Raportul Comisei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989 (VIII)

TIMIŞOARA – ORAŞUL DECLANŞĂRII REVOLUŢIEI ROMÂNE DIN DECEMBRIE 1989

Străveche vatră românească, spaţiu de spiritualitate dintotdeauna a neamului românesc, Banatul a reprezentat de peste 2 milenii întruchiparea luptei dârze pentru libertate şi democraţie a unui popor mândru şi care şi-a apărat fiinţa şi pământul străbun năzuind permanent ca pe rodul virtuţilor sale să-şi clădească o viaţă, o istorie şi un loc potrivit între naţiunile lumii.

Eforturile constructive ale locuitorilor români, germani, maghiari şi sârbi şi de alte naţionalităţi sunt aşezate pe temelia valorilor materiale şi spirituale ale unui trecut demn ce se pierde în negura vremurilor şi relaţiilor fireşti de convieţuire şi respect.

Vatră a unităţii de gând, simţire şi faptă, judeţul Timiş continuă a străluci în constelaţia judeţelor ţării ca o ctitorie de oameni harnici, dârji şi iubitori de ţară.

Judeţul Timiş are o populaţie de peste 700.000 locuitori din care numai în municipiul Timişoara – reşedinţă de judeţ, locuiesc peste 300.000 de oameni. Acest oraş ocupă al 3-lea loc ca mărime între oraşele ţării pe naţionalităţi, populaţia judeţului se prezintă astfel: români: 80,1 %; maghiari: 9,0%; germani: 3,8%; sârbi: 2,4%; ţigani: 2,1%; În mediul urban: 39,3%, iar în mediul rural: 48,4%. 

Pe religii, structura populaţiei  judeţului Timiş se prezintă astfel: ortodoxă: 78%, romano-catolică: 10%, penticostală: 2,7%; reformată: 2,3%; baptistă: 1,2%; greco-catolică, adventistă: 0,2%.

Deţinător al unor ramuri de vârf în economia naţională (calculatoare, poduri rulante electrice, motoare electrice, chimie etc.) judeţul Timiş şi oraşul Timişoara prezintă şi o mare importanţă cultural-turistică. Relieful diversificat, de la înălţimi muntoase de peste 1300 m la câmpii joase, judeţul Timiş dispune de importante bogăţii naturale ale solului şi subsolului. Aşezat în Câmpia de vest a ţării, se învecinează cu Iugoslavia şi Ungaria de-a lungul unui important drum ce uneşte Europa Vestică şi Centrală cu Marea Neagră. Timişoara se află la o distanţă aproximativ egală de Marea Adriatică şi Marea Neagră.

În 1940, o mare parte a refugiaţilor din Transilvania vremelnic ocupată a fost găzduită frăţeşte de Banatul îndoliat. Populaţia majoritară română a trăit exemplar alături de şvabi, sârbi maghiari chiar şi în timpul războiului. Ţara va cădea, sub cizma bolşevică impusă de „balalaicele” şi tancurile armatei roşii.

În 1945, după plecarea în masă a şvabilor, speriaţi de regimul comunist urmată de deportările masive ale acestora în Rusia sovietică s-a lăsat un vid care a însemnat o mare pierdere economică şi culturală. În perioada anti-Tito, condusă de Gheorghiu-Dej, a frânat dezvoltarea Banatului care a suferit şi o ocupaţie bolşevică dintre cele mai crunte.

Începând din deceniul şapte, a apărut şi criza economică a României, în realitate a întregului sistem comunist. În anii 1988-1989, degradarea economică şi socială în România s-a accentuat, ajungându-se la o situaţie imposibilă.

Existenţa unei practici de nepromovare,către cei doi dictatori, a informaţiilor negative pe motivul de a nu-i supăra, înlocuirea adevărului cu minciuna care devenise lege, toate acestea au adus grave prejudicii întregii activităţi economice, sociale şi chiar politice. Exista un refuz al factorilor de conducere în stat, de a lua în consideraţie semnele certe de dezintegrare a întregului postament pe care era aşezată societatea românească, fie pentru a nu-şi pierde scaunele, fie pentru a nu suporta repercusiuni asupra propriilor persoane. Din motive pur subiective dezvoltarea comunistă a economiei româneşti ajunsese în această perioadă la limita maximă a ceea ce ea putea oferi, mult agravată de ambiţiile celor doi dictatori, astfel că începând cu 1978 se declanşează declinul rapid şi inevitabil.

Unele date şi informaţii deţinute de organele specializate ale judeţului Timiş premergătoare perioadei revoluţionare din decembrie 1989  

Evoluţia vieţii social-politice a judeţului Timiş din anii dictaturii comuniste şi în special din ultimii ani ai regimului totalitarist-ceauşist se îndrepta spre o stare prerevoluţionară explozivă ca urmare a existenţei unor importante contradicţii economice şi sociale. Degradarea nivelului de viaţă al imensei majorităţi a populaţiei ajunsese la un punct limită ce nu putea fi depăşit decât prin nişte schimbări radicale şi de fond. Apariţia unei opoziţii mute şi dârze din partea populaţiei exprima o stare tensională, care ar fi trebuit să convingă conducerea de partid şi a securităţii de existenţa unui imens pericol. Informaţiile deţinute de cuplul dictatorial puse la dispoziţie de organele securităţii statului sugerau totuşi în linii mari, starea tensionată existentă în majoritatea segmentelor socio-profesionale ale ţării şi mai ales în Banat. Pierderea contactului regimului dictatorial cu realitatea socială din ţară explică arbitrariul în efectuarea actului de conducere iresponsabil şi, totodată, inconştienţa în faţa cauzelor apariţiei unor tulburări sociale. Încă din anul 1987 România fusese supusă unui intens tir informaţional din partea serviciilor de spionaj străine. Vestul şi-a unit eforturile cu serviciile de informaţii ale ţărilor vecine „frăţeşti”, cu interese diferite asupra ţării dar, având toate un interes comun şi anume, înlăturarea incomodului clan ceauşist ca un început al slăbirii şi, poate chiar, al dezintegrări României. Ca urmare, serviciile de spionaj şi-au mutat priorităţile spre acutizarea prin orice căi şi prin orice mijloace a crizei interne. În acest sens, s-a urmărit printre altele şi crearea unei mişcări de dizidentă prin realizarea unui grup de opozanţi care la nevoie, să poată fi scoşi în faţă ca fiind promotorii acţiunii de răsturnare a puterii. În realitate, această acţiune nu a prea a reuşit în România. Singura persoană care merită în mod deosebit amintită este doamna Doina Cornea, pentru extraordinarul său curaj.

La sfârşitul anului 1988 organele specializate din ţară au informat pe Nicolae Ceauşescu despre proiectarea în Occident a dezmembrării României, lucru pe care dictatorul a refuzat să îl creadă. În decembrie 1988 cu prilejul întâlnirii periodice cu conducerea iugoslavă (Loncear şi Dizdarevici) şi când aceştia au pus în discuţie problema Banatului sârbesc, Nicolae Ceauşescu a reacţionat destul de dur. Respectiva consfătuire era pe punctul de a fi compromisă. Dacă e să dăm crezare opiniilor relatate în lucrarea „La cele mai înalte nivele ale puterii” Editura ALL – 1994, având la bază documente KGB şi CIA, în care se relata că în decembrie 1988 în sala Sfânta Ecaterina de la Kremlin, secretarul general al P.C. (B) al URSS, M.S. Gorbaciov 1-a primit pe Henry Kissinger – reprezentantul preşedintelui SUA. Acesta a oferit un plic lui Gorbaciov ce conţinea propuneri de împărţire a sferelor de influenţă în Europa de Est, între SUA şi URSS.

Relaţiile personale dintre Ceauşescu şi Gorbaciov devin din ce în ce mai critice fiind dublate şi de atitudinea sa sfidătoare faţă de SUA pentru ca pe plan intern să nu rămână mai prejos dictatorul forţează plata tuturor datoriilor externe ducând ţara într-o mizerie de nedescris, frig, întuneric, sărăcie şi foamete.

Un an mai târziu, pe 8 iulie 1989, cu ocazia întâlnirii la nivel al ţărilor membre ale Tratatului de la Varşovia, Nicolae Ceauşescu a încercat să realizeze o dezamorsare a relaţiilor româno-ungare. Ca urmare, s-a organizat o întâlnire bilaterală la Arad cu conducerea ungară (NYRESZO, NEMETH MIKLOŞ şi GYULA HORN – arunci Ministerul de Externe şi care a fost un fiasco total, deoarece delegaţia ungară a susţinut că Transilvania nu aparţine României şi că în consecinţă vor proceda la internaţionalizarea problemei în cadrul ONU şi al altor organizaţii internaţionale În acest context, Nicolae Ceauşescu şi-a pierdut calmul ripostând ferm şi cu violenţă.

Acestea au fost momentele când Nicolae Ceauşescu a înţeles propriile sale afirmaţii că „...se pune ceva la cale împotriva României” fără a-şi da seama că el personal devenise indezirabil în faţa întregii lumi şi mai ales în faţa poporului român.

O analiză sumară a delegaţiilor străine participante la Congresul al XIV-lea ne dă posibilitatea a trage nişte concluzii interesante astfel: nivelul de reprezentare foarte scăzut, opiniile declarate ale unor delegaţi potrivit cărora cu acest prilej Nicolae Ceauşescu ar renunţa la conducere şi încercările unor delegaţi de a incita cadrele de conducere din partid de a trece la acţiuni pentru înlăturarea clanului ceauşist; confirmarea din partea unor delegaţi că în exterior se pun la cale unele acţiuni pentru înlăturarea lui Ceauşescu. Din informaţiile deţinute de organele de contraspionaj româneşti rezulta că forţe străine planificaseră ca dată pentru înlăturarea grupului ceauşist – 25 decembrie 1989 – sărbătoarea Crăciunului sau 31 decembrie – sărbătoarea Noului An.

Occidentalii au mers pe stimularea nemulţumirilor existente în partea de apus a ţării, în Transilvania şi Banat şi aceasta având în vedere doi factori de bază – minorităţi naţionale şi culte şi secte neoprotestante pe care le stimulau material şi organizatoric.

Din punct de vedere economic trebuie să recunoaştem că bănăţenii trăiau mai bine ca în restul ţării,având în vedere bogăţia zonei, dar şi hărnicia oamenilor.

Din informaţiile securităţii, la reuniunea şefilor de state şi de guverne a ţărilor membre a pieţii comune, ar fi fost iniţiate măsuri coordonate în vederea multiplicării acţiunilor de destabilizare a situaţiei din Europa de Est, în vederea căderii regimurilor comuniste. Cu referire la România, reuniunea a hotărât: „…în contextul poziţiilor concertate ale SUA şi URSS se are în vedere intensificarea acţiunilor vizând crearea unei tensiuni interne; destabilizarea prin folosirea unor stări de nemulţumire şi incitări în mediul minorităţii maghiare, considerându-se că în acest fel, România ar putea fi determinată să nu mai obstrucţioneze procesele ce au loc în Est.” (notă DSS nr.0263/22.11.1989).

Este evident că regimul totalitar din România se afla în faţa unei iminente prăbuşiri, a unei inevitabile explozii populare.

Plecând de la unica idee a unui pericol extern, regimul ceauşist nu era în măsură să înţeleagă adevăratele cauze care aparţineau în fapt, problematicii interne, a stării de cumplită nemulţumire de sărăcie şi mizerabilă umilinţă.

Dispunerea municipiului şi a judeţului într-o zonă geografică situată la confluenţa unor factori de propagandă externă, deosebit de activă; existenţa unei atitudini anticomuniste specifice populaţiei timişorene; tradiţia democratică prezentă în concepţia şi comportamentul localnicilor, existenţa unui cadru de relaţii şi contacte mult mai dezvoltate cu cetăţeni din ţările Europei Occidentale şi Centrale, specificul compoziţiei etnice a regiunii sunt tot atâţia factori ce au creat mediul prielnic al izbucnirii revoltei.

Factorii enumeraţi, precum şi mulţi alţii, au demonstrat că atât cursul evenimentelor de la Timişoara, clar anticomuniste, cât şi deznodământul lor au fost determinate în mod fundamental de populaţia Timişoarei. Ceauşescu anilor 1968-1975, simpatizat de Occident prin atitudinea sa refractară la dictatura sovietică de tip cominternist devenise arogant, megaloman şi retrograd în deceniul 80 în faţa aceloraşi politicieni din Vest. Pentru URSS şi, mai exact, pentru Gorbaciov, el era inadaptabil schimbărilor pe care le dorea şi chiar mai mult, avea uneori poziţia unui inamic.

Din raportul SRI rezultă că în ultimele luni ale anului 1989 a sporit simţitor şi inexplicabil numărul trecerilor ilegale ale frontierei dinspre Ungaria în România, precum şi returnările masive de fugari de către autorităţile maghiare. În decembrie, deşi la Timişoara se aflau gl. Macri şi col. Teodorescu, nici un posibil agent nu a fost demascat.

Atitudinea atât de rapid exprimată de Bush şi oamenii săi privind o posibilă, chiar necesară intervenţie a Pactului de la Varşovia în România este evident continuarea unei discuţii sau înţelegeri deja avute.

Ofertele ruşilor de un posibil „ajutor” făcute în noaptea de 22/23 decembrie – telefonic – generalului Guşă, se refereau la un regiment de trupe aeromobile şi de desant.

În acelaşi timp, ambasadorul francez oferea 90 antiterorişti în apropierea graniţei de la Oradea, (declaraţie S.N. şi Dna Doina Cornea).

Nici o clipă nu trebuie să uităm că pe teritoriul României se aflau 10000-20000 posibili combatanţi veniţi din Uniunea Sovietică, dintre turiştii supranumerici veniţi din U.R.S.S.

Diversiunea aeriană şi electronică,  la care a fost supus întreg teritoriul naţional vine să confirme existenţa unui plan de acţiune militară împotriva României.

Revoluţia română, prin desfăşurarea evenimentelor, a dat peste cap toate planurile externe. Nu a căzut numai Ceauşescu, a căzut pentru prima dată un regim comunist.

Trecerea Armatei de partea Revoluţiei a jucat rolul determinant, dar comuniştii au continuat să creadă în existenţa sistemului lor.

Cu toate implicaţiile străine nu putem aduce atingeri unui adevăr pe cât de evident pe atât de incontestabil: revoluţia de la Timişoara a fost a timişorenilor, iar victoria ei se datoreşte în covârşitoare măsură majorităţii populaţiei timişorene.

Dintr-o revoltă a nemulţumiţilor, mişcarea s-a transformat într-o revoluţie anticomunistă.

va urma