficială a partidului au făcut excepţie numai cîţiva reprezentanţi proeminenţi ai clerului - care justificau ţinuta lor prin datoria de a apăra biserica pe care o reprezentau - şi o parte a intelectualităţii. Oamenii aceştia erau blamaţi de conducerea partidului pentru că nu au luat parte la o luptă destul de grea, la o confruntare obositoare şi cu riscuri, dusă tot timpul cu guvernările reacţionare şi oprimatoare. Groza nu a făcut parte din conducerea Partidului Naţional Român, totuşi la Adunarea naţională de la l decembrie 1918 a fost şi el prezent, deci nu poate fi socotit nici renegat, nici un om care a făcut compromisuri cu ideea naţională. Vreau să remarc că aţi făcut o observaţie foarte justă: printre ardeleni se găsesc puţine exemple de oameni de compromis, oameni care să aibă calitatea de a face nişte înţelegeri prin concesiuni, de a face retuşuri la principiile ferme de manifestare ale unor oameni integri, aşa cum s-au manifestat în general oamenii

politici din Ardeal înainte de război şi în epoca constituirii României Mari. Deci, Groza nu a făcut parte din conducerea Partidului Naţional Român, nu a luat parte la instanţele constituite la Adunarea de la Alba lulia, însă fiind disponibil a fost racolat de către Averescu, care nu avea sprijin electoral în Ardeal şi nu se putea întemeia pe adeziuni; el l-a făcut ministru în guvernul său. Se pare că rotunjirea averii lui s-a făcut în timpul acestui ministeriat, care a pus în aplicare reforma agrară şi care dădea infinite posibilităţi, mai mult sau mai puţin oneste, de făcut avere.

(va urma)