Corneliu Coposu şi vorbele sale... (VI)

Vartan Arachelian: Iuliu Maniu, după ştiinţa mea, a fost unul dintre cei care au sprijinit întoarcerea regelui Carol în ţară.

Corneliu Coposu: Ar fi mult de discutat, luliu Maniu s-a opus actului de la 4 ianuarie '26 emis de Consiliul de Coroană, n-a acceptat punctul de vedere susţinut de Brătianu, acceptat însă de regele Ferdinand, pentru îndepărtarea de la moştenirea tronului a prinţului Carol. Ulterior s-a convins că ideile iui Brătianu erau perfect întemeiate. Cei 10 ani - 1930-l940 - de domnie ai lui Carol al II-lea au însemnat o catastrofă pentru regimul democratic din România. Excentricităţile lui Carol nu erau bine cunoscute de ţară, deoarece, din nevoie de a proteja prestigiul Coroanei, s-au acoperit cu vălul tăcerii unele exagerări ale prinţului moştenitor. După plecarea sa în exil, la Neuilly, în apropierea Parisului, Carol a stat o bucată de vreme liniştit şi după aceea, presat în special de nevoi de ordin material, a început să se agite şi a făcut apel şi la personalităţile politice din ţară, printre alţii şi la luliu Maniu, printr-un prieten intim, devotat,care în acelaşi timp era şi un apropiat al lui luliu Maniu, Aurel Leucuţia. Acesta l-a vizitat în exil de cîteva ori. Maniu s-a arătat dispus să organizeze aducerea prinţului Carol în România, cu trei condiţii esenţiale însă: obligaţia să domnească constituţional, respectînd litera legii, în al doilea rînd, obligaţia de a accepta anularea divorţului dintre el şi regina Elena adică mama regelui Mihai şi, în al treilea rînd, obligaţia de a rupe definitiv cu Elena Lupescu. Aceste condiţii sine qua non au fost acceptate de prinţul Carol. Acceptul a fost reînnoit şi în ziua de 6 iunie 1930, cînd revenit în palatul Cotroceni, a avut prima întîlnire cu primul ministru de atunci, luliu Maniu. Probabil că nu avea intenţia să-şi respecte angajamentele, mai ales că o mulţime de oameni l-au asaltat la sosirea lui, asigurîndu-l de tot devotamentul, găsindu-se chiar membri din guvern care să-l sfătuiască să nu accepte condiţiile puse de Maniu şi să pretindă să fie proclamat imediat rege. A fost convins uşor să nu se mai ţină de angajamentul contractat şi astfel, în zorii zilei de 7 iunie, i-a trimis vorbă lui Maniu prin prietenul lui devotat, Leucuţia, că-şi retrage cuvîntul şi cere să fie proclamat rege. În faţa acestei situaţii, ţinînd seama şi de faptul că prinţul Carol era simpatizat de o parte foarte mare a armatei, că armata simţea nevoia unei căpetenii - prinţul Nicolae nu făcea faţă acestei obligaţii! - iar opinia publică românească, din aversiune împotriva lui Brătianu, socotea actul de la 4 ianuarie 1926 ca o nedreptate determinată de sectarismul politic şi nu accepta ideea eliminării din viaţa constituţională a României a prinţului Carol, Maniu s-a văzut obligat să cedeze. Desigur Maniu, ar fi avut facultatea de a-l aresta şi de a-l trimite peste frontieră, dar n-a făcut aşa ceva, apreciind că nu se poate expune ţara la convulsii care puteau degenera chiar într-un război civil, mai ales dacă armata - partea din armată devotată lui Carol - ar fi luat atitudine. Prin urmare s-a resemnat, insistînd doar asupra condiţiilor pe care prinţul Carol le acceptase iniţial. Puţin mai tîrziu Carol avea să-şi retragă acceptul. In condiţiile acestea, Maniu a demisionat, fiindcă nu exista o altă soluţie. S-a făcut apel la un alt fruntaş naţional-ţărănist, în persoana lui Gheorghe Mironescu, care a preluat conducerea guvernului şi care l-a instaurat pe Carol, rege al României. Bineînţeles că prin asentimentul Adunărilor Legiuitoare, a Camerei şi a Senatului convocate în şedinţă comună. Maniu, totuşi, a insistat ca angajamentele regale să fie respectate şi Carol, în primul moment, i-a dat de înţeles că va respecta aceste angajamente. Nu s-a ţinut de cuvînt. L-a utilizat pe Mihail Manoilescu, care îi era un devotat, care a adus-o în ţară, în toamnă, pe Elena Lupescu, în acelaşi vagon-lits cu el. Cu paşaportul soţiei lui. Maniu a aflat, reproşîndu-i regelui. Regele nu a vrut să recunoască. Maniu a insistat pentru anularea divorţului, dar nu a reuşit să smulgă de la rege acordul, deşi obţinuse agrementul reginei mamă. Elena, de dragul fiului ei, viitorul rege Mihai, acceptase să treacă prin această umilire. Regele Carol a acceptat ideea încoronării chiar în acelaşi an la Alba lulia. Prezenţa Elenei Lupescu în ţară nu a fost numai o catastrofă de ordin moral pentru familia regală, dar şi de ordin politic. Fiind o femeie foarte ambiţioasă, ea şi-a făcut propria sa reţea care şi-a întins tentaculele pînă în adîncul societăţii româneşti, adunînd în jurul ei oameni de finanţe şi de industrie, căpetenii politice, constituind acea faimoasă camarilă împotriva căreia s-a ridicat Maniu. Maniu a început în 34 o campanie virulentă împotriva camarilei prin discursuri publice, în care o ataca direct. Fără să se atingă de prestigiul regelui, el cerea îndepărtarea ei şi intrarea într-o legalitate constituţională normală. Prin atitudinea lui, Maniu încerca să contracareze tendinţele dictatoriale ale lui Carol, însă acesta n-a renunţat nici un moment la tendinţele oligarhice. Visul lui era să fie singurul stăpîn pe ţară, să fie un fel de Ludovic al XlV-lea, cu drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor săi. Acţiunea lui Maniu a ros ca o picătură chinezească prestigiul lui Carol al II-lea şi s-a soldat cu abdicarea acestuia în 1940. Deci, în confruntarea cu regele a cîştigat Maniu după o luptă care a durat 5 ani şi jumătate şi în care a atacat nemilos toate racilele, încercînd, fără intenţia de destabilizare a regimului monarhic, sâ-l separe pe rege de această coterie, care-i macină prestigiul şi care aducea ţării româneşti daune şi în domeniul politic şi în domeniul economic.

Vartan Arachelian: Şi moral.

Corneliu Coposu: Se ajunsese, în cele din urmă, ca aceste cabinete Personale ale regelui Carol al II-lea să fie făcute în budoarul Lupeştii, în acelaşi timp Elena Lupescu îşi achiziţionase nişte elemente dubioase din punct de vedere al securităţii statului, cu care se consulta şi care aveau un cuvînt hotărîtorîn toate marile probleme. Existau legi care erau în mod special redactate pentru a înlesni beneficiile ilicite ale categoriilor de oameni încadraţi în această camarilă.

Vartan Arachelian: După ce frontierele ţării căzuseră, evident.

Corneliu Coposu: După ce se prăbuşise ţara, după ce finanţele se prăbuşiseră şi ele şi după ce prestigiul regelui Carol, care fusese primit cu o simpatie unanimă de opinia publică românească în '30, fusese complet compromis. A urmat regimul regelui Mihai...

Vartan Arachelian: Aici, dacă-mi permiteţi, aş vrea să mai insistăm. Deceniul al patrulea a fost o perioadă extrem de generoasă în realizări economice şi culturale, chiar pe fondul acestei restauraţii de pe urma căreia a avut foarte mult de pătimit ţara; mai exact spus, instituţiile democratice ale ţării, în anii 30 s-a realizat un boom economic.

Corneliu Coposu: După criza mondială care a început în 1929 şi şi-a prelungit tentaculele pînă în jur de 1934, a urmat o perioadă de prosperitate, în care, fără îndoială, s-au înregistrat progrese în domeniul economic, realizări în domeniul cultural şi artistic, o serie întreagă de îmbunătăţiri în privinţa vieţii de fiecare zi a cetăţeanului, dar întrebarea logică care se pune este ce s-ar fi întîmplat în perioada aceasta, dacă n-ar fi existat toate obstacolele puse de camarila regelui? Progresul ar fi fost incomparabil mai evident în toate domeniile. Căci nu trebuie să omitem că în acei ani s-au irosit averi împresionante, care, chiar dacă faţă de condiţiile prospere ale ţării româneşti n-au însemnat foarte mare lucru, dacă ar fi fost utilizate pentru obiective de ordin social, literar, cultural, pentru ridicarea nivelului de trai al populaţiei, ar fi însemnat foarte mult. Desigur, comparativ cu epoca precedentă perioada anilor '30 a însemnat un progres, dar acest progres nu a putut atinge limita la care era îndreptăţită România, tocmai din cauza obstacolelor pe care le punea această coterie ce dispunea direct de treburile ţării.

Vartan Arachelian: Această domnie a lui Carol al II-lea a influenţat în vreun fel sentimentul monarhic al lui luliu Maniu?

Corneliu Coposu: Nu. Deloc. Tendinţa lui nu era de a scăpa de rege, ci de anturajul care diminua prestigiul regelui. Mai mult chiar, în ziua abdicării lui Carol al II-lea Maniu a dat o proclamaţie în care-şi demonstra concepţia lui profund monarhică şi lealitatea pentru noul rege Mihai!. Deci, n-a făcut o acţiune antimonarhică ci anticamarilistică. Tot timpul a lovit în camarilă, pentru că aprecia inteligenţa lui Carol al II-lea, care era un om cu o prestanţă deosebită, un om care făcea faţă oricărei situaţii. Era foarte bine instruit, avea cunoştinţe temeinice de istorie, făcea impresie excelentă oriunde se prezenta. Maniu regreta că această inteligenţă deosebită este pusă în slujba unor interese dăunătoare ţării. Deci, el nu a dus o campanie antidinastică ci anticamarilistică.

Vartan Arachelian: În epocă, la unele dintre marile personalităţi politice pe care le-aţi cunoscut existau şi tendinţe republicane? Mă gîndesc la Brătianu, la...

Corneliu Coposu: Nu, nu. N-au existat asemenea tendinţe.

Vartan Arachelian: Ce a însemnat monarhia pentru România?

Corneliu Coposu: La un moment dat se vehicula ideea republicană, ca un fel de şantaj la adresa lui Carol al II-lea. A fluturat-o mareşalul Averescu. În ce priveşte atitudinea PNL, el făcuse declaraţii anti-Carol nu antimonarhice.

Vartan Arachelian: Duca, mai ales.

Corneliu Coposu: Da, Duca spusese că mai bine îşi taie mîna decît să o întindă acestui aventurier, lucru ce nu l-a împiedicat să intre în conciliabule secrete cu doamna Lupescu...

Vartan Arachelian: Şi să fie prim-ministru în noiembrie '33.

Corneliu Coposu: ...pentru a-şi înlesni drumul spre putere, în ce priveşte celelalte formaţii politice, nici una dintre ele nu avea idei republicane. Secţia din România a PCR, credincioasă doctrinei sale, era republicană şi nu uita în toate manifestele, puţine - cele mai multe le-a fabricat după '45 pentru ca să-şi creeze o tradiţie - să înjure monarhia. Celelalte partide s-au arătat fidele ideii monarhice, lucru care era şi normal, pentru o ţară ca România; nu se putea concepe o altă formă ideală de dezvoltare a democraţiei, decît monarhia constituţională.

Vartan Arachelian: De ce, domnule Coposu?

Corneliu Coposu: Pentru că monarhia constituţională este adecvată ţării noastre. Mai întîi, poporul român vrea rege, nu are încredere în lideri de altă natură. El s-a obişnuit din moşi-strămoşi - cei din Principatele Unite cu voievozi şi cu domnitori - cei din Ardeal mai întîi cu voievozi şi apoi cu "drăguţul" de împărat. Există această concepţie adînc înrădăcinată în conştiinţa românului. Dacă îl iei pe omul de la ţară şi-l întrebi cine poate fi în fruntea unui stat el gîndeşte cu o implicaţie mistică: cineva pe care Dumnezeu l-a desemnat să fie în fruntea unui neam. Asta nu se asortează cu o concepţie democratică a eligibilităţii. Poporul român a fost, cel puţin în epoca antebelică, credincios ideii de a avea un conducător uns de providenţă, nici acum nu s-a obişnuit cu sistemul alegerii conducătorului. Mai cu seamă că acest sistem practicat de PCR, l-a lecuit definitiv de aceşti lideri aleşi din popor, el vrea pe cineva care să-i inspire credibilitate şi să-i asigure stabilitate, iar acesta nu poate fi decît monarhul.

Vartan Arachelian: Să revenim la luliu Maniu şi mai ales la partidul dumneavoastră. Printre acuzaţiile pe care i le-a adus istoriografia comunistă, au fost şi relaţiile întreţinute cu mişcarea legionară din România.

Corneliu Coposu: Mişcarea legionară cîştigase teren în special în generaţia tînără; majoritatea studenţilor erau legionari, de exemplu şi eu am avut în cadrul facultăţii ciocniri permanente cu tendinţele ultranaţionaliste ale studenţilor, care erau fie cuzişti, adică făceau parte din Liga Apărării Naţionale Creştine, fie legionari. Cred că fenomenul este explicabil, generaţia tînără este în general o generaţie de români patrioţi şi întotdeauna caută să se orienteze într-acolo unde crede că sentimentul lor patriotic îşi găseşte împlinire. Desigur că lozincile demagogice cu care veneau partidele de dreapta, erau mai laîndemîna tineretului studios din România. Foarte mare parte din studenţimea noastră a fost captată prin aceste lozinci. La un moment dat - şi asta datorită incapacităţii guvernării asigurate de partidele politice dar şi datorită crizei economice care a înrăutăţit situaţia din România - s-a ajuns la o stare de nemulţumire generală şi într-o astfel de stare lumea caută o nouă orientare. Trăim acest fenomen chiar în zilele noastre. Cînd vezi incapacitatea guvernanţilor de a face faţă situaţiei, te gîndeşti la o soluţie pentru ieşirea din impas. Această căutare de soluţie nouă le-o oferea mişcarea legionară. De aceea, la alegerile libere - destul de libere - din 1937, mişcarea legionară a reuşit să capteze un număr important de voturi, cam circa 14 la sută din masa electorală. Pe această chestie s-a bătut apa în piuă, s-a făcut o propagandă deşănţată, falsificîndu-se împrejurările în care s-a încheiat acel pact de neagresiune electorală din 1937 între PNŢ şi Codreanu. În '37 era evidentă tendinţa regelui Carol al 1l-lea de a face dictatură. El trecuse la îndepărtarea guvernelor democratice, la diminuarea rostului parlamentului şi manifesta tendinţa de a crea diversiuni şi de a sparge unitatea partidelor politice. Aceste măsuri corespundeau obiectivului de a face o dictatură regală, un imperialism monarhic. Maniu, în faţa acestei situaţii, considerînd ameninţate însăşi instituţiile democratice ale României, a făcut apel la toate partidele politice - printr-un manifest scris şi trimis tuturor şefilor de partide politice - prin care îi chema la solidarizare, pentru a bara drumul dictaturii regale. O parte dintre partide nu a răspuns la acest apel, din anumite consideraţii, aş putea spune că toate din laşitate. Printre alte partide a fost şi faimoasa Uniune Democratică, care camufla secţia din România a partidului comunist, care a refuzat să se înscrie. La acea dată Partidul Liberal era rupt în două, datorită manevrelor regelui, care, neţinînd seama de ierarhia politică normală din partid, l-a ales pe Tătărăscu ca om de încredere iar Tătărăscu i-a fost fidel, în ciuda nenumăratelor exagerări şi greşeli capitale ale regelui Carol al II-lea. La apelul făcut de Maniu, au răspuns unele partide în mod succesiv: în primul rînd, Gheorghe Brătianu, şeful Partidului Liberal georgist, al doilea a fost Zelea Codreanu, şeful mişcării legionare, al treilea Constantin Argetoianu, şeful mişcării agrariene, al patrulea, losif Jumanca, şeful unei aripi a social-democraţiei, al cincilea, dr. Filderman, şeful Uniunii Israelite din România. Ei au semnat pe rînd, între 28 octombrie şi 4 noiembrie, acest pact de neagresiune electorală, care stipula cu precizie, că fiecare partid îşi păstrează libertatea de acţiune, de tactică şi strategie proprie şi că pentru alegerile care se apropiau, se angajează să-şi îndrepte toată activitatea propagandistică împotriva guvernului şi, în special, împotriva tendinţelor regelui Carol al Il-lea, cu scopul de a împiedica dictatura regală. Acesta a fost obiectivul pactului. Din acest pact s-a scos concluzia că Maniu a făcut cartel cu legionarii, că i-a scos pe legionari la suprafaţă, ca şi cînd regele Carol, care introdusese în guvernările lui membri ai mişcării legionare, n-ar fi încurajat pe codrienişti. Comentariile istorice, fie prin omisiune, fie prin denaturarea evenimentelor, au urmărit să-l blameze pe Maniu, acuzîndu-l că s-a înhăitat cu legionarii, deci cu extrema dreaptă din România împotriva regelui Carol care urmărea salvarea democraţiei. Punctul vicios al acestei judecăţi este tocmai motivul acestui pact de neagresiune: împiedicarea regelui de a face dictatură; ori nu poţi să suspectezi pe un om cu evidente tendinţe dictatoriale că vrea să salveze democraţia. Sigur că este vorba de un sofism, care a fost preluat de toată presa şi de monografiile istorice din timpul dictaturii comuniste, care nu reprezintă decît o denaturare a adevărului şi o concluzie absolut falsă asupra obiectivului pe care l-a urmărit Carol. Guvernul regelui Carol, care vroia să instituie dictatura regală, a căzut în alegeri. Aceasta nu l-a împiedicat pe rege

ca, un an mai tîrziu, să procedeze la dizolvarea tuturor partidelor politiceşi să proclame dictatura regală, o dictatură îmbrăcată cu un decor de circ, care nu prezenta seriozitate din punct de vedere politic.

(va urma)