Corneliu Coposu şi vorbele sale... (V)

Vartan Arachelian.: Vom discuta de închisorile comuniste. Credeţi, apropo de statuia lui Groza de la Deva, că ea trebuie să rămînă pe soclu?

Corneliu Coposu: Nu cred că va rămîne. Probabil că a fost vorba de un gest de curtoazie faţă de văduva lui Groza, care trăieşte în casa lui din Deva. Mi se pare că acum şi doi dintre copiii lui s-au retras la Deva. Toţi copiii lui Groza sînt reuşiţi, i-am cunoscut pe toţi de cînd erau copii, inclusiv Petrişor, care e profesor la Facultatea de medicină. Iar cu Mia am fost contemporan şi în relaţii foarte bune. Am fost acasă la Groza în repetate rînduri şi era o casă foarte ospitalieră, iar Groza era o gazdă foarte amabilă şi o figură amuzantă cu care se putea discuta orice, numai că trebuia să ai prudenţa să nu discuţi cu el lucruri serioase.

Vartan Arachelian: După două săptămîni de la prima noastră întîlnire pentru convorbirea pe care o publicăm în această carte, cred că trebuie să ne întoarcem puţin în timp şi să vă cer să aveţi amabilitatea să-mi vorbiţi despre primul dv. contact cu politica. Cînd v-aţi dat seama că printre alte multe lucruri din lumea celor maturi poate să intre în universul adolescenţei politicul?

Corneliu Coposu: Cred că am intrat în politică, fiind foarte tînăr, fiind încă copil. Tatăl meu, care era senator naţional-ţărănist, era în termeni foarte buni cu luliu Maniu. Se frecventau şi cu ocazia vizitei pe care tatăl meu i-o făcea lui Maniu, la locuinţa părintească din Bădăcin, mă lua şi pe mine. La ora aceea eram numai ochi şi urechi şi căutam să înregistrez tot. Ştiam din familie de apartenenţa noastră la vechiul partid naţional. Bunicul meu. care se numea Grigore Coposu, preot, a fost mîna dreaptă a lui Gheorghe Pop de Băseşti şi i-a făcut campanie electorală pentru elegerile de la 1905. În treacăt fie zis, cu această ocazie a mîncat şi o mamă de bătaie, de pe urma căreia a trebuit să fie internat în spital. Tatăl meu, care era preot tînăr, începînd cu 1909 a făcut politică activă alături de Partidul Naţional Român şi era în termeni foarte buni cu toţi fruntaşii săi. Bunicul soţiei lui, adică al mamei mele, era protopop, Gavril Vaida de Glod, un venerabil preot sălăjan, văr primar cu Alexandru Vaida Voievod şi, la rîndul lui, făcea o politică activă românească în cadrul Partidului Naţional. Datorită devotamentului faţă de partid a organizat în comuna Bogota două conferinţe naţionale ale acestuia, la care au participat, ca invitaţi, toţi fruntaşii politici din Ardeal şi Banat. Cu acest prilej s-au luat şi hotărîri importante privind atitudinea şi strategia partidului; era în epoca pasivităţii. Cu prilejul unei întîlniri, care a avut loc la Bogota, în anul 1881, s-a pus la cale o apropiere între ramura activistă şi ramura pasivistă, adică a celor două curente care erau în Partidul Naţional.

Vartan Arachelian: Ar trebui să facem o paranteză şi să discutăm despre activitatea partidului şi să definim cele două aripi. Probabil că, în primul rînd, lupta politică era dusă pentru recunoaşterea drepturilor românilor în Imperiul Austro-Ungar şi în funcţie de ea se defineau cele două aripi.

Corneliu Coposu: Partidul Naţional s-a născut în mod efectiv pe Cîrnpia Libertăţii de la Blaj, la 16 mai 1848, cînd i s~a stabilit Primul program concret de acţiune, după "Supplex Libellus Valachorum". Platforma sa consta din cele 16 puncte stabilite de Simion Bărnuţiu. Acest program a stat la temeiul activităţii intelectualităţii române din Transilvania, pînă s-a concretizat în constituirea Partidului Naţional. Constituirea a avut loc mai tîrziu, în 1867, la Miercurea Sibiului, cînd a fost ales şi primul preşedinte al partidului în persoana unui faimos luptător naţional, Ilie Măcelariu. Pentru epoca aceea, nefiind recunoscute drepturile revendicate de români, s-a adoptat aşa-zisa tactică pasivistă, adică abţinerea românilor din Transilvania de a susţine campanii electorale şi, deci, neparticiparea la parlamentul de la Budapesta; românii fiind marginalizaţi prin nerespectarea patentelor imperiale, se aştepta o reintegrare a lor în drepturi.

Vartan Arachelian.: Ce erau patentele imperiale?

Corneliu Coposu: Hotărîrile Vienei prin care se şterseseră deosebirile între naţiunile componente ale Transilvaniei. După constituţia veche, după tripartidul lui Verboczi şi după aprobatele ulterioare ale regatului maghiar, se recunoşteau ca recepte trei naţiuni în Transilvania: ungurii, secuii şi saşii. Românii erau consideraţi toleraţi, fără nici o îndreptăţire politică. Inocenţiu Micu Klein a pornit lupta în Dieta de la Sibiu, pentru recunoaşterea drepturilor românilor, dar fără nici un rezultat. Lupta a continuat apoi printr-o acţiune care avea să ia extensie în toate localităţile locuite de români. Acesta era însă un curent pasivist, adoptat de oficialitatea Partidului Naţional Român, o atitudine care vroia să semnifice un protest împotriva politicii stăpînirii şi o presiune morală exercitată asupra guvernului pentru a respecta patentele imperiale, patente care şterseseră deosebirile dintre populaţiile locuitoare ale Ardealului. Deci poporul român devenise naţiune recepta însă, această patentă imperială nu era recunoscută de către guvernul maghiar.

Vartan Arachelian.: A fost o politică eficace?

Corneliu Coposu: Pasivismul cred că nu a fost o politică eficace. Nici nu putea fi în lipsa unei conştiinţe cetăţeneşti evoluate la cei care deţineau puterea politică. Nu era cazul. Această politică de pasivitate a continuat pînă în anul 1905, cînd activiştii care făceau parte din conducerea de partid au triumfat, impunînd o politică activă, adică angajarea populaţiei româneşti în alegeri. Această acţiune românească s-a soldat cu oarecari rezultate, printr-un număr de 16 deputaţi, mi se pare, şi oamenii noştri politici pătrunzînd în Parlamentul de la Budapesta, au putut susţine mai bine interesele româneşti decît numai pe calea presei, a întrunirilor, a întîlnirilor şi a societăţilor culturale, literare şi teatrale cum făcuseră pînă atunci. Acţiunea activistă a fost iniţiată de deputatul de Orăştie, Aurel Vlad. După ce a cîştigat aderenţi în cadrul conducerii partidului, în cadrul faimosului comitet de o sută care era forul diriguitor al populaţiei române, încadrată în Partidul Naţional din Transilvania, românii au intrat în alegeri şi cu toate obstacolele întîmpinate au reuşit să se impună, în anumite localităţi cu majorităţi zdrobitoare româneşti, deşi votul era cenzitar, sistem în care nu conta numărul populaţiei ci contau electorii îndreptăţiţi să voteze. Numărul electorilor români era disproportional faţă de numărul celor investiţi cu dreptul de vot, pe baza concesiunilor de a avea prăvălii, cîrciumi, întreprinderi. Pe de altă parte, pe baza unui criteriu cenzitar - suma de impozite pe care o plătea fiecare cetăţean - desigur că numărul electorilor români era cu mult mai mic...

Vartan Arachelian.: Era mai mic.

Corneliu Coposu: ... şi disproporţional faţă de numărul populaţiei din regiunile respective. Revin la familia Grigore Coposu, bunicul meu. El era prieten apropiat cu preşedintele de atunci al partidului, Gheorghe Pop de Băseşti. În ce-l priveşte pe tatăl meu, el a intrat în politica activă de la 1909, susţinînd interesele Partidului Naţional la alegerile care s-au succedat. Tatăl meu a suferit şi persecuţii. A fost închis la închisoarea din Vâc, la închisoarea din Seghedin şi la cea din Budapesta, sub acuzaţia de înaltă trădare. A ieşit din închisoare cu ocazia eliberării Budapestei. Generalul Moşoiu, care trecuse prin casa noastră, în înaintarea armatei spre apus, şi-a luat angajamentul faţă de noi că va merge personal să-l elibereze din închisoare. Şi-a respectat angajamentul.

Vartan Arachelian.: Cîţi ani a fost închis?

Corneliu Coposu: A fost închis de două ori. Tatăl meu a fost deputat în Marea Adunare din 1918 de la Alba lulia, reprezentînd Cercul Şimleului şi a votat Unirea. Toţi românii au făcut puşcăriile acestea. După Adunarea de la Alba lulia, cînd partea de nord a Ardealului a fost ocupată de armata lui Gyurosics, care comanda detaşamente secuieşti, fruntaşii noştri au fost din nou arestaţi şi trimişi la închisoare; viaţa lor era iarăşi în pericol. Tatăl meu a fost închis dimpreună cu familia lui Maniu, adică cu mama şi cu sora lui Maniu. Odată cu retragerea armatelor maghiare, deţinuţii politici de la închisorile care cădeau în proximitatea teatrului de operaţii, erau retraşi spre interiorul ţării. M-am pomenit într-o casă în care toată lumea făcea parte din Partidul Naţional Român. Tatăl meu era socotit un fruntaş al partidului, fusese, repet, deputat şi la Marea Adunare de la Alba lulia. Mătuşa mea, era verişoară primară cu Maniu. se numea Elena Bărnuţiu şi era descendentă directă din Simion Bărnuţiu. Maniu era nepotul lui Simion Bărnuţiu, bunica lui fusese sora lui Simion Bărnuţiu. N-aş putea preciza exact data la care m-am pomenit şi eu ca făcînd parte din rîndurile Partidului Naţional, bănuiesc că a fostîn jurul vîrstei de 10-l2 ani, cînd am început să-mi dau seama de evoluţia situaţiei politice şi odată cu înaintarea în vîrstă, pe la 14-l5 ani eram un luptător convins în rîndurile Partidului Naţional. În epoca de studenţie am deţinut şi calitatea de preşedinte al studenţilor democraţi de la Universitatea din Cluj. Pe vremea aceea existau confruntări destul de violente, între aripa ultranaţionalistă - legionarii şi cuziştii - şi un număr mai mic de studenţi care erau organizaţi într-o acţiune democratică, în cele din urmă am reuşit, după multe eforturi, ca centrul "Petru Maior", care tradiţional era controlat de elemente din extrema dreaptă să fie în majoritate democrată, în perioada studenţiei am făcut politică activă.

Vartan Arachelian.: Aici aş vrea să dezvoltăm dialogul nostru în două planuri, în primul rînd aş vrea să evidenţiem condiţiile în care Partidul Naţional din Transilvania a purtat o luptă constantă pentru drepturile românilor. Aveţi amintiri din copilărie despre reprimarea românilor în cadrul imperiului austro-ungar?

Corneliu Coposu: Da. Am exemple din familie. Tatăl meu a fost închis, unchiul meu, care se numea dr. Vaier Anceanu - a fost magistrat şi notar public - a fost şi el închis, tot pentru manifestaţii socotite de înaltă trădare. De fapt era vorba de nişte manifestări româneşti, de afirmare a drepturilor româneşti, în comuna noastră, care era compusă exclusiv din români, o mulţime de fruntaşi ai ţărănimii române au fost persecutaţi, închişi, urmăriţi pentru sentimentele lor naţionale. Exista o perioadă, mai cu seamă cea de după 1911, dar şi pînă atunci, cînd se făcea o propagandă şovină, cu repercusiuni dăunătoare asupra populaţiei suspectată de lipsă de loialitate faţă de stăpînire. Am păstrat din copilărie amintirea unor asemenea persecuţii, însă mai tîrziu, după 1918, după unirea României, atmosfera s-a schimbat radical. Fruntaşii Partidului Naţional, care au fost artizanii Unirii, au venit cu o concepţie nouă care a fost acceptată şi a prins teren. Era teza lui Maniu: "Nu vrem să devenim din asupriţi, asupritori. Populaţiile minoritare din România au aceleaşi drepturi cu populaţia majoritară. Noi trebuie să le respectăm pe oameni, trebuie să respectăm legea, limba, tradiţia, toate instituţiile lor culturale şi să nu le facem să cunoască piedicile pe care le-am încercat noi, în toată perioada de opresiune". Această politică, care a fost respectată de conducerea primului guvern românesc din Transilvania - "Consiliul Dirigent" - a fost pusă în valoare şi în guvernările naţional-ţărăniste după ce acest "Consiliu Dirigent" născut din adunarea de la Alba lulia. Ales la 2 decembrie 1918, el era condus de Iuliu Maniu pentru a guverna toate regiunile, care prin hotărîrea lor liber consimţită, au optat în baza "principiilor wilsoniene" la unirea lor cu România Veche. Toate aceste regiuni aveau, fireşte, în mare majoritate, funcţionari de origine maghiară. Aceşti funcţionari au refuzat să presteze jurămîntul faţă de noua administraţie, crezînd că este vorba de o fază tranzitorie şi că se va reveni la vechea situaţie, în această criză, guvernul românesc, Consiliul Dirigent, era ameninţat să nu mai poată să-şi exercite autoritatea din lipsă de funcţionărime şi atunci a făcut un apel disperat la toţi intelectualii români să-şi abandoneze meseriile şi să se pună la dispoziţia guvernului român, pentru a servi ca funcţionari în faza tranzitorie şi pentru a înlocui numărul mare de funcţionari care refuzaseră să colaboreze cu autoritatea românească. La acest apel au răspuns cu foarte înalt patriotism preoţi, avocaţi, liberi profesionişti, medici, tot ce era românesc ca intelectualitate şi aceştia s-au angajat să suplinească lipsa determinată prin dispariţia structurilor administrative, care sabotau guvernul român. Funcţionarii aceştia au rămas pe dinafară, continuînd să vegeteze în România. Dar în momentul cînd Partidul Naţional Ţărănesc a ajuns la conducere în 1928, Maniu a luat măsura ca oamenii aceştia, care au contribuit la fondul de pensii prin salariile pe care le-au încasat pe timpul stăpînirii austro-maghiare, să beneficieze de pensii. Pentru aceasta a adus în parlament o lege pentru acordarea de pensii în raport cu anii de vechime, în anii 1928-1930 li s-a acordat, retroactiv, de la l decembrie 1918, pensii, tuturor funcţionarilor care au refuzat să presteze jurămîntul pentru guvernul român al Transilvaniei. A fost un act de dreptate, născut dintr-o înaltă înţelegere a obligaţiilor unui stat succesoral. Transilvania care făcuse parte din imperiul austro-ungar, s-a unit cu România şi, în consecinţă, a preluat toate obligaţiile pe care vechea stăpînire austro-maghiară le avea faţă de cetăţenii săi.

Vartan Arachelian.: Chiar dacă aceşti funcţionari nu şi-au exprimat loialitatea faţă de noua stăpînire.

Corneliu Coposu: Chiar pentru aceia care s-au dovedit refractari şi au încercat să saboteze stăpînirea românească, totuşi li s-au acordat aceste pensii, îndreptăţite în concepţia lui Maniu, prin faptul că guvernul românesc al Transilvaniei era succesorul legal al vechii stăpîniri, şi în al doilea rînd, prin împrejurarea că aceşti funcţionari contribuiseră, din retribuţia lor, la fondul de pensii al stăpînirii vechi, obligaţie pe care a preluat-o noua stăpînire.

Vartan Arachelian.: De unde această toleranţă nemaipomenită la Maniu, la dv. de altfel, deşi aţi trecut printr-o perioadă de persecuţii etnice!?

Corneliu Coposu: Opinia lui Maniu era a unui om cu o clarviziune şi cu idei progresiste, comparate cu ale prietenilor şi oamenilor politici contemporani lui, filozofia lui politică devansa concepţia care era în vigoare, în vremurile acelea, în România, cu cel puţin 50 de ani. Aşa se explică şi faptul că în 1924 Maniu a iniţiat şi a susţinut o concepţie nouă, care atunci nu s-a bucurat de simpatie ba, dimpotrivă, aceea a unei confederaţii sud-est europene. Ea trebuia să fie un prim pas spre spiritualizarea frontierelor şi spre o Europă unită, în prima fază confederaţia trebuia să cuprindă Germania, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria şi România. Ea presupunea, la început, ridicarea barierelor vamale între aceste state, cooperare economică în primul rînd şi politică în acelaşi timp. Pentru state care aveau concepţii divergente, care aveau chiar competiţii teritoriale, vă daţi seama cît de avansată era concepţia confederativă a lui Maniu. Din păcate constituirea acestei confederaţii sud-est europene nu s-a realizat.

Vartan Arachelian.: Era în continuarea unei doctrine aparţinînd lui Aurel C. Popovici, pentru constituirea "Statelor Unite Europene".

Corneliu Coposu: Da, Aurel C. Popovici, care cu alte criterii de judecată imaginase "Marea Austrie" în care el preconiza şi ataşarea României Vechi.

Vartan Arachelian.: Era o soluţie, de fapt, pentru unificarea Transilvaniei cu România.

Corneliu Coposu: Concepţia lui Aurel C. Popovici poate să pară acum utopică, în clipa în care s-a lansat era foarte progresistă şi depăşea reticenţele pe care de obicei le păstra conducerea politică a vremurilor respective. Vreau să subliniez că ideile lui Maniu depăşeau cu cel puţin 5 decenii ideile contemporanilor lui. Pot să spun că există o confirmare, cu abilitatea de a avea crezămînt, a unuia dintre marii reporteri politici ai vremii, care semna Spectator în ziarul "Adevărul". Numele său real era Blumenfeld. El a scris un medalion în care a spus că luliu Maniu este un om fără prejudecăţi, căci, deşi l-a sondat în profunzime, nu a găsit la el nici o urmă de antisemitism. Pentru Blumenfeld antisemitismul era un criteriu de orientare asupra concepţiei progresiste a oamenilor politici, în orice caz, n-am sesizat în lunga mea colaborare cu luliu Maniu, nici un fel de reticenţă de natură xenofobă, nici un fel de şovinism, nici un fel de idei preconcepute, avea o concepţie foarte avansată despre calitatea de om şi despre calitatea tuturor oamenilor, nu numai în faţa legii ci şi în comportamentul social. De aceea nu a avut niciodată adversităţi întemeiate pe criterii de ordin etnic, rasial, confesional. Avea o generozitate de a îmbrăţişa toate concepţiile, toate cultele, toate etniile, care, aşa cum am subliniat depăşea mentalitatea obişnuită din vremea aceea. De altfel el n-a avut nici un fel de reticenţe nici în ce priveşte atitudinea exagerat naţionalistă; nu alegea oamenii pe criteriul etnic ci pe criteriul capacităţii lor şi acorda o egală consideraţie, tuturor oamenilor, indiferent de starea socială în care se găseau, în timpul cînd colaboram cu el la preşedinţie şi cînd, cu tinereţea şi naivitatea mea, încercam să-l scutesc de anumite contacte sau audienţe, pe care eu le consideram nesemnificative, l-am auzit spunînd: "Băiatule, nu ştii cît poţi învăţa de la oamenii simpli. Primul ministru are rolul de a sta de vorbă cu oricine, nu este permis să existe un om în ţara aceasta care să facă apel la primul ministru şi să fie refuzat". Am avut de suferit şi reproşuri pentru anumite audienţe pe care noi le socoteam lipsite de importanţă.

Vartan Arachelian.: Cum aţi ajuns să colaboraţi cu dînsul?

Corneliu Coposu: În anul cînd a ajuns Maniu la putere, eu eram încă pe băncile şcolii, adică eram elev de liceu. Mai tîrziu m-am înscris la Facultatea de Drept. Maniu, datorită preţuirii pe care o avea faţă de tatăl meu - eu nu reprezentam nimic, eram foarte tînăr - m-a luat şef de cabinet.

Vartan Arachelian.: La Bucureşti?

Corneliu Coposu: Da. Colaboram cu el, ca şef de cabinet, eu fiind cel mai tînăr şef de cabinet. Director de cabinet era un tînăr fruntaş naţional ţărănist, care se numea Cornel Bianu. Din Păcate ceilalţi colegi, mult mai în vîrstă decît mine, au dispărut, s-au prăpădit. Acolo am avut foarte mult de învăţat în contact permanent cu toate personalităţile importante ale zilei, cu toţi membrii guvernului. Pe vremea aceea tinereţea din mine era explozivă şi eram deseori revoltat atunci cînd Maniu stătea de vorbă cu un om pe care eu îl consideram o secătură, sau care nu merita atenţie, sau poltroni, pe care-i sesizam datorită antenelor de care dispuneam. Bietul Maniu, de fiecare dată îmi spunea: "Cornel dragă, învaţă de la mine, că noi avem de-a face cu oameni nu cu îngeri, trebuie să îi iei pe oameni aşa cum sînt". Maniu avea o deosebită toleranţă şi o înţelegere specială pentru lumea artiştilor şi a scriitorilor. Deşi nu avea o părere strălucită, spunea:"Domnule, există o categorie de oameni-artişti, muzicanţi, poeţi, literaţi-care trăiesc în lumea lor. Ei nu trebuiesc judecaţi ca şi ceilalţi oameni, pentru ei trebuie să ai o concepţie specială, înţelegătoare a mediului în care activează." Revin la povestea iniţială, după o paranteză foarte lungă ca să spun că, începînd cu anul 1937, vreme de 10 ani, pînă la arestarea mea şi a lui Maniu, am fost permanent alături de Maniu. Din anul 1937 şi pînă în 1940, cînd PNŢ era în ilegalitate, am fost secretarul personal permanent al lui Maniu, după 1940 am avansat în grad, primind titlul de secretar politic. În 1945 am fost ales secretar general adjunct al partidului. În 1946 am fost promovat secretar al delegaţiei permanente, delegaţia permanentă fiind forul conducător al partidului. Ea elabora hotărîrile, imediat peste nivelul biroului partidului, care avea mai mult rosturi administrative. Am fost arestat în 1947, avînd calitatea de secretar general adjunct al partidului şi secretar al delegaţiei permanente. Au urmat 17 ani şi jumătate...

Vartan Arachelian.: Da, acesta va fi un alt capitol al dialogului nostru. Aş vrea să ne întoarcem la perioada în care aţi fost în apropierea imediată a lui luliu Maniu şi prin aceasta aţi participat la foarte multe evenimente istorice. Ar merita să evocăm măcar pe unele dintre ele.

Corneliu Coposu: L-am însoţit pe Maniu la foarte multe din evenimente, în special în perioada de după 1936, adică '37-'39 şi în timpul războiului. Maniu, după fiecare întîlnire mai importantă, avea obiceiul să-mi dicteze un aide-memoire asupra celor discutate, deci luam cunoştinţă de cele discutate şi de concluziile la care s-a ajuns şi chiar despre întîlnirile la care nu am participat direct, mai ales după ce am dobîndit o calitate oficială în partid. Am fost alături de el, aş putea să spun, la toate momentele importante, în special în timpul războiului. Atunci am avut marea cinste de a mi se încredinţa, de o manieră strict confidenţială, misiunea de a întreţine relaţii clandestine cu reprezentanţii guvernului englez de la Liverpool, cu misiunea opoziţiei de la Cairo, cu trimişii noştri la Stockholm şi apoi cu comandamentul militar aliat de la Foggia. Aveam misiunea de a cifra şi descifra mesajele care se schimbau. S-au schimbat foarte multe mesaje, pe baza unui cifru care aparţinea marinei britanice, care era destul de complex dar care avea avantajul că se schimba în fiecare zi şi cheia descifrării acestui cifru era imprimată pe o batistă de mătase, în lipsa căreia toate mesajele transmise cu acest cifru erau sortite să rămînă neelucidate. Această batistă era ignifilă, se făcea scrum, la atingerea cu focul unei ţigări sau a unui chibrit. De aceea Gestapoul n-a putut să descifreze schimbul de telegrame care s-a făcut sub ochii lor; deşi telegramele erau înregistrate ei n-au avut capacitatea de a le descifra. Fiecare literă corespundea la un grup de 5 cifre, care nu era valabil decît în ziua emisiunii, a doua zi grupul de cifre şi semnificaţia literei erau schimbate. Era destul de ingenios acest cod cu care s-a lucrat şi care, deşi descoperit în cele din urmă la locuinţa unui ofiţer telegrafist român de origine, Nicula Ţurcanu, arestat cu o lună de zile înainte de lovitura de stat de la 23 august, n-a putut fi folosit; ofiţerul a avut prudenţa să distrugă batista pe care era imprimată cheia de descifrare a acestui cod.

Vartan Arachelian.: Perioada în care aţi fost în imediata apropiere a lui luliu Maniu a fost perioada cea mai controversată şi cea mai plină de evenimente din istoria monarhiei noastre. Este perioada restauraţiei.

Corneliu Coposu: Da.

(va urma)