Despre viitorul atac nuclear asupra Israelului (T.V. Moldovan)

Am preluat un scurt dialog purtat de Tony Victor Moldovan (autorul cartii "Proiectul Terra") cu cititorii forumului Rufon si va invit sa vedeti analizele acestuia in legatura cu evenimentele politice mondiale...

Xanadron:

In opinia mea, interviul asta-i in orice caz mai interesant decit 1001 linkuri spre cuvintarile altor... doctori mai celebri (ai ghicit, compadre @biss - dr. Greer adica cheesy). Chiar daca nu-s de acord cu concluziile lucrarii lui decit, hai sa zicem, in proportie de 51% (majoritara totusi). Si asta, nu doar fiindca predictia lovirii nucleare a Israelului de catre "berbecul babilonian" (Irakul) nu s-a adeverit si nici nu-s sanse sa se mai adevereasca vreodata... Poate-i la mijloc si o reactie instinctiva de respingere a unei teorii aparent prea cinice - dar extrem de plauzibile - a "cultivatorilor seriilor genetice exploatabile" ?!
Nu ma mai asteptam nici ca foarte documentatul, minutiosul si deductivul autor sa mai intentioneze reeditarea "PT" - o veste excelenta, care sper sa se materializeze in aparitia noii carti in primavara lui 2011. Interesanta mi se pare si axarea lui actuala pe "decodificarea" Zoharului - lucrare initiatica intr-adevar subestimata de publicul larg (fiind, ce-i drept, si greu de "digerat" grin) si care - deloc ciudat, zic eu - l-a preocupat aproape obsedant si pe regretatul Ioan Petru Culianu, stralucitul discipol al lui Mircea Eliade, asasinat in conditii misterioase in 1991.

Tony Victor Moldovan
Raspuns pentru Xanadron...
Asa este...
În ediţiile trecute scriam despre certitudinea unui atac nuclear asupra Ierusalimului situat în cursul anului 2006. Atacul decodat pentru anul 2006 nu s-a adeverit... si bine ca nu s-a adeverit. Decodarea tehnică a datei atacului nu mi-a aparâinut, căci ţine de date avansate de informatică, matematică, statistică, care nu sunt nici pe departe specialitatea mea. Eu însă, am gasit ( ca si alţii) versetele care descriu indubitabil un astfel de eveniment în viitor şi am crezut în decodarea tehnică făcută de alţii. Şi culmea este că nu am fost singurul... Guvernul israelian a crezut poate şi mai mult decât mine...şi a acţionat în consecintă.
În cartea “ The Bible Code II” – Worldmedia, Inc - 2002, tradusă în multe limbi de circulaţie internaţională, Michael Drosnin prezintă o matrice care ar putea descrie un atac nuclear asupra Ierusalimului. Cuvintele “holocaust atomic”, “război mondial” şi “zilele cele de apoi” apar alăturate într-o matrice cu anul 2006. Mai mult decât atât, autorul povesteşte despre contactul pe care l-a avut în 2001 cu Omri Sharon - fiul primului ministru israelian Ariel Sharon şi cu viitorul şef al Mossad-ului – Meir Dagan (devenit şef în august 2002, fiind în funcţie până în toamna lui 2009) - prin care se dorea punerea în gardă a statului Israel în faţa ameninţării. S-a întâlnit de asemenea cu fostul prim ministru israelian Shimon Peres care era deja familiarizat cu codurile biblice încă din 1996 – an în care-l întâlnise pe Michael Drosnin. Fostul prim ministru era în acea perioadă şeful stângii în guvernul de coaliţie condus de Ariel Sharon. Michael Drosnin a considerat codurile ca avertismente şi nu ca istorie de neclintit. Doctrina sa a constat în avertizarea factorilor politici şi militari cu putere de decizie în a schimba un viitor posibil prevestit. În acest sens în 2001 Shimon Peres a înţeles că are 5 ani la dispoziţie pentru a găsi calea de supravieţuire a Israelului. Anul de graţie 2006 avea să-l găsească pe Shimon Peres în funcţia de vice prim ministru. Apoi, la un an de la războiul din 2006, pe 13 iulie 2007, Shimon Peres avea să devină preşedinte al statului Israel.
Cu cât se apropia anul 2006 am încercat “să văd” momentul istoric care ar fi putut încadra evenimentul. Alţi ochi introspecţi încercau să găsească contracronometru data exactă a atacului. Foarte probabil că în dezlegarea datei au fost angrenaţi o mulţime de statisticieni, matematicieni, informaticieni care cot la cot, împreună sau independent, au vrut să afle acelaşi lucru: CÂND? Eu unul, nu am avut decât de aşteptat, căci astfel de date aparţin strict specialiştilor în domeniile enumerate mai sus. Foarte probabil că acei specialişti “au probat” toate zilele anului 2006, pe care “le-au îmbrăcat” cu evenimentul descris în Biblie. Şi cum internetul e bun la toate, am găsit răspunsul la întrebarea “CÂND?” pe site-ul: www.exodus2006.com . Singurul curajos care a a comunicat o dată pentru evenimentul investigat este Al Sutton care a prezentat o matrice în care, matematic şi statistic, data cea mai probabilă pentru atacul nuclear ar fi fost 3 august 2006. Neavând o altă dată presupusă şi eu, ca şi alţii, am luat-o de bună pe asta. Eu, spre exemplu, mi-am sfătuit colegii de serviciu şi prietenii să nu călătorească în Israel în vara lui 2006. Ce au făcut alţii? Foarte interesant.... Se pare că cei direct vizaţi de un posibil atac (Israel) au luat foarte în serios informaţia şi mai mult ca sigur, chiar şi calculele lor au condus spre aceeaşi dată de 3 august 2006. Ce ar trebui să facă un stat în situaţia în care “ştie” sau presupune cu o mare probabilitate că va fi atacat nuclear la o anumită dată? Exact ceea ce a făcut Israel, adică şi-a ridicat vigilenţa şi capacitatea de reacţie rapidă. Fiecare stat are diverse grade de alarmare a armatei, dar gradul maxim de vigilenţă este atins numai în condiţii de război real. Numai în condiţii de război toate radarele şi bateriile antirachetă sunt activate şi orientate spre inamic. Aşa se face că data de 3 august 2006 a fost încadrată perfect de starea de război. Motiv de război se poate găsi oricând, asta nu e o problemă. În cazul de faţă motivul afişat a fost atacarea a unei patrule israeliene formată din două vehicule blindate Humvee cu rachete antitanc de către gruparea paramilitară Hezbollah. Teoretic, nu mai contează de ce parte a graniţei libanezo-israeliene patrulau cele două blindate, părerile părţilor implicate fiind diferite. Partea vătămată (israeliană) susţine că atacul s-a soldat cu trei morţi, doi răniţi şi doi soldaţi răpiţi de miliţiile Hezbollah (Eldad Regev şi Ehud Goldwasser). Alţi cinci soldaţi israelieni ar fi fost ucişi în operaţiunea imediată de salvare a celor doi răpiţi. Războiul ar fi fost declanşat pentru recuperarea celor doi soldaţi răpiţi. Ce a urmat? O ploaie de rachete trimise de miliţiile Hezbollah spre nordul Israelului – circa 4000, ceea ce a făcut ca o bună parte din populaţia Israelului, peste un milion de locuitori, să fie permanent la adăpost în camerele blindate. Toate construcţiile de după 1992 din Israel sunt dotate cu adăposturi blindate. Cum altfel s-ar fi obţinut protecţia populaţiei în cazul unui atac nuclear real? Ar fi putut Israelul să spună: “Dragi concetăţeni, am decodat Torah şi am ajuns la concluzia că pe 3 august va avea loc un atac nuclear... Va rugăm, să nu mergeţi la servici şi stati toată ziua în adăpost !” Probabil că pentru foarte mulţi, ar fi fost ridicol... Războiul a fost declanşat pe data de 12 iulie şi s-a sfârşit pe data de 8 septembrie 2006, după ce în data de 14 august Naţiunile Unite au cerut încetarea focului. Data de 3 august este încadrată perfect.... Ce a realizat războiul? Practic a constat în distrugerea economică a Libanului. Se poate spune că a fost cel mai ciudat război din toată istoria Israelului....şi cum să nu fie ciudat când la data de 24 iulie 2006, un ofiţer superior al forţelor aeriene (IAF) anunţa la radioul armatei israeliene (IDF) ordinul Şefului de Stat Major - Dan Hallutz: “Forţele aeriene vor distruge 10 clădiri cu mai multe etaje în cartierul Haret Hreik (din Beirut) pentru fiecare rachetă lansată (de Hezbollah) peste Haifa”. În aceeaşi zi zece clădiri multietajate aveau să fie rase de pe faţa pământului, iar Asociaţia pentru drepturi civile din Israel avea să protesteze faţă de Ministrul Apărării Amir Peretz şi faţă de Procurorul General Menahem Mazuz . Mai târziu , la data de 21 august, rezerviştii din Brigada Spearhead au trimis o petiţie Ministrului Apărării ca protest faţă de modul în care oficialii militari şi politicienii au acţionat şi au gestionat războiul din vara lui 2006. Generalul avea să demisioneze mult mai târziu, la 17 ianuarie 2007.
Iată câteva cifre ce ar descrie războiul din 2006:
Forţele Aeriene Israeliene au avut peste 12000 de misiuni deasupra Libanului, distrugând o mare parte din infrastructura Libanului: peste 15000 de locuinţe, peste 900 de structuri comerciale, 350 de şcoli, peste 640 km de şosele, 73 de poduri, Aeroportul Internaţional din Beirut, portul comercial, două spitale, peste 130.000 de locuinţe au fost avariate, etc. Peste 250.000 de civili s-au evacuat în nordul Libanului , care n-a scăpat nici el de bombardamente.
În cursul conflictului au fost ucişi peste 1200 de civili libanezi, iar circa 400 au fost răniţi . Au fost ucişi circa 500-700 de luptători Hezbollah.
De partea israeliană 121 de soldaţi israelieni au fost ucişi, iar 628 răniţi. 43 de civili au fost ucişi în atacuri cu rachete, iar peste 1400 au fost răniţi.
Hezbollah a lansat peste 4000 de rachete asupra nordului Israelului şi a opus o rezistenţă dârză armatei israeliene. Efectul acestui atac masiv cu rachete a constat în punerea la adăpost a populaţiei israeliene, în special în preajma datei de 3 august. Ministrul israelian al Apărării Amir Peretz a ordonat evacuarea a 250000 de civili din nord spre sudul ţării ca şi folosirea camerelor de siguranţă de către populaţia expusă atacului.
În final, acest război nu a adus acasă cei doi soldaţi răpiţi... aşa încât motivele ce au stat la baza declanşării conflictului armat au rămas intacte la sfârşitul conflictului. Miliţiile Hezbollah au demonstrat la sfârşitul conflictului că au capacitatea de-a continua lupta, fiind parcă şi mai puternice, rezervele de rachete fiind departe de a fi epuizate. Conflictul a fost presărat din plin cu “greşeli” de comandă politică asupra structurilor de comandă militare, de multe ori militarii fiind contrariaţi de ciudăţenia ordinelor primite. Părea că decizia politică ar salva miliţiile Hezbollah, fapt soldat cu numeroase demisii la vârf în armata. A fost primul război purtat de Israel care s-a încheiat fără victorie. A fost un război ciudat, mai degrabă pierdut din punct de vedere militar şi sigur pierdut din punct de vedere politic. Indecizia armatei şi neînţelegerile din teren s-au datorat cred eu, faptului că numai un număr limitat de persoane la vârf au ştiut despre cauzele reale ale declanşării conflictului şi despre obiectivul principal al conflictului.
Ce s-a întâmplat cu soldaţii răpiţi? În zilele conflictului s-a ştiut că cei doi soldaţi sunt în viaţă. La aproape un an de la război, în martie 2007, primul ministru israelian Ehud Olmert făcea apel la eliberarea lor, lăsând să se înţeleagă că cel puţin unul dintre ei este în viaţă. Apoi, în iulie 2008, la doi ani de la conflictul armat, statul israelian avea să primească corpurile neînsufleţite ale celor doi, în schimbul unor prizonieri Hezbollah şi a 200 de corpuri de militanţi palestinieni şi libanezi. Examinarea corpurilor celor doi soldaţi a indicat faptul că cei doi au murit în atacul iniţial, cel ce avea să declanşeze conflictul şi nu în captivitate. Goldwasser a fost rănit grav în piept, iar Regev a fost împuşcat în cap. Cu alte cuvinte, teoretic, războiul a fost declanşat pentru recuperarea corpurilor soldaţilor ucişi. Cred că acest lucru s-a ştiut dintotdeauna la nivel înalt, pentru că teoretic este aproape imposibil ca soldaţii rămaşi în viaţă după atacul iniţial al celor două Humvee, să nu fi ştiut de soarta camarazilor lor.
În concluzie, cauza reală a declanşării conflictului nu a fost recuperarea trupurilor celor doi soldaţi ucişi, ci protecţia populaţiei civile israeliene în faţa unui presupus atac nuclear ce ar fi putut avea loc la data de 3 august 2006. Astfel, cred că bombardamentul israelian asupra obiectivelor civile libaneze a “stimulat” miliţiile Hezbollah să trimită o ploaie de rachete relativ inofensive în teritoriul israelian a cărui populaţie a fost obligată să stea în adăpost. Pentru “spectatori” a fost curios efortul Israelului de distrugere a infrastructurii libaneze în loc să bombardeze fiecare metru pătrat al zonei de sud din care se lansau rachetele Hezbollah. Efortul militar israelian a fost concentrat pe civilii libanezi şi nu pe miliţiile Hezbolloah. Este clar că nici armata nu a înţeles mai nimic din acest conflict... dar totul devine logic dacă privim obiectivul: protecţia israeliană civilă în faţa uni presupus mare rău (atac nuclear), prin provocarea unui rău mai mic, relativ inofensiv (lansarea rachetelor Hezbollah).

Ce au înţeles oare autorităţile israeliene în urma acestor evenimente?! Cred oare că prin micul război au îndepărtat pericolul nuclear care pândeşte Ierusalimul? Cred oare că creştera vigilenţei militare în preajma datei de 3 august 2006 a împiedicat un atac nuclear major? Nu ştiu ce cred ei, dar stiu ce cred ...eu. Cred că suntem încă departe de o decodare computerizată corectă a Torei. Mai cred că atacul - bine descris în Biblie îţi are locul său pe axa timpului, loc care deocamdată ne este ascuns. (fragment din PT editia 2011)