Vroiam de mult timp să scriu un material despre câteva chestiuni care compun munca de presă şi care – cred eu – sunt privite greşit de către publicul cititor. Sau, mă rog, de o anumită parte a cititorilor...
Am citit chiar şi în manualele de presă faptul că ziaristul trebuie să aducă PROBE dacă susţine public nişte acuzaţii. Am auzit nenumăraţi oameni “interesaţi” (într-un fel sau altul) de subiectele delicate dezvoltate în media reclamând probe, probe în înţeles juridic. “Ai probe?” a devenit o întrebare tot mai des adresată ziariştilor care scriu în mod critic, care reclamă sau acuză. Ei bine, cred că a venit vremea să punem punct acestei isterii şi să înţelegem realitatea aşa cum este ea chiar şi în această chestiune delicată a muncii de presă...
În România (poate mai mult decât în alte ţări) nici un om nu este obligat de lege să vorbească cu presa! Există o singură prevedere legală care sprijină ziaristul în documentarea sa, o lege din 2001 privind accesul la informaţii de interes public, prin care instituţiile statului sunt obligate ca în termen de maxim 30 de zile să răspundă în scris la solicitarea motivată a ziariştilor. Aici însă vorbim doar de informaţii oficiale, “de interes public”. Materialele de presă care au un caracter mai “special” (dezvăluiri, anchete, investigaţii) şi care se termină cu concluzii acuzatoare la adresa cuiva nu se bazează însă decât în foarte mică măsură pe informaţiile oficiale. Documentarea ziaristului se face la “periferia” instituţiilor, singurele surse fiind cele care doresc de bună voie să ofere presei informaţii!
Plecând de la această realitate, mi se pare absurd, incorect şi deplasat să pretinzi ziaristului să deţină permanent probe materiale (în înţeles juridic) pentru tot ceea ce scrie în mod acuzator! Sarcina de a culege aceste probe aparţine, de drept, parchetului, poliţiei, serviciilor de informaţii şi altor structuri clar delimitate prin lege. Este chiar interzis (inclusiv pentru ziarişti) să se substituie acestor instituţii, să investigheze şi să ancheteze un “subiect” prin metode specifice instituţiilor abilitate! Ziaristul, prin materialele sale, poate pune la dispoziţia publicului (inclusiv la dispoziţia organelor statului) INDICII cu privire la săvârşirea unor abuzuri, ilegalităţi etc... Documentarea noastră, a ziariştilor, are la bază, în principal, INFORMAŢIA, nu proba materială. Desigur, asta nu înseamnă că probele sunt neînsemnate şi nici faptul că ziaristul trebuie să scrie după ureche. Eu reclam, “condamn” doar condiţionarea explicită a publicării unui articol acuzator de existenţa unor “probe juridice”!
De altfel, legea care definea calomnia (până când această infracţiune a fost scoasă din codul penal) chiar lăsa ziaristului libertatea necesară în acest sens, menţionând clar că dacă ziaristul este bine intenţionat în munca sa şi dacă prin publicarea materialului său urmăreşte să servească de fapt un interes public legitim atunci acestuia îi pot fi scuzate şi acceptate chiar şi greşelile flagrante, aşa numitele calomnii! Calomniator, conform legii, era doar acela care cu rea credinţă, ştiind de la bun început că informaţiile pe care vrea să le publice sunt false, aduce în peisajul public acuzaţii nefondate unei persoane publice. Tocmai din acest motiv, în toată Europa occidentală au fost extrem de puţine condamnări pentru calomnie în ultimii 50 de ani. În România acestea au excelat din dorinţa autorităţilor de a opri avalanşa de dezvăluiri şi acuzaţii care erau aduse de presă politicienilor. Eu, vă mărturisesc, în toată activitatea mea de ziarist (de peste 17 ani) deşi am avut conflicte permanente cu autoritatea şi foarte multe procese de calomnie care mi-au fost intentate am câştigat în justiţie toate aceste “lupte” cu politicienii, cu autoritatea publică! Am pierdut doar acel proces celebru cu judecătoarea Mariana Iancu (pe care însă, apoi, l-am câştigat la CEDO) şi încă unul (sau două, nu mai ştiu exact pentru că oricum refuzasem să mă prezint la procese) cu un coleg din presă care înscenase o întreagă mascaradă juridică pe care eu am refuzat să o “onorez”. De fapt, refuzasem să lupt în instanţă împotriva unui alt ziarist...
Deci... NU susţin libertatea ziaristului de a scrie orice, fără responsabilitate, fără să aibă la bază o minimă documentare. Nu cer nimănui să “plece capul” în faţa a tot ce apare în presă. Dar... aveţi libertatea de a nu-i citi pe cei care scriu numai aiureli, de a nu-i urmării pe cei care vorbesc prostii. Aveţi suficiente oferte de presă ca să nu mai “reclamaţi” documentarea defectuoasă a unuia sau altuia. Iar dacă sunteţi “subiect” de presă şi aţi fost nedreptăţit, există o lege care vă protejează, legea privind dreptul la replică. Orice instituţie media este obligată să publice gratuit şi imediat replica voastră împotriva unui material pretins calomniator.
Cereţi PROBE parchetului, poliţiei şi tuturor celorlalte instituţii care primesc de la bugetul statului mii de miliarde tocmai pentru a face asta, pentru a culege probe! Cereţi justiţiei să facă dreptate efectivă, să condamne în sens juridic şi lăsaţi ziaristul să vorbească! Chiar dacă astăzi îţi vei părea ţie însuţi suficient, nu uita că ziua de mâine nu îţi aparţine unilateral! Şi poate veni o zi (dacă n-a şi venit) când vei căuta cu disperare o voce care să vorbească în şi pentru numele tău! Şi-atunci, dacă această zi va veni şi pentru tine (aşa cum a venit pentru milioane de români năpăstuiţi de "tranziţie") noi, ziariştii, vom fi aici, prezenţi şi atenţi, pregătiţi şi capabili să-ţi strigăm necazul... Cu condiţia ca până atunci să nu ne ucideţi pe toţi şi să nu închideţi definitiv sonorul vocilor libere! De luat aminte!.. Pe curând...
Cornel SABOU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu