Prolog la un nou conflict...

Sine amicitia vitam esse nullam – Fără prietenie nu există viaţă ! – Cicero în scrisoarea “Către Laelius”

Am crezut (şi am sperat) că nu va mai fi cazul să reiau vechile conflicte cu administraţia penitenciarului. Sunt situaţii, însă, care mă obligă. Să iau atitudine. Pentru că NU POT asista impasibil la batjocorirea unor oameni, la manifestarea de putere a unora care n-au nimic sfânt pe lumea asta. Eu rămân, totuşi, cu speranţa că – măcar în ultimul ceas – cineva se va trezi din somnul în care doarme pe el, şi va îndrepta lucrurile. Pe cursul lor normal.

Am scris, nu o dată, despre matrapazlâcurile care se fac în interior, despre ”afacerile” profitabile făcute de unii ofiţeri pe ”spatele” libertăţii noastre. Am dat multe cazuri concrete, cu nume şi prenume, cu evenimente descrise amănunţit. La ”panoplia” de exemple mai trebuie să adaug unul. Unul dureros pentru mine, deoarece implică destinul unui om drag mie, şi care se vede silit să îndure aici, la puşcărie, umilinţe greu de descris în cuvinte.

Ca să fie clar de la început, nu mă refer (şi nu mă voi referi niciodată) la situaţiile umilitoare în care ne poate pune (legal şi regulamentar) postura în care ne aflăm acum, de deţinuţi, de ”persoane private de libertate”. Prin însăşi ”statutul” nostru suntem ”siliţi” să acceptăm anumite condiţii care sunt considerate degradante de către lumea civilizată. Nu m-am plâns niciodată de asemenea situaţii, pentru că ŞTIU/POT să accept realitatea şi să mă împac cu ea atunci când condiţiile pe care le înfrunt, oricât ar fi de umilitoare, sunt justificate de argumente obiective. Mă lovesc însă de situaţii care n-au nimic în comun cu bunul simţ, cu legea sau cu regulamentele în vigoare, şi care sporesc gratuit durerea omului închis. Sunt situaţii generate de oameni fără conştiinţă, care se bucură să producă un ”rău”, şi-o durere în plus. Sunt oameni care de fapt suferă de grave tulburări psihice, şi nu mă refer aici la deţinuţi, ci la câteva cadre ale unităţii. Experimentând viaţa de la puşcăria Baia Mare, m-am convins de cel puţin un lucru. Că, după liberare, TREBUIE să fac toate demersurile oficiale necesare pentru examinarea psihică a cadrelor care gestionează unitatea. O examinare care să fie făcută de medici specialişti din afara sistemului, şi care să reflecte realitatea. Vom trăi momentul acesta, v-o promit! Pentru că, liber fiind, îmi stă în ”putere” să obţin aprobările necesare pentru o asemenea ”investigaţie”... Atunci vă veţi convinge şi voi că tot ce am scris eu aici, timp de trei ani, nu sunt jigniri sau răzbunări gratuite, ci cruda realitate. Că suntem conduşi aici de oameni grav bolnavi psihic. Oameni care trebuie să primească ajutor de specialitate pentru a mai putea fi numiţi... oameni!

Acesta este un prolog... Cum au mai fost şi altele care au fost apoi, imediat, urmate de seriale întregi de dezvăluiri. Vor urma şi acum... Textele sunt deja scrise. Vor fi publicate la anumite intervale de timp, urmând nişte reguli jurnalistice precise. Nu pot fi oprit prin măsuri de forţă (aviz AMATORILOR!)! Nu pot fi nici şantajat cu apropiata mea liberare condiţionată. EU nu sunt unul din aceia... Pot să trec dincolo de evenimentele imediate, de interesele mărunte, şi să văd esenţialul, lucrurile care cu adevărat contează. ACOLO mă ancorez puternic, şi de acolo îmi extrag puterea de a merge înainte pe un drum care să mă onoreze. Nu în ochii LOR, a celor bolnavi psihic! Nu ţin la aprecierile care ar putea veni dintr-o direcţie pe care nu vreau s-o urmez. Rămâne să vedem împreună dacă ”MERITĂ” (sau nu) SĂ MORI aşa cum vrei dacă nu poţi să trăieşti aşa cum ar fi posibil, decent şi uman. Pe curând...

Cornel SABOU