1. CONTEXTUL INTERN Şl INTERNAŢIONAL ÎN CARE S-AU ÎNCADRAT ACŢIUNILE REVOLUŢIONARE DIN DECEMBRIE 1989
Pentru o înţelegere cât mai completă a evenimentelor din Decembrie 1989 ne propunem a începe acest raport printr-o situare a evenimentelor în contextul intern şi internaţional în care s-au desfăşurat. Pentru a conferi rigoare demersului întreprins, am urmărit ca orice afirmaţie ce se regăseşte în textul raportului să fie susţinută de argumente verificabile sau date în planul faptic.
Am selecţionat şi inclus cu prioritate în conţinutul raportului acele date ale căror evoluţii ulterioare ale contextului social-politic intern şi internaţional conferă o deplină autenticitate. De aceea, rezultatul strădaniilor noastre să fie privit drept un material perfectibil urmând ca pe măsura obţinerii unor noi dovezi să fie completat şi definitivat.
Evenimentele ce aveau să se declanşeze în ţara noastră la finele anului 1989, se înscriu în mod logic, în procesul general est-european aflat într-o derulare accelerată, supus principiului dominoului şi unui destin implacabil al istoriei. Unul după altul regimurile comuniste din această zonă geografică se prăbuşesc, marcând pulverizarea tuturor elementelor specifice sistemelor totalitare: dictatura partidului unic; dirijismul de stat excesiv centralizat al economiei etc.
Eliminarea acestor malformaţii a fost în genere dorită şi reclamată de toate centrele de putere ale politicii mondiale.
Ceauşescu, aproape singur, închistat în dogmele ideologiei sale „originale”, în megalomania sa paranoică, într-un deşănţat cult al personalităţii, a rămas insensibil la toate semnalele exterioare, incapabil să recepteze corect sensul istoriei şi prea puţin dispus să se adapteze progresului acesteia. Rezultatul – o izolare totală a ţării noastre pe plan extern, fără precedent în trecutul istoric al României.
În interior, dictatorul a preconizat paleative pentru remedierea unor grave disfuncţionalităţi ale organismului economic şi compensaţii ridicole pentru lipsurile materiale în care se zbătea cvasitotalitatea populaţiei ţării. Consecinţa a fost accentuarea stărilor de nemulţumire în toate păturile sociale şi radicalizarea sensibilă a opiniei publice până la crearea unei stări prerevoluţionare, explozive aşa cum evenimentele ulterioare aveau să o confirme.
În receptarea sensului proceselor aflate în derulare pe plan european, un rol important credem că l-au avut informaţiile aflate la dispoziţia dictatorului, obţinute de organele specializate ale statului cu atribuţiuni în domeniu. O bună parte a acestor materiale se află în posesia comisiei şi prin selecţie le vom evidenţia în cele ce urmează.
La sfârşitul anului 1989, personalităţi politice străine iau frecvent atitudini publice la adresa situaţiei din România, unele dintre ele constituindu-se în tot atâtea avertismente la adresa dictatorului.
În interviul acordat postului „Radio France International” la 24 noiembrie1989, consilierul prezidenţial sovietic Oleg Bogomolov declara:
„Procesul care se desfăşoară în prezent în unele ţări din Europa de est are un caracter ireversibil şi de generalitate. Anumiţi conducători politici pot să nu fie conştienţi de necesitatea unor asemenea schimbări, dar viata însăşi le-o va impune. De aceea eu privesc cu un anumit optimism evoluţia viitoare a României.” (D.S.S./SIE nota 0086 / 27.11.1989).
La 10 octombrie 1989, după încheierea reuniunii la nivel înalt a CEE de la Strassbourg, preşedintele Franţei a lansat public următoarele idei: „… problema unor provincii cum ar fi Silezia, Mazuria, Prusia Orientală, etc. trebuie să rămână intangibilă. În schimb nu trebuie să se omită existenţa divergenţelor între Ungaria şi România în problema Transilvaniei sau problema Basarabiei... Franţa şi URSS trebuie să-şi reia rolul de asigurare a echilibrului în Europa, aşa cum au făcut-o de secole”. Declarându-se în dezacord cu Înţelegerile convenite la Yalta, a menţionat că acestea au dus nu numai la divizarea Europei ci, mai ales, ”la consfinţirea dominaţiei continentului de către SUA şi URSS”. (D.S.S./SIE/nota 00288 din 12.12.1989).
Buletinul de ştiri al Casei Albe a publicat un interviu al preşedintelui George Bush, acordat unor ziarişti americani, în care referitor la România se spuneau următoarele: „Aş dori să vad unele acţiuni şi în această ţară… Nu ştiu când se va întâmpla acest lucru. Am trimis în România un nou ambasador, Alan Green, care îmi este prieten. L-am trimis în România tocmai pentru că este un om ferm şi intransigent, ce cunoaşte bine părerile mele despre democraţie şi libertate. Cred că Alan Green a plecat la 29 noiembrie 1989 spre România şi el va prezenta punctul nostru de vedere, al meu personal, preşedintelui Nicolae Ceauşescu. În orice caz vom încerca, dar va fi foarte greu.”
Conform aceluiaşi buletin de ştiri al Casei Albe, adjunctul secretarului de stat al SUA pentru problemele Europei şi Canadei, Raymond Seitz, a declarat la o conferinţă de presă ţinută la Washington următoarele: „Nu pot să anticipez ce se va întâmpla în România. Este o ţară insensibilă sau imună la toate schimbările care au loc în Europa răsăriteană. Ea are unele particularităţi proprii. Situaţia drepturilor omului este de-a dreptul deprimantă. Pentru moment nu există nici un indiciu că ceea ce s-a întâmplat în mod atât de fericit şi salutar în majoritatea altor regiuni din Europa răsăriteană se va întâmpla şi în România. Dar în orice caz „îi ţinem pumnii”.(D.S.S./SIE/ Nota 277 din02.12.1989).
Iată cum comentează doi americani M.R. Beschloss şi S. Talbott după cinci ani de la evenimente: „… S-ar fi putut ca Baker să aibă şi alte motive, în afară de dorinţa sa de a pune capăt vărsării de sânge. Statele Unite tocmai lansaseră o invazie masivă în Panama, numită Operaţiunea Cauza Justă, al cărui principal scop era să-1 înlăture de la putere pe dictatorul statului, gl. Manuel Noriega, şi să-1 aducă înapoi, în Florida pentru a fi judecat căci era acuzat de trafic de droguri.
Baker i-a cerul lui Matlock telegrafic să-i sondeze pe sovietici în legătură cu atitudinea lor în problema României.
Când Matlock s-a dus la Comitetul Central şi la Ministerul de Externe, unii dintre sovietici şi-au pus întrebarea dacă nu cumva americanii le întindeau o „cursă” sau încercau să-i implice într-o „provocare”. Il suspectau pe Bush şi pe Baker că vor să convingă Uniunea Sovietică să se reîntoarcă la genul de comportament, care cauzase atâtea necazuri în trecut. Apoi (1954-1968), dacă forţele sovietice vor intra în România, Statele Unite vor condamna în mod public intervenţia.
Şevardnadze nu cade în posibila cursă şi îi spune de-a dreptul lui Matlock că găsea sugestia lui Bush, nu sinistră, ci doar stupidă. Era „categoric împotriva unei intervenţii din afară. Revoluţia Românilor era treaba lor şi a nimănui altcuiva. Orice fel de amestec din partea Uniunii Sovietice l-ar transforma pe Ceauşescu într-un martir”.
Citând situaţia din Panama, Ivan Aboimov, unul din adjuncţii lui Şevardnadze, remarcă faţă de Matlock cu nedisimulată amărăciune:
„- Se pare că v-am transmis dumneavoastră Doctrina Brejnev!”.
De fapt aceste declaraţii, cât şi cartea lui Gyula Horn, premierul ungar, care se referea tot la acest moment ori la ajutorul „maghiar”, dat poporului român în Decembrie 1989, vin să confirme punctul de vedere al primei comisii senatoriale exprimat încă din anul 1991. În continuare, redăm un articol din România Liberă, semnat de domnul A.Vladimir, care probabil folosind diferite surse, a ajuns la aceleaşi concluzii „…Puţini ştiu astăzi, că eliminarea lui Ceauşescu a fost pecetluită la întâlnirea Mitterand – Gorbaciov de la Kiev, desfăşurată cu câteva săptămâni înaintea declanşării evenimentelor din Decembrie. Imediat după ’90, dl Dan Amadeu Lăzărescu, a dezvăluit că în septembrie ’89, fiind la Paris, cu ocazia unui Congres Internaţional de Istorie, a aflat de la Marcel Schapira (importantă personalitate a francmasoneriei româneşti şi internaţionale) că Occidentul căzuse de acord cu Gorbaciov, asupra necesităţii eliminării lui Ceauşescu, şi că, în acest scop, fusese desemnat un general pentru aducerea la îndeplinire a operaţiunii. Menţionăm că în vara lui ’89, au avut loc în Ungaria câteva contacte între generali români şi ofiţeri ungari şi sovietici. Astfel, deşi ocultată de istoricii evenimentelor din decembrie ’89, a avut loc o întâlnire între gl. Guşă şi Karpati, ministrul apărării din Ungaria, ale cărei detalii nu au fost făcute niciodată cunoscute nici de o parte, nici de cealaltă. În acelaşi timp gl. Chiţac şi gl. Victor Stănculescu, au vizitat şi ei Ungaria, având – potrivit anumitor surse – o serie de contacte la cartierul general al Armatei Sud a U.R.S.S., unitate care-şi avea statul major în Ungaria şi misiunea de a asigura întreg flancul balcanic al U.R.S.S. În cadrul Armatei Sud funcţiona şi o unitate specială SPEŢNAZ, a GRU, formată atât din militari specializaţi în cercetare-diversiune, în spatele frontului cât şi din civili – aşa numiţii „visautniki” – pregătiţi să acţioneze în teritoriu, deghizaţi în turişti, după ce anterior se familiarizau cu regiunea călătorind în grupuri de sindicalişti sportivi, fruntaşi în producţie, etc. De fiecare dată când grupuri de „visautniki” soseau în excursii (recunoaştere), aceştia erau însoţiţi de ghizi translatori, asiguraţi exclusiv din cadrul rezidenţei sovietice în ţara respectivă, furnizaţi de ambasadele U.R.S.S. Niciodată de ghizi locali. Armamentul uşor şi aparatura de comunicaţie sofisticată, dar portabilă şi lesne camuflabilă, ale acestor „visautniki” a atras mai de mult atenţia serviciilor secrete occidentale. După mai bine de 10 ani de investigaţii, aceştia au descoperit, cu stupoare, că „visautniki” sovietici, erau mai bine echipaţi decât unităţile cercetare diversiune din occident. Probabil că de aceea a fost atât de sigur pe el Gorbaciov atunci când pe 20 decembrie 1989 a anunţat în mijlocul unei sesiuni a Sovietului Suprem: În următoarele 24 de ore în România vor intervenii schimbări radicale. „Visautniki” erau la datorie în plină acţiune semnalată peste tot. Se pare însă, că era prea târziu. Revoluţia începuse, Gorbaciov nu se înşelase. Alt personaj politic la curent era Mitterrand.”
Analizând fie şi numai aceste luări de poziţie publice din partea unor asemenea personalităţi, unde fiecare cuvânt este folosit doar după o atentă evaluare şi cu o semnificaţie precisă, nu poate să nu surprindă intuiţia că „va fi foarte greu” să se realizeze şi în România schimbările aşteptate, ea prezentând unele „particularităţi proprii” care exclud posibilitatea producerii unei „revoluţii de catifea” într-o manieră similară celor din celelalte ţări socialiste est-europene, iar viitorul apropiat avea să confirme aceste previziuni.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu