Istoria Maramureşului (II) - Epoca preistorică şi daco-romană

După o lucrare a PROF. ALEXANDRU FILIPAŞCU DE DOLHA ŞI DE PETROVA, DOCTOR ÎN FILOSOFIE ŞI TEOLOGIE, Editura „GUTINUL" Baia Mare -1997 - Textul este reprodus după prima ediţie a lucrării, apărută în 1940 Ia tipografia ziarului „UNIVERSUL" Bucureşti

Maramureşul dacilor liberi ocupat de Romani

Nu se poate determina începutul locuirii Maramureşului şi nici rasa căreia i-au aparţinut primii săi locuitori. Faptul că Maramureşul putea să ofere din abundenţă toate cele trebuincioase vieţii omeneşti trebuie să fi exercitat încă din cele mai vechi timpuri o puternică atracţie pentru aşezările omeneşti. Bogata faună, sarea ce se întinde de la Cuhea la Hust pe o lungime de 100 km, cele 234 izvoare minerale, păşunile bogate, excelentul mijloc de comunicare de-a lungul văilor, posibilitatea de lăzuire a şesurilor pentru aşezări de sate şi pentru un început de agricultură, cantitatea enormă de lemn etc. nu puteau să rămână neobservate de ochiul ager al omului. Aceasta cu atât mai mult că Maramureşul, izolat de restul lumii, oferea locuitorilor săi un adăpost sigur împotriva invaziilor popoarelor care au stăpânit vremelnic provinciile învecinate

Dacă vechea Dacie este leagănul civilizaţiei anti-elene şi primul pământ de descălecare pentru popoarele din Asia, în conflictul neîntrerupt care a existat între stăpânii Daciei şi noul popor năvălitor, o parte din cei biruiţi şi alungaţi trebuie să fi căutat refugiu în Maramureşul apărat de munţi şi de codri seculari. Repetarea deasă a acestor conflicte a înmulţit peste măsură numărul locuitorilor, umplând până şi coamele munţilor celor mai înalţi cu aşezări omeneşti. Aceasta se constată din terenurile muntoase, nepotrivite agriculturii, care poartă totuşi urme neîndoielnice de cultivare intensă şi îndelungată: cum sunt răzoarele înalte, ce despărţeau singuraticele parcele şi grupurile geometrice, rămăşiţele vechilor bordeie de locuit. Timpul acesta s-a păstrat în tradiţia populară sub numele de „poiede", când după aceeaşi tradiţie târgurile se ţineau pe muntele Geamăn, de unde se comunica cu târgul năsăudenilor şi bucovinenilor de pe Măgura Neagră.

De altfel, de-a lungul văii Tisa, până la izvoarele ei, s-au descoperit unelte de fabricaţie neolitică, precum şi mai multe obiecte de bronz în diferite comune maramureşene. La Sarasău s-a descoperit un obiect de bronz artistic decorat, greu de 9 kg, precum şi săbii şi brăţări, iar la Strâmtura o masă mare de diferite obiecte de bronz. Faptul că aceste obiecte s-au găsit şi pe locurile vechilor mine de sare, iar la Nireşel şi Poiana Craiului s-au descoperit chiar în corpul sării instrumente de exploatare primitivă, bazată pe principiul: „guta cavat lapidem", constituie o dovadă că minele noastre au fost exploatate din cele mai vechi timpuri, chiar şi pentru export, putându-se transporta sarea cu uşurinţă pe văile Tisa, Taras, Talabârjava şi Iza. 

Sub Burebista, Dacia se întindea până la Vilna, cuprinzând şi Maramureşul. În acest timp Rodna Veche era un centru industrial înfloritor, având cele mai bogate mine de aur. Între Gelonos (Porolissum) şi Sarmisegetusa, dacii au construit o linie fortificată, presărată cu puternice cetăţi de apărare, situate pe coamele munţilor. Linia aceasta se termină la confluenţa Arieşului cu Someşul, unde se afla o cetate care s-a menţinut până în sec. al XIII-lea, când a fost distrusă de mongoli. De aceea expediţia de cucerire romană nu s-a mărginit la ocuparea Sarmisegetusei, deoarece stăpânirea deplină a provinciei reclama şi cucerirea liniei fortificate de la nord şi nord-vest. Deci, ultima rezistenţă dacă a avut loc la hotarul Maramureşului, unde s-a retras populaţia civilă, precum şi luptătorii daci care au supravieţuit înfrângerii lor definitive. 

Rămăşiţele dace şi-au organizat în Maramureş o patrie nouă, o Dacie liberă, pentru apărarea căreia au construit o mulţime de cetăţi, a căror amintire o păstrează numirile „cetate” şi „cetăţuie" din diferitele comune. Urme de cetăţi dace se mai recunosc la Băleşti, amintită în 1480 sub numele de Belavâr, unde se păstrează amintirea altor două cetăţi, una situată pe vârful unui deal, iar alta pe ţărmul stâng al Târâşului; la Bărănica, pe valea Bârjavei, pomenită în 1454; la Apşa dealul Cremeniţa; la Onceşti urmele altor două cetăţi; cetatea lui Drăguş de pe vârful unui deal şi alta la răsărit de Bârsana, pe un deal frumos cu platou larg, numit şi azi Cetăţea; la Cuhca, dealul Cetăţelul şi platoul frumos din fata comunei cu urme neîndoielnice ale unei cetăţi străvechi; la Sarasău urmele unei puternice întărituri în locul numit Poarta de Fier, pomenită în 1389 şi unde într-o groapă de 8 m adâncime s-au descoperit obiecte de bronz şi romane. Ţinutul Onceştilor în sec. al XlV-lea se numea „Subcetate" sau „Vâralya". Tot în scop de apărare, dacii au construit şi o linie fortificată de-a lungul graniţei, a cărei amintire o păstrează dealul numit „Gruiul Valului" de lângă Cuhea. 

Romanii, pentru a exploata în linişte minereurile din Rodna, au închis accesul din Maramureş spre Valea Someşului cu două fortificaţii puternice de pământ, ale căror urme se văd şi azi. Una la intrarea spre valea Sălăuţei, lângă Salva, pe locul numit Dumbrava; iar alta la sud de Romuli, la 10 km de la trecătoarea Şetref, la o înălţime de 500 m, pe locul numit Tarniţa Neagră, de pe ţărmul stâng al Sălăuţei. După câteva decenii de consolidare internă, dacii liberi au început - după pilda bastarnilor din nordul Bucovinei - să facă incursiuni de pradă pe văile înfloritoarei provincii romane. Ca urmare, romanii au fost siliţi să pună capăt independenţei ultimei ţărişoare dace, pe care au anexat-o ţinutului Porolissum din Dacia superioară. 

În Maramureş romanii au construit drumuri, au reparat cetăţile şi au pus în exploatare minele de sare de pe Ronişoara, pentru apărarea cărora au construit o fortăreaţă, numită Castellum, după care îşi luă numele satul Coştiui. De-a lungul Izei, plantată cu castani, se aflau vilele patricienilor din Rodna Veche; pe Dealul Viei de la Teceu s-a cultivat vie, iar văgăunile munţilor noştri au servit ca sedii de oracole romane. 

Amintirea originii daco-romanc se păstrează încă vie în tradiţia poporului maramureşean. După o tradiţie din Rozavlea, Maramureşul a fost locuit la început de uriaşi; din care cu timpul n-a mai rămas decât un singur uriaş bătrân, care avea o fiică cu numele Rozalia. Plimbându-se odată pe ţărmul Izei, fiica uriaşului a văzut o mulţime de oameni minusculi, din care luând câţiva în poala hainei sale, îi duse să-i arate tatălui ei. Uriaşul văzându-i, îi spuse fiicei sale că piticii aceştia sunt oameni din neamul romanilor care vor stăpânii în viitor Maramureşul. Rozalina rugă pe Dumnezeu ca pe unul dintre voinicii romani să-1 facă ceva mai mare, iar pe ea ceva mai mică. Dumnezeu ascultându-i rugămintea, fata de uriaş se căsători cu alesul inimii sale, căsătorie din care s-au născut românii din Maramureş. 

Amintirea dacilor a eternizat-o, poporul din Maramureş în credinţele sale despre Baba Dochia, ce se comemorează în primele zile din martie. Unele obiceiuri s-au păstrat veacuri de-a rândul, încât pentru stârpirea lor a fost nevoie de intervenţia oficialităţii comitatense. O diplomă din 1586 ne spune că vicecomitele Vasile Radu din Comeşti, însoţit de cei 4 pretori, s-a deplasat în comuna Budeşti pentru a ancheta unele obiceiuri dace, pe care poporul le practica într-un templu dacic, construit în acest scop. Din limba dacilor ni s-au păstrat mai multe nume de sate, văi şi munţi, ca: Borşa (Bora - Vifor), Leordina (leorda - scaiu sălbatec), Petrova (Petrodawa), Tursad, bras, Iza (Pons-Izez), Tisa, Taras (Tyras şi Thrax), Bârjava, Talabârjava, Ondava, Bratila, Dârmoxa, Codrava, Târmoxa, Toroiaga, Zimbroslava ş.a. Tot de la daci ne-a rămas portul ţărănesc, iţarii, sumanul şi guba de lână; cămaşa deschisă la piept, cureaua de peste mijloc, opincile, cojocul, părul lung purtat în bucle şi acoperit cu căciulă, cajrinţele, broderiile de pe cămăşile femeilor, salbele de mărgele sau de monede; forma de zidire a casei cu balustradă de stâlpi sculptaţi, cu uşa de intrare la mijloc, în tindă, având în dreapta vatra cu cuptorul şi locul de dormit, iar în stânga casa cea mare împodobită cu ţoluri, perini şi farfurii învelite cu ştergare brodate, destinată oaspeţilor; gardul de nuiele, portiţa şi vraniţa de la intrare, superedificatele 

gospodăreşti ş.a

Despre stăpânirea romană ne vorbesc o mulţime de monede, descoperite în diferite sate şi mai ales în apropierea vechilor mine de sare. S-au descoperit astfel: banul lui Comodus (187) la Ciuleşti, banul lui Traian (105) în Ieud, banul lui Marcian (450) în Slatina, o medalie cu inscripţia „Via Traiana" în Petrova. În 1874 s-a găsit la Teceu, lângă drumul ce duce spre vechile mine o oală de lut conţinând peste 1100 dinari de argint, provenind din epoca de la Vitelliu şi Vespasian până la Septimius Sever (69-193). Monede s-au mai găsit pe locurile vechilor cetăţi din Bărănica, Crăciuneşti, Coştiui şi Sarasău. Inscripţii romane avem numai două, una săpata într-o piatră înaltă de 1,80 m, descoperită în hotarul Crăciuneştilor şi purtând inscripţia: „V B H S V"; iar alta o tablă votivă a lui Lanuarius, schimbător dc bani din a doua jumătate a sec. al II-lca, cu inscripţia: „D1ANAE AVC'SACR IANVARIVS AVGG'LJB' NVMMVL' EXVOTO'LDD"

Stăpânirea romanilor se mai constată din obiceiurile romane păstrate până azi la nunţi şi înmormântări, din marele număr de cuvinte curat latine, ca: păcurar, păcuini (oi cu lapte), toţi huc, puţ, a la ş.a., precum şi întreaga terminologie creştină. De la romani se mai păstrează şi nume de sate, văi, munţi şi persoane, ca: Coştiui (castellum), Rona de Jos şi de Sus (rudus, rodus şi roncius, însemnând aramă nelucrată şi folosindu-se ca numiri pentru staţiunile miniere şi metalurgice); Virişmort (Vires Martis), Bocicoi şi Bocicoel (bosco - pădure), Valea Liberului de lângă Bocicoel, amintind pe Liber Pater, pomenit de mai multe inscripţii romane din Dacia; Muntele Cibleşul, consacrat zeiţei Oibclc, Mama Mare sau Magna Mater Deorum; Mons Formozus, cum se numeau încă în sec. al XV-lea Munţii Crasna de pe Taras şi Popivanul din Petrova; Ursova şi Lupova din hotarul Uglei, Traianul din hotarul Săcelului, Dealul Arieteua din hotarul Apşelor, pomenit în 1453, Capul Mundului de lângă Şetref (mundulus - frumos); Vârful Omului, amintind pe Saturn, onorat cu numele de Homodor; marele număr de munţi şi de dealuri care poartă numirea de Muncel şi Muncelaş, derivând din cuvântul moticcllo; numiri ce le găsim deja în sec. al XV-lea, apoi Lupu, Ursu, Mandrea, Albu, Maxim, Lungu, Crăciun, Negrea, Lupa Ursa, Marusa, Sandrina etc.

Romanii au exploatat sarea din minele maramureşene pe o scară foarte întinsă, iar metodele de exploatare le-au transmis urmaşilor lor, care au continuat să exploateze sarea neîntrerupt până la venirea ungurilor. Documentele din sec. XIV-XV fac amintirea mai multor mine de sare deja foarte de mult timp părăsite, ca: în 1411 salis fodinis din Talabârjava şi veteres foveas seu salis fodinas, vulgo Soakna vocatas din Ariniş; în 1355 fodinas salium din Giuleşti; în 1418 locum antique fodinac salium din Crăciuneşti ş.a. (cf. ib. nr. 97, 18, 126). De aceea o lucrare de la începutul secolului al XîX-lca, intitulată: ,,Tentamen eruitionis qua salisfodina Rhonensis ad aetatem Regiminis Divi Stephani I-i Regis Hungariac coinciderit ?" şi redactată de către un inginer de mine pune pentru sec. al II-lea începutul exploatării de sare din Dragomircşti, Ieud, Giuleşti, Rona de Jos, Slatina; Nireşel Neaga, Teceu, Ocna Must şi Bereneu, spunând între altele următoarele: ,,aedem ipsae Romanorum coloniarum rclique fodinas has ultro prosequi, ad epochamque ipsius Hungarorum in Marmatiam introitus continuare dehuerint... oportebat Romanos per totam longe Marmatiam salcm indagasse, ut nobis eorundem vestigia relinquantur; illos moduni, methodum, operationisque therminos tcchnicos introducere, ut nos, quod imitemur, haberemus"

Stăpânirea romană de un veac şi jumătate a fost suficientă pentru a romaniza elementele dace din Maramureş. Aceasta s-a putut face fără constrângere, deoarece nu era vorba de expansiunea unei rase, ci a unei culturi superioare, care se bucura de un prestigiu imens şi de care indigenii erau lăsaţi să se apropie liberi, respectându-li-se toate obiceiurile străvechi. Lipsită de o limbă culturală proprie, pătura superioară a fost silită să înveţe de la început limba latină, iar poporul de jos încuscrit cu coloniştii romani, imitând exemplul fruntaşilor lor, s-a ajuns la o repentină deznaţionalizare. De altfel, romanii tindeau în permanenţă la crearea unei preponderenţe naţionale prin colonizarea de elemente romane şi romanizate, putând astfel să transplanteze în Maramureş sufletul Romei antice, viaţa şi civilizaţia romană, instituţiunile, legile, drumurile, oraşele, cetăţile şi obiceiurile romane. Tot la aceasta a contribuit în mare măsură şi creştinismul primit în forma latină, care a cimentat în sufletul strămoşilor noştri cultul faţă de limba romană şi faţă de tradiţiile imperiale. Accst creştinism a pătruns în Maramureş pe cale paşnică, nu prin domnitori, ci prin oameni de rând, muncitori, păstori, negustori, colonişti şi legionari. Se ştie câ în anul 170 în Panonia staţiona legiunea XII „Fulminatrix" care lupta împotriva quadonilor şi a marcomanilor din Slovacia de azi. Această legiune fiind compusă în întregime din ostaşi creştini, se prea poate ca din contactul cu ei, creştinismul să fi pătruns în Maramureş şi dinspre Vest. 

va urma